Într-o povestire de Nicolae Velea, doi bărbați joacă table, asistați de o babă care nu știe regulile jocului. Cel care pierde îi explică babei că, de fapt, el câștigă, din moment ce îl dă afară pe adversar de pe tabla de joc. La rândul său, câștigătorul încearcă și el cu înverșunare să piardă, pentru a face impresie bună bătrânei și pentru a se putea împăuna cu postura de învingător. Din păcate, nu reușește, iar cel care e ciuca bătăilor se bucură de aprecierile entuziaste ale hodoroagei.
Ce să înțelegem de aici ? Că publicul hotărăște, după nivelul său de înțelegere, cine triumfă și cine pierde. De aceea nu e bine să te iei cu un prost în fața altor proști, fiindcă vei ieși pe locul al doilea.
Tot spectatorii dictează calitatea spectacolului, iar televiziunile ne fericesc cu emisiuni bune pentru țațele de pe șanț și pentru bolnavii mintal. Îmi amintesc și eu de o băbătie, mare amatoare de scandaluri. Femeia lua foc din te miri ce, urla, orăcăia, guița și își culpabiliza cunoscuții cu șapte guri. Într-un rând, vorbeam cu un vecin, spunându-i aceluia că iarba din proaspăt înființata sa livadă ar fi potrivită pentru un picnic. Scandalagia trăgea cu urechea.
- S-ar putea face un picnic strașnic pe iarba ta ! i-am zis tânărului.
Omul a aprobat cu bunăvoință, dând din cap : da, s-ar putea face.
- Ăla să face dă nu s-a pomenit, a intervenit hoașca.
- Ce să se facă ? am tresărit eu, întorcându-mă către ea.
- Piru' ăla, dă care ziceai. Că locu', dacă nu e muncit...
Fiecare înțelege ce îl duce capul.
Dar e bine să nu ne punem la mintea oricui.
Recent, un istoric polonez a avut o replică înțepătoare la adresa lui Gabriel Liiceanu. E dreptul aceluia și poate că are dreptate. Trebuie să spun că noi, românii, avem un obicei prost. De fapt, mai multe, dar aici mă interesează numai unul. Când un străin faimos scoate ceva pe gură, ne așezăm repede în genunchi și îi pupăm pingelele. Dacă mai e și disident sau autor de capodopere, ne îngropăm capul în țărână și îl rugăm, cu lacrimi în ochi, să ne joace în picioare. Ce a făcut un om de afaceri, deghizat în editorialist, cu prilejul pe care l-am evocat mai sus? A sărit în sus, țipând de satisfacție și l-a arătat cu degetul pe Liiceanu, făcându-l în fel și chip.
1. Nu sunt sigur că faimosul istoric înțelege corect fenomenele social-istorice dintr-o țară în care au existat închisorile de la Gherla, Aiud și Pitești. Polonezii sunt oameni cu multă demnitate și nu s-au coborât niciodată atât de mult, din punct de vedere moral, pentru a-i umili pe adversarii lor politici. Au o mare tradiție în a respecta niște principii și nu se tăvălesc prin noroi pentru a câștiga zece ouă. În schimb, gardienii români scoteau din celulă câte un deținut politic ( un nevinovat, cu alte cuvinte ), îl duceau, legat, într-un loc izolat, îi sfărâmau capul cu ranga ori îl împușcau în ceafă, apoi îl îngropau după niște tufișuri, la repezeală și fără cruce ( doar suntem un popor creștin-ortodox ! ) și se grăbeau către casierie, pentru a intra în posesia unei prime grase din care cumpărau cadouri pentru copii...
2. Sunt convinscă miliardarul nu a înțeles esențialul din disputa celor doi : într-o polemică e necesar să rămânem destinși, să ne păstrăm simțul umorului și să ne întindem mâna, chiar dacă pozițiile noastre sunt ireconciliabile. Ziaristul de ocazie a priceput totul în spirit românesc : cine e învins ( sau are el impresia că a fost învins ! ) trebuie să fie împroșcat cu lături și cufundat într-o groapă cu fecale. Numai așa obținem o satisfacție deplină ! Doar suntem niște țațe emerite !
De aceea sunt, fără rezerve, de partea lui Gabriel Liiceanu.
luni, 28 februarie 2011
duminică, 27 februarie 2011
Spectacol sau mizerie umană ?
Curiozitatea de scriitor e uneori mai mare decât jena față de întâmplările penibile și așa am ajuns să arunc un ochi la o emisiune ca Ochii din umbră, fostă Trădați în dragoste.
Acolo toată lumea face lucruri reprobabile, din punctul de vedere al moralei comune. Unii își înșeală partenerii, iar alții îi urmăresc.
Se poate face și o tipologie a trădătorilor și încornoraților. De obicei, bărbatul care calcă alături este dependent financiar de soția sa. Aceasta este rece, adesea frigidă, foarte autoritară. Când este surprins cu amanta, el se leapădă, în mod laș, de aceasta și încearcă să reintre în grațiile nevestei.
Femeia adulteră îl ține sub papuc pe bărbatul ei, îl manipulează, îl fraierește, îl duce cu zăhărelul. În momentul adevărului, ea se comportă isteric, insultându-și soțul și acuzându-l de fel de fel de „crime” : că o neglijează, că e prost, că o are prea mică...
Nu judec nimic la semenii mei. Îmi sunt toți simpatici, chiar prin păcatele lor. Pe unii îi iubesc. Nu tolerez doar câteva lucruri : aroganța, agresivitatea de orice fel și caracterul conflictual al câte unuia. Aș spune însă că în clipa demascării, oamenii își arată o față urâtă, grotescă, a personalității lor.
P.S. Acțiunea viitorului meu roman se va desfășura în... Dacia ocupată de romani. Nu voi pune accentul pe evenimentele istorice, ci pe viața de zi cu zi. De aceea îi rog pe toți prietenii mei să-mi semnaleze documente care conțin informații despre perioada respectivă. Le mulțumesc anticipat.
Acolo toată lumea face lucruri reprobabile, din punctul de vedere al moralei comune. Unii își înșeală partenerii, iar alții îi urmăresc.
Se poate face și o tipologie a trădătorilor și încornoraților. De obicei, bărbatul care calcă alături este dependent financiar de soția sa. Aceasta este rece, adesea frigidă, foarte autoritară. Când este surprins cu amanta, el se leapădă, în mod laș, de aceasta și încearcă să reintre în grațiile nevestei.
Femeia adulteră îl ține sub papuc pe bărbatul ei, îl manipulează, îl fraierește, îl duce cu zăhărelul. În momentul adevărului, ea se comportă isteric, insultându-și soțul și acuzându-l de fel de fel de „crime” : că o neglijează, că e prost, că o are prea mică...
Nu judec nimic la semenii mei. Îmi sunt toți simpatici, chiar prin păcatele lor. Pe unii îi iubesc. Nu tolerez doar câteva lucruri : aroganța, agresivitatea de orice fel și caracterul conflictual al câte unuia. Aș spune însă că în clipa demascării, oamenii își arată o față urâtă, grotescă, a personalității lor.
P.S. Acțiunea viitorului meu roman se va desfășura în... Dacia ocupată de romani. Nu voi pune accentul pe evenimentele istorice, ci pe viața de zi cu zi. De aceea îi rog pe toți prietenii mei să-mi semnaleze documente care conțin informații despre perioada respectivă. Le mulțumesc anticipat.
sâmbătă, 26 februarie 2011
Concursul BLOG DE BLOG
1. Mă simt onorat că un juriu alcătuit din personalități proeminente ale vieții noastre culturale a premiat blogul meu la secțiunea Cel mai bun blog literar, blogul-jurnal. Sunt convins că printre cele 61 089 de bloguri existente acum ( după o informație oferită de doamna Lucia Verona ), multe sunt demne de cel mai acut interes, iar eu i-aș fi premiat pe toți prietenii mei care activează în branșă. Nu le dau numele, fiindcă precis voi uita cel puțin unul și acela se va supăra pe mine ! În orice caz, membrii juriului, cărora le mulțumesc pe această cale, ar trebui să fie ei înșiși răsplătiți pentru munca istovitoare la care s-au supus. Nu e deloc ușor să citești zeci de mii de bloguri, ca să-ți faci o părere despre valoarea lor. Mă bucur că printre laureați sunt scriitori pe care îi prețuiesc mult, precum Octavian Soviany, Radu Vancu, Alex Ștefănescu, Liviu Ioan Stoiciu și Ioan Suciu. Îi felicit deopotrivă pe premiați și pe cei care au jurizat. Cu acest prilej am descoperit bloguri extrem de interesante, despre care nu am știut nimic până acum, fiindcă de multe ori orbecăim dezorientați prin blogosferă și nu descoperim decât foarte târziu lucruri de o frumusețe unică.
2. Blogosfera ține de o cultură a textului. Nuanța intelectuală a virtualului capătă dimensiuni noi de fiecare dată când un condeier se hotărăște să-și facă blog. ( În treacăt fie spus, același fenomen se petrece și pe Facebook, când un creator își deschide cont.) Pe net sunt scriitori celebri, scriitori mai puțin cunoscuți, autori total necunoscuți și creatori potențiali, care nu au scos încă nicio carte, dar care prin postările lor arată că sunt înzestrați cu un talent literar indiscutabil. În opinia mea, toți cei care au bloguri bune, cu articole valoroase, sunt potențial scriitori. Internetul aduce, în felul acesta, servicii inestimabile literaturii și culturii, în general, punând în circulație texte care probează vocații creatoare sau reconfortante orizonturi culturale. „Cu intrarea scriitorilor în blogosferă, fiecare cititor își va face „revista lui literară” care are avantajul de a putea fi chiar un cotidian. De ce să ia o revistă 50% sau 80% neinteresantă pentru el? Va intra pe blogurile preferate și își va face singur revista: un poem sau o traducere de Soviany ori de Radu Vancu, critică literară la zi de Micawber, tablete de Șerban Tomșa, comentarii din lumea literară de Stoiciu sau de cine-i place, poșta redacției de Alex Ștefănescu, rubrica de filologie de la Diacritica etc. Totul atractiv și gratuit.” scrie, pe blogul său, Horia Gârbea, unul dintre ultimii, cronologic vorbind, „boieri ai minții” din literatura română. Prin intermediul net-ului, creatorii și cititorii se cunosc mai bine, comunică fără rețineri ori prejudecăți, schimbă idei și texte, creându-se, în felul acesta, un climat de emulație fără precedent. Blogosfera este o mega-operă literară, în care autorii coexistă cu cititorii și personajele lor, un uriaș rezervor de variate talente, dintre care se vor alege scriitorii și iubitorii de literatură de mâine.
P.S. Inițiativa organizării acestui concurs aparține doamnei Lucia Verona, care merită felicitări și mulțumirile noastre respectuoase.
2. Blogosfera ține de o cultură a textului. Nuanța intelectuală a virtualului capătă dimensiuni noi de fiecare dată când un condeier se hotărăște să-și facă blog. ( În treacăt fie spus, același fenomen se petrece și pe Facebook, când un creator își deschide cont.) Pe net sunt scriitori celebri, scriitori mai puțin cunoscuți, autori total necunoscuți și creatori potențiali, care nu au scos încă nicio carte, dar care prin postările lor arată că sunt înzestrați cu un talent literar indiscutabil. În opinia mea, toți cei care au bloguri bune, cu articole valoroase, sunt potențial scriitori. Internetul aduce, în felul acesta, servicii inestimabile literaturii și culturii, în general, punând în circulație texte care probează vocații creatoare sau reconfortante orizonturi culturale. „Cu intrarea scriitorilor în blogosferă, fiecare cititor își va face „revista lui literară” care are avantajul de a putea fi chiar un cotidian. De ce să ia o revistă 50% sau 80% neinteresantă pentru el? Va intra pe blogurile preferate și își va face singur revista: un poem sau o traducere de Soviany ori de Radu Vancu, critică literară la zi de Micawber, tablete de Șerban Tomșa, comentarii din lumea literară de Stoiciu sau de cine-i place, poșta redacției de Alex Ștefănescu, rubrica de filologie de la Diacritica etc. Totul atractiv și gratuit.” scrie, pe blogul său, Horia Gârbea, unul dintre ultimii, cronologic vorbind, „boieri ai minții” din literatura română. Prin intermediul net-ului, creatorii și cititorii se cunosc mai bine, comunică fără rețineri ori prejudecăți, schimbă idei și texte, creându-se, în felul acesta, un climat de emulație fără precedent. Blogosfera este o mega-operă literară, în care autorii coexistă cu cititorii și personajele lor, un uriaș rezervor de variate talente, dintre care se vor alege scriitorii și iubitorii de literatură de mâine.
P.S. Inițiativa organizării acestui concurs aparține doamnei Lucia Verona, care merită felicitări și mulțumirile noastre respectuoase.
joi, 24 februarie 2011
Puterea minții : ION ONCESCU
Ion Oncescu nu este numai campionul de necontestat al lumii la Skandenberg : este un personaj fabulos, un om inteligent, instruit, un adevărat fenomen uman. Înainte de orice, el îi domină pe toți prin puterea incomparabilă a minții sale.
L-am văzut învingând peste 500 de oameni într-un spectacol-maraton, televizat. Calm, relaxat, modest, civilizat, zâmbitor, neobosit. Un prieten care i-a luat cândva un interviu îmi scria că Oncescu știe pe dinafară Douăsprezece scaune de Ilf și Petrov și este autorul unor performanțe de necrezut, pe care nu le pot dezvălui aici. E un fel de Woland al lui Bulgakov, dar spre deosebire de personajul scriitorului rus, Oncescu este luminos și stenic. Sunt un fan fără rezerve al acestui sportiv uluitor.
Oncescu poate fi un model în aceste vremuri de restriște și am văzut că foarte mulți copii îl susțineau. Poate se simțeau și ei, ca și mine, mândri că fac parte din aceeași specie cu luptătorul român.
Felicitări, ION ONCESCU !
P.S. Cum se întâmplă totdeauna în România, s-au găsit și doi proști care au încercat să strice frumusețea demonstrației de forță și abilitate oferite de Oncescu. Au pus amândoi mâinile și au încălcat toate regulile, doar-doar îl vor încurca pe campion. Din fericire, n-au reușit, dar, dacă eram în locul organizatorilor, le dădeam două șuturi în cur și îi alungam de acolo.
L-am văzut învingând peste 500 de oameni într-un spectacol-maraton, televizat. Calm, relaxat, modest, civilizat, zâmbitor, neobosit. Un prieten care i-a luat cândva un interviu îmi scria că Oncescu știe pe dinafară Douăsprezece scaune de Ilf și Petrov și este autorul unor performanțe de necrezut, pe care nu le pot dezvălui aici. E un fel de Woland al lui Bulgakov, dar spre deosebire de personajul scriitorului rus, Oncescu este luminos și stenic. Sunt un fan fără rezerve al acestui sportiv uluitor.
Oncescu poate fi un model în aceste vremuri de restriște și am văzut că foarte mulți copii îl susțineau. Poate se simțeau și ei, ca și mine, mândri că fac parte din aceeași specie cu luptătorul român.
Felicitări, ION ONCESCU !
P.S. Cum se întâmplă totdeauna în România, s-au găsit și doi proști care au încercat să strice frumusețea demonstrației de forță și abilitate oferite de Oncescu. Au pus amândoi mâinile și au încălcat toate regulile, doar-doar îl vor încurca pe campion. Din fericire, n-au reușit, dar, dacă eram în locul organizatorilor, le dădeam două șuturi în cur și îi alungam de acolo.
luni, 21 februarie 2011
Cum trăiau scriitorii români în perioada interbelică
Am luat toate informațiile pentru acest articol din instructiva lucrare a lui Ioan Scurtu, Civilizația românească interbelică ( 1918-1940 ), Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008.
Iată ce spune autorul : „Scriitorii constituiau o categorie aparte de intelectuali. De regulă, ei aveau și o slujbă, puțini dintre ei trăind numai din scris. Scriitorii care obțineau cele mai mari venituri de pe urma cărților semnate de ei erau Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu și Cezar Petrescu.. De regulă, scriitorii erau și ziariști, colaborările fiind foarte bine plătite. Conștienți de valoarea și talentul lor, cei mai mulți scriitori se considerau superiori semenilor lor, pe care-i „observau” cu atenție și curiozitate.”
Regina Maria a întreținut, ca și înaintașa sa Carmen Sylva, relații amicale cu literații. Ferdinand îi invita pe autori la discuții și le acorda diferite premii, forme de susținere materială a celor aflați în dificultate.
Carol a II-lea a oferit o vilă la Bușteni pentru cazarea scriitorilor, acestora oferindu-li-se, în mod gratuit, masa la restaurant. Aici veneau, în serii de 15-20 de zile, câte 20-25 de scriitori, cu familiile lor. Dar generozitatea regelui nu era apreciată de toți. Simion Stolnicul nota la 12 iulie, 1938 : „Scriitorii mănâncă pe gratis porții rotunjite și se plâng că îi costă mult bacșișul. Cei ajunși aici, prin multe insistențe, n-au în consecință bani pentru un țap de bere. Am trecut prin această penibilă situație. Să mănânci nisetru într-un restaurant climateric, unde ceilalți civili nu gustă apa și să stai fără sondă pe masă ! ” Se știe că nerecunoștința românilor este proverbială. O întâlnim, din păcate, și în rândul scriitorilor. Autori obscuri care mâncau cel mai scump pește și dormeau gratis, în condiții de lux, pe cheltuiala regelui ar fi vrut ca acesta să le achite și berea !
Nicolae Malaxa, Petru Groza, Max Auschnitt și Iuliu Maniu ofereau, de asemenea,sprijin material scriitorilor. Banii erau acceptați cu plăcere, fiind considerați o obligație pe care cei avuți o aveau față de cultură. Unul dintre personajele cărții Întoarcerea din Rai de Mircea Eliade spune : „Nu e nicio rușine să ceri ; doar ești artist, ești un creator. Alții se învârtesc de milioane. E dreptul tău, dreptul de creație...De ce alții să aibă și tu nu ? Alții au burse în străinătate și sunt incapabili, alții se învârtesc prin ministere și sunt niște lichele. Tu ești artist, ai dreptul să ceri.”
Actorii erau, de asemenea, mereu în căutare de bani. Într-o zi, actorii Grigore Vasiliu-Birlic și Puiu Iancovescu s-au dus la Max Auschnitt să-i ceară bani. Bancherul i-a întrebat cât doresc.
„Cât se poate de mult, domnule Auschnitt, a îndrăznit Puiu Iancovescu.”
Bancherul a apăsat pe un buton și a deschis un seif cât peretele, ticsit cu bancnote, de sus până jos. Birlic s-a speriat și s-a dat doi pași înapoi..
„- Atâta vă ajunge ? a întrebat Auschnitt, prizând cu două degete un teanc de bani.
- Deschideți mai tare degetele, domnule Auschnitt, a propus Iancovescu.
Bancherul a zâmbit, a deschis mai tare degetele și a tras teancul de bani.”
Cu alt prilej, Puiu Iancovescu s-a dus la Iuliu Maniu, președintele Consiliului de Miniștri, pentru a-i solicita...un ajutor.
Maniu i-a spus :
„- Cred că te-aș jigni dacă ți-aș oferi un ajutor de 50 000 de lei, domnule Iancovescu. Eu nu vreau să te jignesc.
Iancovescu nu a stat pe gânduri, nu avea timp de pierdut și a zis :
- Jigniți-mă, domnule prim-ministru, cu 50 000 de lei. Primesc această jignire și vă mulțumesc chiar foarte mult.”
Nici în perioada comuniștilor, cei mai mulți scriitori n-au dus-o rău.
În vremurile mai apropiate, după 1989, au fost însă unii care au murit de foame, cum s-a întâmplat cu un talentat poet.
Ce om politic de azi, cu nobila excepție a lui Neculai Onțanu, se mai simte dator față de cultură ?
P.S. De luni după-amiază nu am mai avut net, fiindcă...s-a furat cablul ! Abia acum a fost înlocuit.
Iată ce spune autorul : „Scriitorii constituiau o categorie aparte de intelectuali. De regulă, ei aveau și o slujbă, puțini dintre ei trăind numai din scris. Scriitorii care obțineau cele mai mari venituri de pe urma cărților semnate de ei erau Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu și Cezar Petrescu.. De regulă, scriitorii erau și ziariști, colaborările fiind foarte bine plătite. Conștienți de valoarea și talentul lor, cei mai mulți scriitori se considerau superiori semenilor lor, pe care-i „observau” cu atenție și curiozitate.”
Regina Maria a întreținut, ca și înaintașa sa Carmen Sylva, relații amicale cu literații. Ferdinand îi invita pe autori la discuții și le acorda diferite premii, forme de susținere materială a celor aflați în dificultate.
Carol a II-lea a oferit o vilă la Bușteni pentru cazarea scriitorilor, acestora oferindu-li-se, în mod gratuit, masa la restaurant. Aici veneau, în serii de 15-20 de zile, câte 20-25 de scriitori, cu familiile lor. Dar generozitatea regelui nu era apreciată de toți. Simion Stolnicul nota la 12 iulie, 1938 : „Scriitorii mănâncă pe gratis porții rotunjite și se plâng că îi costă mult bacșișul. Cei ajunși aici, prin multe insistențe, n-au în consecință bani pentru un țap de bere. Am trecut prin această penibilă situație. Să mănânci nisetru într-un restaurant climateric, unde ceilalți civili nu gustă apa și să stai fără sondă pe masă ! ” Se știe că nerecunoștința românilor este proverbială. O întâlnim, din păcate, și în rândul scriitorilor. Autori obscuri care mâncau cel mai scump pește și dormeau gratis, în condiții de lux, pe cheltuiala regelui ar fi vrut ca acesta să le achite și berea !
Nicolae Malaxa, Petru Groza, Max Auschnitt și Iuliu Maniu ofereau, de asemenea,sprijin material scriitorilor. Banii erau acceptați cu plăcere, fiind considerați o obligație pe care cei avuți o aveau față de cultură. Unul dintre personajele cărții Întoarcerea din Rai de Mircea Eliade spune : „Nu e nicio rușine să ceri ; doar ești artist, ești un creator. Alții se învârtesc de milioane. E dreptul tău, dreptul de creație...De ce alții să aibă și tu nu ? Alții au burse în străinătate și sunt incapabili, alții se învârtesc prin ministere și sunt niște lichele. Tu ești artist, ai dreptul să ceri.”
Actorii erau, de asemenea, mereu în căutare de bani. Într-o zi, actorii Grigore Vasiliu-Birlic și Puiu Iancovescu s-au dus la Max Auschnitt să-i ceară bani. Bancherul i-a întrebat cât doresc.
„Cât se poate de mult, domnule Auschnitt, a îndrăznit Puiu Iancovescu.”
Bancherul a apăsat pe un buton și a deschis un seif cât peretele, ticsit cu bancnote, de sus până jos. Birlic s-a speriat și s-a dat doi pași înapoi..
„- Atâta vă ajunge ? a întrebat Auschnitt, prizând cu două degete un teanc de bani.
- Deschideți mai tare degetele, domnule Auschnitt, a propus Iancovescu.
Bancherul a zâmbit, a deschis mai tare degetele și a tras teancul de bani.”
Cu alt prilej, Puiu Iancovescu s-a dus la Iuliu Maniu, președintele Consiliului de Miniștri, pentru a-i solicita...un ajutor.
Maniu i-a spus :
„- Cred că te-aș jigni dacă ți-aș oferi un ajutor de 50 000 de lei, domnule Iancovescu. Eu nu vreau să te jignesc.
Iancovescu nu a stat pe gânduri, nu avea timp de pierdut și a zis :
- Jigniți-mă, domnule prim-ministru, cu 50 000 de lei. Primesc această jignire și vă mulțumesc chiar foarte mult.”
Nici în perioada comuniștilor, cei mai mulți scriitori n-au dus-o rău.
În vremurile mai apropiate, după 1989, au fost însă unii care au murit de foame, cum s-a întâmplat cu un talentat poet.
Ce om politic de azi, cu nobila excepție a lui Neculai Onțanu, se mai simte dator față de cultură ?
P.S. De luni după-amiază nu am mai avut net, fiindcă...s-a furat cablul ! Abia acum a fost înlocuit.
duminică, 20 februarie 2011
Vânătorul vânat sau despre fricile noastre
I-am urmărit cu mare bucurie pe Liiceanu și Pleșu, discutând despre frică. Puțin tensionați de postura cu care încă nu s-au familiarizat, cunoscuții corifei au lansat idei care m-au făcut să uit cu totul de toate problemele pe care le am de rezolvat. Intelectuali adevărați, așa cum William Faulkner și Marin Preda erau niște scriitori veritabili : le deschideai cărțile și te trezeai brusc într-un spațiu protector, devenind prizonierul definitiv al unor lumi atunci descoperite.
Pleșu și Liiceanu au discutat, cu un rafinament de neegalat, despre spaima comică, frica de Apocalipsă și cuplarea unei minți superioare la vicii și elemente neinteligibile pentru aceasta. După cum remarca Pleșu, s-ar părea că ne aflăm în plină Apocalipsă...
M-ar fi interesat și alte frici : cea mai veche spaimă, aceea în fața morții, frica invizibilă a eroilor ori teama pe care o simt oamenii când înțeleg că au încălcat, fără să vrea, niște granițe interzise și sunt pasibili de pedepse cumplite, distrugătoare, din partea unor forțe pe care nu le pot controla...
Dar Liiceanu a adus în discuție ipostaza celui care se trezește că a devenit vânatul unor semeni ai săi. A fost evocat momentul când, sub o înfățișlare familiară, descoperim străinul absolut, monstrul cu care nu avem nimic în comun și care nu are nici el vreo legătură cu rațiunea sau toleranța.
Teroarea paralizează, a spus Pleșu, iar oamenii înspăimântați pot fi mai ușor manipulați. Tot Pleșu a pomenit despre compromisurile marilor oameni de cultură, scuzabile prin valoarea operelor pe care ni le-au dăruit și fără de care am fi rămas mai săraci.
În sfârșit, au fost discutate, comparativ, spaimele provocate de un animal feroce, de o fantomă și de un zeu.
Care ar fi antidotul pentru spaimă ? a întrebat Liiceanu.
Accesul la iubire. Numai acesta, a răspuns Pleșu.
Cei doi ne-au răsfățat cu un lux intelectual cu care nu suntem obișnuiți pe micul ecran.
Mulțumim, Gabriel Liiceanu !
Mulțumim, Andrei Pleșu !
P.S. Pleșu mărturisea că prima sa spaimă se leagă de...o cloșcă.
Înainte de a trăi frica, am fost martorul a două miracole : mingea roșie, din plastic, cu care mă jucam s-a topit în galbenul soarelui de iulie, iar Dumnezeu mi-a aruncat din cer, peste câteva zile, printre crengile unui prun bătrân, bucățele de zahăr cubic și eugenii, ca să fiu cuminte tot timpul. Sau cel puțin așa mi-a explicat mama.
Înainte de a fi bătut și speriat de doamna învățătoare și de un diriginte sadic ( e drept, ăsta m-a lovit o singură dată în patru ani, în timp ce pe majoritatea colegilor îi căsăpea zilnic ), eram grozav de speriat de gâscanul unui pădurar, care ne ținea drumul, mie și unui coleg, în fiecare dimineață și nu ne lăsa să trecem pe uliță, către școală...
Pleșu și Liiceanu au discutat, cu un rafinament de neegalat, despre spaima comică, frica de Apocalipsă și cuplarea unei minți superioare la vicii și elemente neinteligibile pentru aceasta. După cum remarca Pleșu, s-ar părea că ne aflăm în plină Apocalipsă...
M-ar fi interesat și alte frici : cea mai veche spaimă, aceea în fața morții, frica invizibilă a eroilor ori teama pe care o simt oamenii când înțeleg că au încălcat, fără să vrea, niște granițe interzise și sunt pasibili de pedepse cumplite, distrugătoare, din partea unor forțe pe care nu le pot controla...
Dar Liiceanu a adus în discuție ipostaza celui care se trezește că a devenit vânatul unor semeni ai săi. A fost evocat momentul când, sub o înfățișlare familiară, descoperim străinul absolut, monstrul cu care nu avem nimic în comun și care nu are nici el vreo legătură cu rațiunea sau toleranța.
Teroarea paralizează, a spus Pleșu, iar oamenii înspăimântați pot fi mai ușor manipulați. Tot Pleșu a pomenit despre compromisurile marilor oameni de cultură, scuzabile prin valoarea operelor pe care ni le-au dăruit și fără de care am fi rămas mai săraci.
În sfârșit, au fost discutate, comparativ, spaimele provocate de un animal feroce, de o fantomă și de un zeu.
Care ar fi antidotul pentru spaimă ? a întrebat Liiceanu.
Accesul la iubire. Numai acesta, a răspuns Pleșu.
Cei doi ne-au răsfățat cu un lux intelectual cu care nu suntem obișnuiți pe micul ecran.
Mulțumim, Gabriel Liiceanu !
Mulțumim, Andrei Pleșu !
P.S. Pleșu mărturisea că prima sa spaimă se leagă de...o cloșcă.
Înainte de a trăi frica, am fost martorul a două miracole : mingea roșie, din plastic, cu care mă jucam s-a topit în galbenul soarelui de iulie, iar Dumnezeu mi-a aruncat din cer, peste câteva zile, printre crengile unui prun bătrân, bucățele de zahăr cubic și eugenii, ca să fiu cuminte tot timpul. Sau cel puțin așa mi-a explicat mama.
Înainte de a fi bătut și speriat de doamna învățătoare și de un diriginte sadic ( e drept, ăsta m-a lovit o singură dată în patru ani, în timp ce pe majoritatea colegilor îi căsăpea zilnic ), eram grozav de speriat de gâscanul unui pădurar, care ne ținea drumul, mie și unui coleg, în fiecare dimineață și nu ne lăsa să trecem pe uliță, către școală...
sâmbătă, 19 februarie 2011
Despre ratare
Ratarea este principala temă a ultimului meu roman, Ghețarul. Sigur, acolo sunt niște motivații psihologice și o schemă mitică.
O întrebare pe care mi-am pus-o deseori este ce ar însemna ratarea în viața unui om ?
În funcție de această idee, cred că există mai multe categorii de oameni. :
1. Cei care spun tot timpul : „Dacă nu mi s-ar fi întâmplat... ( și aici menționează un fapt personal de viață care le-ar fi blocat ascensiunea ) sau dacă aș fi locuit în București, aș fi ajuns departe ! ” Acesta e tipul frustratului, care nu a realizat nimic notabil, dar care îi terorizează pe cei din jur cu văicărelile lor ( iar dacă au o funcție de conducere, cu o autoritate prost înțeleasă ). Omul respectiv nu e mulțumit de nimeni și de nimic : toți sunt niște proști, iar el ar fi făcut toate meseriile mai bine decât le fac cei mai buni meseriași. Pălăvrăgește tot timpul, nu mișcă un deget pentru a face un lucru care să rămână, deși are planuri berechet și își judecă neîncetat semenii. Nu știu dacă acest profil uman, identificat și descris foarte bine de Bartolomeu Anania, poate fi numit ratat. Ca să fii ratat, trebuie să ai ceva pentru a-l împlini : un talent deosebit, o vocație puternică, mari posibilități intelectuale.
2. Omul care posedă șapte apartamente, cinci limuzine, câteva milioane de euro și trei copii care studiază în străinătate, prizează cocaină și umblă prin cluburi de fițe, se consideră împlinit. Dacă trăiește la țară, are pătule cu cereale, mașini de toate felurile, crește o sută de porci, trei sute de capre, cinci sute de oi și își face cincisprezece rânduri de fini. Iarăși nu-mi dau seama dacă aceștia sunt niște oameni realizați, ținânt cont de faptul că adevărata reușită este întru spirit.
3.Omul foarte talentat care promite să ajungă în vârful ierarhiei, într-un domeniu sau altul, dar viața îi pune una sau mai multe piedici majore și rămâne la jumătatea drumului, cu visuri și regrete care îl macină toată viața.
4. Exemplarul uman pe care Dumnezeu l-a înzestra tcu toate darurile de care se poate bucura un muritor. Pe lângă talentul copleșitor pe care îl dovedește într-o anumită direcție, persoana respectivă e atrăgătoare din punct de vedere fizic, având și mari posibilități materiale. Totuși, în mod inexplicabil, nu își atinge țintele.
Vreau să fie foarte clar : leneșii nu intră în categoria oamenilor cu posibilități de realizare. E uimitoare însă ipostaza leneșului aparent plin de energie, activ, care îi parazitează isesizabil pe semenii să, are slujbă și familie și excelează prin a-i încurca pe alții, prin tertipuri primitive, să să iasă cumva la lumină. În general, nu au curajul să abordeze mari proiecte și bagă bețe în roată celor care o fac.
În concluzie, care este adevăratul ratat ?
Ne-am obișnuit să judecăm ratarea în funcție de două elemente : posibilitățile individului respectiv și modul în care el le-a valorificat. Sunt convins că facem o mare eroare. Ratarea unui om nu foate fi decretată decât de el însuși. Dacă el e mulțumit de propria viață, chiar dacă doarme prin șanțuri, atunci e împlinit. Fiindcă, după criteriile curente, Edgar Allan Poe, Eminescu și nenumărate genii ale umanității au fost niște ratați ! N-au avut familii, case, n-au crescut porci și n-au rămas după ei nici niscaiva gologani ! Nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar putea spune despre Hristos din perspectiva vulgului.
Am cunoscut cândva un doctor care, ca și marii artiști, nu avea casa lui, nu avea familie, nu avea nimic. L-am întâlnit într-o cârciumă. Bea bere cu un foat elev de-al meu, el însuși un geniu neînțeles. La un moment dat, pe neașteptate, sclipitorul tânăr a spus aceste cuvinte care m-au făcut să-i retrag statutul de geniu :
- Domn'le doctor, ce mai încolo și încoace, dumneavoatră sunteți un ratat !
Doctorul a sorbit din halbă și a răspuns zâmbind :
- De ce, bătrâne, sunt eu un ratat ?
- Păi, n-aveți o familie, o casă a dumneavoastră, nu vă ocupați cu nimic...
Dacă ar fi fost un mârlan obișnuit, medicul ar fi spus :
- Bine, bătrâne, dar nici tu nu ai casă, familie și toate celelalte.
Pentru că tânărul era și el un ratat din propriul punct de vedere. Dar doctorul a spus altceva :
- Tu știi, bătrâne, ce înseamnă un om liber ?
- Păi...
- Eu sunt un om liber atât în gândire, cât și în comportament. Și știind că sunt liber, sunt un om fericit, bătrâne. Spune-mi tu, ce mi-ar trebui mie mai mult ?
Aș spune mai mult decât doctorul : ce i-ar trebui oricărui om mai mult decât să fie fericit ?
Căci, până la urmă, oamenii nu sunt ratați și împliniți, ci fericiți și nefericiți.
Su, altfel formulat, nu contează dacă oamenii par ratați sau împliniți : important este ca ei să fie fericiți.
Dar fericirea și nefericirea nu depind, din păcate, numai de noi.
P.S. 1. Îmi place să cred că ratarea are ceva nobil și măreț, iar pe ratați îi văd ca pe niște nobili scăpătați și distinși...
2. Nu pot să nu remarc o ciudățenie : cei mai inteligenți oameni din societatea noastră sunt relativ săraci, iar foarte mulți milionari în euro ( și nu numai ) sunt profund nefericiți. Poate fiindcă numai în plan material, ființele umane se realizează peste posibilitățile lor mentale. Spiritual, acest lucru este exclus.
O întrebare pe care mi-am pus-o deseori este ce ar însemna ratarea în viața unui om ?
În funcție de această idee, cred că există mai multe categorii de oameni. :
1. Cei care spun tot timpul : „Dacă nu mi s-ar fi întâmplat... ( și aici menționează un fapt personal de viață care le-ar fi blocat ascensiunea ) sau dacă aș fi locuit în București, aș fi ajuns departe ! ” Acesta e tipul frustratului, care nu a realizat nimic notabil, dar care îi terorizează pe cei din jur cu văicărelile lor ( iar dacă au o funcție de conducere, cu o autoritate prost înțeleasă ). Omul respectiv nu e mulțumit de nimeni și de nimic : toți sunt niște proști, iar el ar fi făcut toate meseriile mai bine decât le fac cei mai buni meseriași. Pălăvrăgește tot timpul, nu mișcă un deget pentru a face un lucru care să rămână, deși are planuri berechet și își judecă neîncetat semenii. Nu știu dacă acest profil uman, identificat și descris foarte bine de Bartolomeu Anania, poate fi numit ratat. Ca să fii ratat, trebuie să ai ceva pentru a-l împlini : un talent deosebit, o vocație puternică, mari posibilități intelectuale.
2. Omul care posedă șapte apartamente, cinci limuzine, câteva milioane de euro și trei copii care studiază în străinătate, prizează cocaină și umblă prin cluburi de fițe, se consideră împlinit. Dacă trăiește la țară, are pătule cu cereale, mașini de toate felurile, crește o sută de porci, trei sute de capre, cinci sute de oi și își face cincisprezece rânduri de fini. Iarăși nu-mi dau seama dacă aceștia sunt niște oameni realizați, ținânt cont de faptul că adevărata reușită este întru spirit.
3.Omul foarte talentat care promite să ajungă în vârful ierarhiei, într-un domeniu sau altul, dar viața îi pune una sau mai multe piedici majore și rămâne la jumătatea drumului, cu visuri și regrete care îl macină toată viața.
4. Exemplarul uman pe care Dumnezeu l-a înzestra tcu toate darurile de care se poate bucura un muritor. Pe lângă talentul copleșitor pe care îl dovedește într-o anumită direcție, persoana respectivă e atrăgătoare din punct de vedere fizic, având și mari posibilități materiale. Totuși, în mod inexplicabil, nu își atinge țintele.
Vreau să fie foarte clar : leneșii nu intră în categoria oamenilor cu posibilități de realizare. E uimitoare însă ipostaza leneșului aparent plin de energie, activ, care îi parazitează isesizabil pe semenii să, are slujbă și familie și excelează prin a-i încurca pe alții, prin tertipuri primitive, să să iasă cumva la lumină. În general, nu au curajul să abordeze mari proiecte și bagă bețe în roată celor care o fac.
În concluzie, care este adevăratul ratat ?
Ne-am obișnuit să judecăm ratarea în funcție de două elemente : posibilitățile individului respectiv și modul în care el le-a valorificat. Sunt convins că facem o mare eroare. Ratarea unui om nu foate fi decretată decât de el însuși. Dacă el e mulțumit de propria viață, chiar dacă doarme prin șanțuri, atunci e împlinit. Fiindcă, după criteriile curente, Edgar Allan Poe, Eminescu și nenumărate genii ale umanității au fost niște ratați ! N-au avut familii, case, n-au crescut porci și n-au rămas după ei nici niscaiva gologani ! Nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar putea spune despre Hristos din perspectiva vulgului.
Am cunoscut cândva un doctor care, ca și marii artiști, nu avea casa lui, nu avea familie, nu avea nimic. L-am întâlnit într-o cârciumă. Bea bere cu un foat elev de-al meu, el însuși un geniu neînțeles. La un moment dat, pe neașteptate, sclipitorul tânăr a spus aceste cuvinte care m-au făcut să-i retrag statutul de geniu :
- Domn'le doctor, ce mai încolo și încoace, dumneavoatră sunteți un ratat !
Doctorul a sorbit din halbă și a răspuns zâmbind :
- De ce, bătrâne, sunt eu un ratat ?
- Păi, n-aveți o familie, o casă a dumneavoastră, nu vă ocupați cu nimic...
Dacă ar fi fost un mârlan obișnuit, medicul ar fi spus :
- Bine, bătrâne, dar nici tu nu ai casă, familie și toate celelalte.
Pentru că tânărul era și el un ratat din propriul punct de vedere. Dar doctorul a spus altceva :
- Tu știi, bătrâne, ce înseamnă un om liber ?
- Păi...
- Eu sunt un om liber atât în gândire, cât și în comportament. Și știind că sunt liber, sunt un om fericit, bătrâne. Spune-mi tu, ce mi-ar trebui mie mai mult ?
Aș spune mai mult decât doctorul : ce i-ar trebui oricărui om mai mult decât să fie fericit ?
Căci, până la urmă, oamenii nu sunt ratați și împliniți, ci fericiți și nefericiți.
Su, altfel formulat, nu contează dacă oamenii par ratați sau împliniți : important este ca ei să fie fericiți.
Dar fericirea și nefericirea nu depind, din păcate, numai de noi.
P.S. 1. Îmi place să cred că ratarea are ceva nobil și măreț, iar pe ratați îi văd ca pe niște nobili scăpătați și distinși...
2. Nu pot să nu remarc o ciudățenie : cei mai inteligenți oameni din societatea noastră sunt relativ săraci, iar foarte mulți milionari în euro ( și nu numai ) sunt profund nefericiți. Poate fiindcă numai în plan material, ființele umane se realizează peste posibilitățile lor mentale. Spiritual, acest lucru este exclus.
vineri, 18 februarie 2011
Fotbal dintr-o altă viață
Pe vremea aceea locuiam cu chirie la un moș înalt și surd, în centrul Bolintinului. Bătrânul era mereu înfofolit cu mai multe rânduri de haine ( un șifonier întreg ! ), de teama răcelilor care se țineau scai de el. De aceea părea un munte de om. Dar gazda mea toate temeiurile să se ferească de boli, fiindcă prin casă trăgea curentul ca într-o gară cu geamurile sparte, iar el suferise douăsprezece intervenții chirurgicale, localizate de la degetele mâinii stângi până la urechile care îl lăsaseră cu totul. Bătrâna provenea de prin Ardeal, gătea tot timpul și fredona arii din opere. Când treceam pe lângă ea, un imperceptibil parful de livadă cu pruni mă învăluia pe neașteptate. Amândoi făceau parte dintr-o sectă religioasă și datorită lor am citit Biblia. Nu mințeau și vorbeau în dialect.
- De unde veniți ? i-am întrebat într-o zi.
- Am fostără la un mort, mi-a zis unul dintre ei.
Țineau toate canoanele religioase, mai puțin posturile.
Dacă mă striga vreun băiat la poartă, ieșea moșul. Îl instruiam să spună că nu sunt acasă, pentru că aveam mult de învățat și de citit, timpul nu-mi ajungea nici atunci, iar colegii de liceu speculau cu nerușinare bruma mea de talent literar, întrecându-se în a-mi solicita poezii pentru fetele de care erau îndrăgostiți. Unii intrau, alții plecau.
Cum ziceam, bătrânul îl întâmpina pe musafir.
- Ce dorești dumneata ? întreba proprietarul casei.
- ÎL CAUT PE GIGI, urla băiatul apropiindu-și gura de urechile celui care îl întâmpinase.
( Am purtat, de-a lungul deceniilor, multe nume : în locurile natale sunt Gigi, în anumite cercuri - Șerban, în căminele studențești - Bill, iar ungurii, prietenii mei, mi-au spus totdeauna Janos. )
- Uite ce e, spunea moș Ghiță. Gigel m-a rugat să te mint că nu e acasă. Dar eu sunt om bătrân și pocăit și îți spun drept : e acasă, dar nu are timp de dumneata.
- I-auzi, al dracu, zicea vizitatorul. Mă dă afară ! O fi scriind vreo epopee...
Atunci scoteam capul pe ușă îi spuneam să intre, explicându-i că pocăitul nu a înțeles bine.
Totuși, moș Ghiță le mai înflorea uneori. Era câte o fată din cămin, care venea să...învețe la mine. În căminul amenajat în fosta casă a lui Dimitrie Bolintineanu ( se afla în spatele liceului, dar a fost dărâmată) era mereu gălăgie și dezordine, iar șobolanii alergau peste paturile și mesele elevelor. Aveam și eu legiuni întregi de șoareci care cutreierau ungherele odăii, dar nu erau așa de periculoși. În camera mea fusese pe vremuri tejgheaua unei prăvălii, iar ușa, prevăzută cu oblon, dădea direct afară, în curtea plină de peri și cireși, din care bătrâna făcea sute de borcane de gem. Iarna îmi îngheța apa în găleată și dimineața trebuia să o sparg cu pumnul, ca să mă pot spăla pe ochi...
Fata venea, se punea cuminte la măsuța mea, iar eu mă apucam să învăț , la rândul meu, așezat pe pat. De cele mai multe ori, ușa rămânea deschisă. După câteva ore, frumoasa pleca și îmi mulțumea pentru ospitalitate și înțelegere. Cât timp studia vizitatoarea mea, moșul dădea neîncetat ocol prin curte și pe la ferestre, ca o găină care avea ou. Își vâra capul pe ușă, se uita și pe geam, în sfârșit, se agita continuu. Locuiam chiar în spatele cizmăriei de odinioară și moșul se ducea la cizmar, de unde venea în fugă și ne întrerupea din efectuarea lecțiilor.
- Gigele, îmbracă-te și du-te la școală, că s-a făcut ora unu.
Nu știu ce era în capul lui, dar eu eram îmbrăcat, iar ceasul cizmarului părea de fiecare dată că o ia cu trei ore înainte. Treaba cu ceasul o făcea și când eram singur. Ei, bine, când venea tatăl meu, pocăitul ăla cinstit îl lua de-o parte pe părintele meu și îi șușotea ceva la ureche.
- Ce-ți spunea moșul ? îl întrebam pe tata.
- Zicea că ești cuminte, dat câteodată vin fete pe la tine, te încui cu ele în cameră și nu mai răspunzi când te strigă el !
Făceam o foame crâncenă și asta avea să mă ducă la prima depresie majoră pe care am suferit-o. Proviziile mi se terminau mmarțea ori miercurea, iar până sâmbăta nu mai mâncam nimic sau doar câte un ou crud pe zi. Motanul gazdei nu se atingea de șoarecii care încingeau adevărate hore ale bucuriei pe sub patul meu, dar îmi fura și el din alimente. Uneori, gazdele se milostiveau și îmi aduceau câte ceva din ce gătise bătrâna. O făceau seara, când eram ieșit la plimbare. Intrau cu farfuriile, se împiedicau de vreo carte rămasă pe jos, iar la întoarcere, aveam ăplăcerea să gust feluri de mâncare nemaivăzute : Faulkner în sos alb, Dostoievski cu mujdei și piure de cartofi, cu o copertă de Cehov.
Ca toți băieții din liceu, eram îndrăgostit de o fată care se mutase la noi prin anul al treilea, după ce fusese la o școală din București. Se numea Mariana Ungureanu și avea un nas mic și obraznic a cărui imagine m-a urmărit fix un sfert de veac. De aceea cred că Márquez este un scriitor foarte realist în Dragoste în vremea holerei. Sentimentele pentru cineva pot dura toată viața. Eram bolnav de fata aceea, căreia nu am îndrăznit să-i adresez niciodată cuvântul și mă întrenam la greu acasă, în condiții de înfometare extremă, pentru a fi primul la sport și pentru a-i face ei impresie bună. La învățătură, oricum, nu se compara nimeni cu mine. Aveam și aureola unui poet talentat, care era publicat în Luceafărul.
Chiar dacă pierdeam nopțile cu cititul, am fost mereu primul la viteză, exerciții de forță și sărituri. La rezistență ieșeam al treilea, fiindcă nu aveam timp să mă pregătesc și pentru proba asta... De asemenea, la fotbal înscriam cele mai multe goluri. Un rival de la clasa vecină, poet el însuși, ținea clasamentul la zi al golgeterilor, căci înscria și el cu nemiluita, dar era un băiat corect și consemna faptul că se afla tot timpul cu dou-trei goluri în urma mea. Atuurile mele erau viteza și șuturile foarte bine plasate. Aveam un coleg foarte talentat la fotbal, M., dar era și cotonogar renumit. La un contact de mare violență, l-a trântit pe beton pe un prieten și i-a luxat piciorul stâng. Nu mai pun la socoteală echipamentul distrus. Deși sunt Balanță, n-am reușit niciodată să fiu o ființă echilibrată și am trăit toată viața numai pe extreme. Îmi aduc aminte că peste câțiva ni, într-o zi când beam bere la Monte Carlo, în Cișmigiu, Ion Stratan și Marin Preda ( nepotul celebrului scriiror ) se minunau de aliajul oximoronic din care sunt clădit. Când amicul meu a fost zdrobit de M., am considerat că trebuie să-mi iau în serios rolul de dur. La fiecare duel cu M, îl rupeam, pur și simplu. Baresi, Bumbescu și Gennaro Gattuso s-au comportat ca niște miei pe teren, în comparație cu ce făceam eu când jucam împotriva lui M. Adversarul meu era un tip puternic, rapid, mai mobil parcă decât mine și un bătăuș de prima mână, dar îmi luase frica în urma unui conflict când îl doborâsem cu un croșeu direct în bărbie. Până la urmă, M. și-a luat măsuri de precauție. De obicei venea de la toaletă ( unde „băga” în fiecare pauză două țigări, una după alta ) după ce noi făceam alegerile pentru cele două echipe.
- Ia zi, bă, întreba el pe câte un coleg, sunt cu Gigi în echipă ?
- Nu.
- Atunci nu mai joc.
- De ce ?
- Cum de ce ? Sau tu n-ai văzut ? Vrei să mă omoare tâmpitu'-ăla ?
Și așa se făcea că devenenisem coechipieri în toate meciurile și spulberam echipele adverse. M. avea calități deosebite, reluând cu dexteritate mingile pe care i le ofeream cu generozitate. Când nu puteam să alerg, jucam reras și îi puneam niște pase care i-ar face invidioși pe mulți jucători mari de azi. M. a ajuns și el golgeter...
Într-o zi jucam pe terenul mare. Eram vârf, dar capacitatea mea de efort era limitată, pentru că petrecusem noaptea cu romanul Lumină de august de William Faulkner, recent apărut la Univers. La un moment dat, după un atac, am rămas în careul advers ( nu respectam regula ofsaidului ) și am intrat în vorbă cu portarul. Cum coechipierii noștri se luptau cu îndârjire în jumătatea cealaltă și dădeau semne că nu se vor apropia curând, am sărit amândoi gardul, ne-am urcat într-un cais, ne-am aprovizionat cu fructe și, la întoarcere, ne-am tolănit în iarba deasă de lângă poartă și am început să flecărim. Portarul și-a aprins o țigară. După vreo douăzeci de minute, am auzit strigăte și i-am văzut pe băieți că se apropiau vijelios de poartă. Ne-am ridicat în picioare, iar portarul și-a păstrat țigara între buze. Un băiat a învăluit rapid pe dreapta, a centrat, iar eu am pus latul și am reluat imparabil sub bară. Portarul a rămas încremenit, cu ochii la mine și cu mâinile în șolduri. Țigara continua să-i fumege, între dinți.
- Ce făcuși, mă ? m-a întrebat consternat, după ce a scuipat chiștocul. De un autogol aveam noi nevoie acum ?
- Ești nebun ? i-am zis și eu. Când ți-am dat eu de înțeles că fac parte din echipa ta ?
M-am gândit mai târziu că, dacă portarul mi-ar fi dat cumva el mingea, crezând că sunt de-al lui, n-aș fi introdus-o în plasă, chiar dacă aș fi fost în pericol să pierd meciul...
Chiar nu-mi dădusem seama că el mă considera coechipierul său.
Băiatul a deschis gura să mă înjure, a renunțat, a dat din mâini a lehamite și a aruncat mingea către centrul terenului, pentru a fi repusă în joc.
Mi-am amintit de toate acestea în timp ce priveam , la televizor, meciurile de vis pe care ni le oferă echipele din Occident. Plus Șahtior-ul lui Lucescu...
- De unde veniți ? i-am întrebat într-o zi.
- Am fostără la un mort, mi-a zis unul dintre ei.
Țineau toate canoanele religioase, mai puțin posturile.
Dacă mă striga vreun băiat la poartă, ieșea moșul. Îl instruiam să spună că nu sunt acasă, pentru că aveam mult de învățat și de citit, timpul nu-mi ajungea nici atunci, iar colegii de liceu speculau cu nerușinare bruma mea de talent literar, întrecându-se în a-mi solicita poezii pentru fetele de care erau îndrăgostiți. Unii intrau, alții plecau.
Cum ziceam, bătrânul îl întâmpina pe musafir.
- Ce dorești dumneata ? întreba proprietarul casei.
- ÎL CAUT PE GIGI, urla băiatul apropiindu-și gura de urechile celui care îl întâmpinase.
( Am purtat, de-a lungul deceniilor, multe nume : în locurile natale sunt Gigi, în anumite cercuri - Șerban, în căminele studențești - Bill, iar ungurii, prietenii mei, mi-au spus totdeauna Janos. )
- Uite ce e, spunea moș Ghiță. Gigel m-a rugat să te mint că nu e acasă. Dar eu sunt om bătrân și pocăit și îți spun drept : e acasă, dar nu are timp de dumneata.
- I-auzi, al dracu, zicea vizitatorul. Mă dă afară ! O fi scriind vreo epopee...
Atunci scoteam capul pe ușă îi spuneam să intre, explicându-i că pocăitul nu a înțeles bine.
Totuși, moș Ghiță le mai înflorea uneori. Era câte o fată din cămin, care venea să...învețe la mine. În căminul amenajat în fosta casă a lui Dimitrie Bolintineanu ( se afla în spatele liceului, dar a fost dărâmată) era mereu gălăgie și dezordine, iar șobolanii alergau peste paturile și mesele elevelor. Aveam și eu legiuni întregi de șoareci care cutreierau ungherele odăii, dar nu erau așa de periculoși. În camera mea fusese pe vremuri tejgheaua unei prăvălii, iar ușa, prevăzută cu oblon, dădea direct afară, în curtea plină de peri și cireși, din care bătrâna făcea sute de borcane de gem. Iarna îmi îngheța apa în găleată și dimineața trebuia să o sparg cu pumnul, ca să mă pot spăla pe ochi...
Fata venea, se punea cuminte la măsuța mea, iar eu mă apucam să învăț , la rândul meu, așezat pe pat. De cele mai multe ori, ușa rămânea deschisă. După câteva ore, frumoasa pleca și îmi mulțumea pentru ospitalitate și înțelegere. Cât timp studia vizitatoarea mea, moșul dădea neîncetat ocol prin curte și pe la ferestre, ca o găină care avea ou. Își vâra capul pe ușă, se uita și pe geam, în sfârșit, se agita continuu. Locuiam chiar în spatele cizmăriei de odinioară și moșul se ducea la cizmar, de unde venea în fugă și ne întrerupea din efectuarea lecțiilor.
- Gigele, îmbracă-te și du-te la școală, că s-a făcut ora unu.
Nu știu ce era în capul lui, dar eu eram îmbrăcat, iar ceasul cizmarului părea de fiecare dată că o ia cu trei ore înainte. Treaba cu ceasul o făcea și când eram singur. Ei, bine, când venea tatăl meu, pocăitul ăla cinstit îl lua de-o parte pe părintele meu și îi șușotea ceva la ureche.
- Ce-ți spunea moșul ? îl întrebam pe tata.
- Zicea că ești cuminte, dat câteodată vin fete pe la tine, te încui cu ele în cameră și nu mai răspunzi când te strigă el !
Făceam o foame crâncenă și asta avea să mă ducă la prima depresie majoră pe care am suferit-o. Proviziile mi se terminau mmarțea ori miercurea, iar până sâmbăta nu mai mâncam nimic sau doar câte un ou crud pe zi. Motanul gazdei nu se atingea de șoarecii care încingeau adevărate hore ale bucuriei pe sub patul meu, dar îmi fura și el din alimente. Uneori, gazdele se milostiveau și îmi aduceau câte ceva din ce gătise bătrâna. O făceau seara, când eram ieșit la plimbare. Intrau cu farfuriile, se împiedicau de vreo carte rămasă pe jos, iar la întoarcere, aveam ăplăcerea să gust feluri de mâncare nemaivăzute : Faulkner în sos alb, Dostoievski cu mujdei și piure de cartofi, cu o copertă de Cehov.
Ca toți băieții din liceu, eram îndrăgostit de o fată care se mutase la noi prin anul al treilea, după ce fusese la o școală din București. Se numea Mariana Ungureanu și avea un nas mic și obraznic a cărui imagine m-a urmărit fix un sfert de veac. De aceea cred că Márquez este un scriitor foarte realist în Dragoste în vremea holerei. Sentimentele pentru cineva pot dura toată viața. Eram bolnav de fata aceea, căreia nu am îndrăznit să-i adresez niciodată cuvântul și mă întrenam la greu acasă, în condiții de înfometare extremă, pentru a fi primul la sport și pentru a-i face ei impresie bună. La învățătură, oricum, nu se compara nimeni cu mine. Aveam și aureola unui poet talentat, care era publicat în Luceafărul.
Chiar dacă pierdeam nopțile cu cititul, am fost mereu primul la viteză, exerciții de forță și sărituri. La rezistență ieșeam al treilea, fiindcă nu aveam timp să mă pregătesc și pentru proba asta... De asemenea, la fotbal înscriam cele mai multe goluri. Un rival de la clasa vecină, poet el însuși, ținea clasamentul la zi al golgeterilor, căci înscria și el cu nemiluita, dar era un băiat corect și consemna faptul că se afla tot timpul cu dou-trei goluri în urma mea. Atuurile mele erau viteza și șuturile foarte bine plasate. Aveam un coleg foarte talentat la fotbal, M., dar era și cotonogar renumit. La un contact de mare violență, l-a trântit pe beton pe un prieten și i-a luxat piciorul stâng. Nu mai pun la socoteală echipamentul distrus. Deși sunt Balanță, n-am reușit niciodată să fiu o ființă echilibrată și am trăit toată viața numai pe extreme. Îmi aduc aminte că peste câțiva ni, într-o zi când beam bere la Monte Carlo, în Cișmigiu, Ion Stratan și Marin Preda ( nepotul celebrului scriiror ) se minunau de aliajul oximoronic din care sunt clădit. Când amicul meu a fost zdrobit de M., am considerat că trebuie să-mi iau în serios rolul de dur. La fiecare duel cu M, îl rupeam, pur și simplu. Baresi, Bumbescu și Gennaro Gattuso s-au comportat ca niște miei pe teren, în comparație cu ce făceam eu când jucam împotriva lui M. Adversarul meu era un tip puternic, rapid, mai mobil parcă decât mine și un bătăuș de prima mână, dar îmi luase frica în urma unui conflict când îl doborâsem cu un croșeu direct în bărbie. Până la urmă, M. și-a luat măsuri de precauție. De obicei venea de la toaletă ( unde „băga” în fiecare pauză două țigări, una după alta ) după ce noi făceam alegerile pentru cele două echipe.
- Ia zi, bă, întreba el pe câte un coleg, sunt cu Gigi în echipă ?
- Nu.
- Atunci nu mai joc.
- De ce ?
- Cum de ce ? Sau tu n-ai văzut ? Vrei să mă omoare tâmpitu'-ăla ?
Și așa se făcea că devenenisem coechipieri în toate meciurile și spulberam echipele adverse. M. avea calități deosebite, reluând cu dexteritate mingile pe care i le ofeream cu generozitate. Când nu puteam să alerg, jucam reras și îi puneam niște pase care i-ar face invidioși pe mulți jucători mari de azi. M. a ajuns și el golgeter...
Într-o zi jucam pe terenul mare. Eram vârf, dar capacitatea mea de efort era limitată, pentru că petrecusem noaptea cu romanul Lumină de august de William Faulkner, recent apărut la Univers. La un moment dat, după un atac, am rămas în careul advers ( nu respectam regula ofsaidului ) și am intrat în vorbă cu portarul. Cum coechipierii noștri se luptau cu îndârjire în jumătatea cealaltă și dădeau semne că nu se vor apropia curând, am sărit amândoi gardul, ne-am urcat într-un cais, ne-am aprovizionat cu fructe și, la întoarcere, ne-am tolănit în iarba deasă de lângă poartă și am început să flecărim. Portarul și-a aprins o țigară. După vreo douăzeci de minute, am auzit strigăte și i-am văzut pe băieți că se apropiau vijelios de poartă. Ne-am ridicat în picioare, iar portarul și-a păstrat țigara între buze. Un băiat a învăluit rapid pe dreapta, a centrat, iar eu am pus latul și am reluat imparabil sub bară. Portarul a rămas încremenit, cu ochii la mine și cu mâinile în șolduri. Țigara continua să-i fumege, între dinți.
- Ce făcuși, mă ? m-a întrebat consternat, după ce a scuipat chiștocul. De un autogol aveam noi nevoie acum ?
- Ești nebun ? i-am zis și eu. Când ți-am dat eu de înțeles că fac parte din echipa ta ?
M-am gândit mai târziu că, dacă portarul mi-ar fi dat cumva el mingea, crezând că sunt de-al lui, n-aș fi introdus-o în plasă, chiar dacă aș fi fost în pericol să pierd meciul...
Chiar nu-mi dădusem seama că el mă considera coechipierul său.
Băiatul a deschis gura să mă înjure, a renunțat, a dat din mâini a lehamite și a aruncat mingea către centrul terenului, pentru a fi repusă în joc.
Mi-am amintit de toate acestea în timp ce priveam , la televizor, meciurile de vis pe care ni le oferă echipele din Occident. Plus Șahtior-ul lui Lucescu...
duminică, 13 februarie 2011
Când Dumnezeu a cerut puțină apă
În ținutul din care dispăruseră ulmii și turturelele, verile erau prea călduroase, iar iernile prea geroase.
Printre salcâmi, duzi, libelule și ulii păsărari, potecile se strecurau leneșe, către nicăieri.
Nimic nu avea nici început, nici sfârșit.
Într-o zi, un om negricios a prins un uliu maiestuos și i-a tăiat picioarele cu toporul.
Băiatul citea zilnic, în cimitir, printre liliecii violeți și crinii cu parfumuri grele, înecăcioase.
Vecinul din față, roșu și buhăit, dormea până târziu, la ora zece, și sforăia de se scuturau merele din cei doi pomi aflați la poartă și se speriau oamenii care treceau pe poteca de lângă gard.
În spatele casei în care stătea puștiul, locuia un bătrân care avea fel de fel de sfârleze, lanterne și jocuri de cuburi. Moșul îndrăgea, de asemenea, tigvele pe care le cultiva prin toată curtea și iepurii pe care îi prindea și îi împăia.
Într-o zi a trecut pe drum, călcând cu picioarele goale prin pulberea fierbinte a șoselei, cel mai bătrân dintre toți bătrânii pe care îi văzuse copilul. Avea un băț în care se sprijinea și șchiopăta vizibil. S-a oprit în drum, a oftat, și-a trecut mâna-i tremurătoare prin barba albă și neîngrijită și i-a zis moșneagului iubitor de tigve și sfârleze :
- Dă-mi și mie nițică apă, să beau !
- Da' bună ziua nu știi să zici ? s-a mâniat colecționarul de iepuri împăiați. Du-te de aici și cere apă în altă parte !
- Ai dreptate, s-a scărpinat necunoscutul în cap, trebuia să mă port mai cuviincios. Dar, vezi dumneata, eu sunt Dumnezeu și am voie să greșesc.
Și a pornit încetișor mai departe, printre pietrele drumului, șontâc, șontâc.
Stăpânul jucăriilor s-a îngălbenit și a fugit în casă, după apă. Când s-a întors, străinul dispăruse fără urmă. Pe drum nu se mai vedea decât praful ușor stârnit de pașii săi.
Vecinul a început să tremure, a căzut la pat și a făcut febră. A zăcut câteva zile.
După ce omul și-a revenit, o oală de pământ plină cu apă și așezată pe patul de lemn de la poarta sa îl aștepta în fiecare zi pe Dumnezeu.
Apa se înfierbânta vara și îngheța iarna, când spărgea vasul în care era pusă.
Printre salcâmi, duzi, libelule și ulii păsărari, potecile se strecurau leneșe, către nicăieri.
Nimic nu avea nici început, nici sfârșit.
Într-o zi, un om negricios a prins un uliu maiestuos și i-a tăiat picioarele cu toporul.
Băiatul citea zilnic, în cimitir, printre liliecii violeți și crinii cu parfumuri grele, înecăcioase.
Vecinul din față, roșu și buhăit, dormea până târziu, la ora zece, și sforăia de se scuturau merele din cei doi pomi aflați la poartă și se speriau oamenii care treceau pe poteca de lângă gard.
În spatele casei în care stătea puștiul, locuia un bătrân care avea fel de fel de sfârleze, lanterne și jocuri de cuburi. Moșul îndrăgea, de asemenea, tigvele pe care le cultiva prin toată curtea și iepurii pe care îi prindea și îi împăia.
Într-o zi a trecut pe drum, călcând cu picioarele goale prin pulberea fierbinte a șoselei, cel mai bătrân dintre toți bătrânii pe care îi văzuse copilul. Avea un băț în care se sprijinea și șchiopăta vizibil. S-a oprit în drum, a oftat, și-a trecut mâna-i tremurătoare prin barba albă și neîngrijită și i-a zis moșneagului iubitor de tigve și sfârleze :
- Dă-mi și mie nițică apă, să beau !
- Da' bună ziua nu știi să zici ? s-a mâniat colecționarul de iepuri împăiați. Du-te de aici și cere apă în altă parte !
- Ai dreptate, s-a scărpinat necunoscutul în cap, trebuia să mă port mai cuviincios. Dar, vezi dumneata, eu sunt Dumnezeu și am voie să greșesc.
Și a pornit încetișor mai departe, printre pietrele drumului, șontâc, șontâc.
Stăpânul jucăriilor s-a îngălbenit și a fugit în casă, după apă. Când s-a întors, străinul dispăruse fără urmă. Pe drum nu se mai vedea decât praful ușor stârnit de pașii săi.
Vecinul a început să tremure, a căzut la pat și a făcut febră. A zăcut câteva zile.
După ce omul și-a revenit, o oală de pământ plină cu apă și așezată pe patul de lemn de la poarta sa îl aștepta în fiecare zi pe Dumnezeu.
Apa se înfierbânta vara și îngheța iarna, când spărgea vasul în care era pusă.
sâmbătă, 12 februarie 2011
Istoria universală a prostiei și „minunile” românești
Istoria arătat că la noi și la chinezi comunismul a căpătat cele mai monstruoase forme. Vezi fenomenul Pitești și ce s-a întâmplat la Gherla.
O minune pur românească este însă modul în care s-au manifestat coloneii și generalii pensionari, cu ocazia zilei de 1 Decembrie. Au fluierat și au huiduit Imnul de Stat. Ăștia, da, martiri și volintiri ai neamului !
În altă împrejurare, niște polițiști au aruncat cu caschetele în poarta Președinției și au mers la manifestație înarmați cu pistoale. Păcat că nu au tunuri în dotare !
Vameșii fură miliarde și se regulează la serviciu. Strânsul banilor în găleată e un afrodisiac și îi transformă pe bieții oameni în niște cotoi psihopați, veșnic în călduri, căutând cu disperare femelele dornice să se împerecheze cu ei. Dar ce, sunt singurii care fac așa?
Pe lângă multele lucruri bune pe care le-a adus, Legea educației prevede, printre altele, că școlile vor fi conduse din afară, de comunități, și vor fi la cheremul partidelor politice, chiar dacă, formal, este interzisă politica în instituțiile de învățământ. N-ar fi fost bine să se stabilească limpede că în școli nu au voie să predea decât părinții elevilor, iar foștii profesori să devină oameni de serviciu ? Încă nu m-am documentat, dar dacă se măresc efectivele la clasă și se încarcă norma didactică, înseamnă că unii își bat joc de noi, iar învățământul este reformat în sensul în care sunt și recruții găsiți inapți pentru serviciul militar : este dat la o parte, ca nefolositor. Păi, la ce să ne mai folosească școala când avem Google ?
Nu cred că se va înhăma cineva să scrie o Istorie universală a prostiei. Ar fi cel mai grandios proiect intelectual al umanității, dar ar presupune o muncă imensă. Dacă, totuși, se va găsi vreun nebun să o facă, noi, românii, vom fi pe podium. Măcar la asta să fim printre primii !
P.S. Scuze tuturor. Ieri după ce am postat textul de mai sus și am răspuns primilor prieteni care au comentat, mi-a căzut net-ul...
O minune pur românească este însă modul în care s-au manifestat coloneii și generalii pensionari, cu ocazia zilei de 1 Decembrie. Au fluierat și au huiduit Imnul de Stat. Ăștia, da, martiri și volintiri ai neamului !
În altă împrejurare, niște polițiști au aruncat cu caschetele în poarta Președinției și au mers la manifestație înarmați cu pistoale. Păcat că nu au tunuri în dotare !
Vameșii fură miliarde și se regulează la serviciu. Strânsul banilor în găleată e un afrodisiac și îi transformă pe bieții oameni în niște cotoi psihopați, veșnic în călduri, căutând cu disperare femelele dornice să se împerecheze cu ei. Dar ce, sunt singurii care fac așa?
Pe lângă multele lucruri bune pe care le-a adus, Legea educației prevede, printre altele, că școlile vor fi conduse din afară, de comunități, și vor fi la cheremul partidelor politice, chiar dacă, formal, este interzisă politica în instituțiile de învățământ. N-ar fi fost bine să se stabilească limpede că în școli nu au voie să predea decât părinții elevilor, iar foștii profesori să devină oameni de serviciu ? Încă nu m-am documentat, dar dacă se măresc efectivele la clasă și se încarcă norma didactică, înseamnă că unii își bat joc de noi, iar învățământul este reformat în sensul în care sunt și recruții găsiți inapți pentru serviciul militar : este dat la o parte, ca nefolositor. Păi, la ce să ne mai folosească școala când avem Google ?
Nu cred că se va înhăma cineva să scrie o Istorie universală a prostiei. Ar fi cel mai grandios proiect intelectual al umanității, dar ar presupune o muncă imensă. Dacă, totuși, se va găsi vreun nebun să o facă, noi, românii, vom fi pe podium. Măcar la asta să fim printre primii !
P.S. Scuze tuturor. Ieri după ce am postat textul de mai sus și am răspuns primilor prieteni care au comentat, mi-a căzut net-ul...
vineri, 11 februarie 2011
Cum plâng copiii
O fetiță a fost abandonată de mama ei într-un cimitir.
Îmi pare rău că mă repet, dar cred că li se cuvine cea mai aspră pedeapsă celor care ucid animale și își abuzează ori abandonează copiii. Animalele și copiii sunt ființe fragile, fără apărare.
Am văzut că pisicile abandonate pe care le-am adoptat oftează deseori. Când vor să ceară ceva, își ridică spinarea și codița a umilință și te privesc cu ochi rugători.
N-am fost niciodată absurd sau acru cu cei mici, dar în tinerețe practicam o exigență care îmi pare astăzi deplasată. Când mi s-a născut fata, am văzut cum suferă și cum plâng copiii. Dacă nu au nicio speranță că vor fi salvați de cineva de la o pedeapsă care lor li se pare nedreaptă, plâng cu căciulița în mână. Fetița găsită în cimitir plângea cu fesulețul ținut strâns în mânuțele-i înghețate de frig.
Din momentul când am avut revelația faptului că orice copil are nevoie de ajutorul nostru, am devenit alt om și alt profesor. Îi înțeleg și îi iubesc pe toți copiii, indiferent dacă ei învață sau nu, dacă sunt cuminți ori mai zburdalnici.
Îmi pare rău că mă repet, dar cred că li se cuvine cea mai aspră pedeapsă celor care ucid animale și își abuzează ori abandonează copiii. Animalele și copiii sunt ființe fragile, fără apărare.
Am văzut că pisicile abandonate pe care le-am adoptat oftează deseori. Când vor să ceară ceva, își ridică spinarea și codița a umilință și te privesc cu ochi rugători.
N-am fost niciodată absurd sau acru cu cei mici, dar în tinerețe practicam o exigență care îmi pare astăzi deplasată. Când mi s-a născut fata, am văzut cum suferă și cum plâng copiii. Dacă nu au nicio speranță că vor fi salvați de cineva de la o pedeapsă care lor li se pare nedreaptă, plâng cu căciulița în mână. Fetița găsită în cimitir plângea cu fesulețul ținut strâns în mânuțele-i înghețate de frig.
Din momentul când am avut revelația faptului că orice copil are nevoie de ajutorul nostru, am devenit alt om și alt profesor. Îi înțeleg și îi iubesc pe toți copiii, indiferent dacă ei învață sau nu, dacă sunt cuminți ori mai zburdalnici.
joi, 10 februarie 2011
Timpul, cel mai nemilos frizer
Privesc fotografiile din tinerețe ale prietenilor și ale bărbaților pe care îi admir : pletoși, astrali, cu privirile vii, iscoditoare.
Către bătrânețe, ei apar somnoroși și rotunjiți de vreme. Roci moi, ușor de modelat. Forme blânde, arhetipale.
Timpul, cel mai nemilos frizer.
Către bătrânețe, ei apar somnoroși și rotunjiți de vreme. Roci moi, ușor de modelat. Forme blânde, arhetipale.
Timpul, cel mai nemilos frizer.
luni, 7 februarie 2011
Spaimă
În plină depresie, mi-am satisfăcut stagiul militar într-o unitate de vânători de munte. Erau acolo viitori celebri regizori, actori, filologi, istorici și arheologi. Îndurau toți foamea, frigul și epuizarea fizică. Căutam cu disperare o coajă de pâine sau un pat pe care să ne întindem oasele. Într-o vreme ajunsesem veselar, împreună cu prietenul meu Tompa Gabor. Un ziarist de azi venea și se milogea în fiecare zi, plângând, să-i dăm câte o bucată de pâine rămasă de la ceilalți. Firește că îl serveam imediat și atunci el ne oferea un spectacol halucinant : își freca mâinile în neștire, în timp ce chipul său căpăta o expresie de satisfacție bestială.
Țim minte că ne-am luptat toată iarna să obținem două ore, zilnic, pentru lectură și studiu individual. Ofițerii au venit în două rânduri să ne verifice și ne-au găsit dormind, răpuși de oboseală, așa că au anulat programul de culturalizare.
Am citit, în perioada aceea, Galeria cu viță sălbatică de C. Țoiu, Lumea în două zile de George Bălăiță, Extazul morții de Kosovel. Am recitit Procesul lui Kafka. O făceam în post, neregulamentar, punându-mi țara în primejdie. Ca un făcut, de fiecare dată când terminam câte o carte, eram surprins de un maior, un fel de Moș Teacă dichisit, care mi-o confisca. Bănuiesc că mă pândea după un plan pus cu dibăcie la punct și că-și pusese în cap să-și facă și el o bibliotecă ! Bine, cel puțin, că mă lăsa să le parcurg până la capăt.
La un moment dat, actorii și regizorii au început să facă repetiții pentru Cântarea României, unde au și obținut Premiul al II-lea pe țară. Ei au scăpat, cu acest prilej, de instrucție. Cred că asta și urmăreau. Comandantul le-a dat tuturor ținută „ștoc” și le-a făcut un program special. Actorii foloseau, în spectacolele lor, un reflector pentru manevrarea căruia îl angajaseră pe un istoric, Dim. Dim era omul cel mai păros pe care îl văzusem vreodată. Umerii, spatele, burta și pieptul îi erau acoperite cu falduri bogate și cârlionțate de păr negru. Buclele i se opreau pe gât, la limita bărbiei, acolo unde tânărul se oprea cu bărbieritul. Dezbrăcat, părea un urs brun, mai ales că era și foarte solid. De fapt, el era un băiat blând, cu o față veșnic surâzândă.
Într-o după-amiază de primăvară, am prins momentul când gradații făceau morală unui terist și am intrat pe furiș în dormitor. Eram frânt de oboseală și în dormitorul pustiu era foarte plăcut. Razele soarelui intrau pe fereastră și te îmbiau la somn. Cu ochii la ușă, m-am târât ușurel către patul meu, aflat în penumbră. Când am ajuns, m-am aruncat, oftând, pe așternuturi. Într-o fracțiune de secundă am fost cuprins de groază și am sărit ca ars, lovindu-mă cu capul de patul suprapus : mă culcasem peste o lighioană păroasă ! Am dat să mă îndepărtez, privind înspăimântat și nedumerit către propriul pat. De unde naiba venise câinele ăla uriaș care se tolănise în locul meu ? După câteva secunde însă de pe perna mea s-a ridicat, somnoros și zâmbitor, capul lui Dim. A zis ceva, n-am înțeles ce, și s-a cufundat din nou în somn.
Țim minte că ne-am luptat toată iarna să obținem două ore, zilnic, pentru lectură și studiu individual. Ofițerii au venit în două rânduri să ne verifice și ne-au găsit dormind, răpuși de oboseală, așa că au anulat programul de culturalizare.
Am citit, în perioada aceea, Galeria cu viță sălbatică de C. Țoiu, Lumea în două zile de George Bălăiță, Extazul morții de Kosovel. Am recitit Procesul lui Kafka. O făceam în post, neregulamentar, punându-mi țara în primejdie. Ca un făcut, de fiecare dată când terminam câte o carte, eram surprins de un maior, un fel de Moș Teacă dichisit, care mi-o confisca. Bănuiesc că mă pândea după un plan pus cu dibăcie la punct și că-și pusese în cap să-și facă și el o bibliotecă ! Bine, cel puțin, că mă lăsa să le parcurg până la capăt.
La un moment dat, actorii și regizorii au început să facă repetiții pentru Cântarea României, unde au și obținut Premiul al II-lea pe țară. Ei au scăpat, cu acest prilej, de instrucție. Cred că asta și urmăreau. Comandantul le-a dat tuturor ținută „ștoc” și le-a făcut un program special. Actorii foloseau, în spectacolele lor, un reflector pentru manevrarea căruia îl angajaseră pe un istoric, Dim. Dim era omul cel mai păros pe care îl văzusem vreodată. Umerii, spatele, burta și pieptul îi erau acoperite cu falduri bogate și cârlionțate de păr negru. Buclele i se opreau pe gât, la limita bărbiei, acolo unde tânărul se oprea cu bărbieritul. Dezbrăcat, părea un urs brun, mai ales că era și foarte solid. De fapt, el era un băiat blând, cu o față veșnic surâzândă.
Într-o după-amiază de primăvară, am prins momentul când gradații făceau morală unui terist și am intrat pe furiș în dormitor. Eram frânt de oboseală și în dormitorul pustiu era foarte plăcut. Razele soarelui intrau pe fereastră și te îmbiau la somn. Cu ochii la ușă, m-am târât ușurel către patul meu, aflat în penumbră. Când am ajuns, m-am aruncat, oftând, pe așternuturi. Într-o fracțiune de secundă am fost cuprins de groază și am sărit ca ars, lovindu-mă cu capul de patul suprapus : mă culcasem peste o lighioană păroasă ! Am dat să mă îndepărtez, privind înspăimântat și nedumerit către propriul pat. De unde naiba venise câinele ăla uriaș care se tolănise în locul meu ? După câteva secunde însă de pe perna mea s-a ridicat, somnoros și zâmbitor, capul lui Dim. A zis ceva, n-am înțeles ce, și s-a cufundat din nou în somn.
duminică, 6 februarie 2011
Recunoștința lui Nicolae Ceaușescu
Ceaușescu știa ce înseamnă recunoștința, iar copiii săi au fost bine educați, dacă ar fi să ne luăm după caracterele ireproșabile ale lui Valentin și Zoiei.
În anii 1933-1934, ilegalistul de atunci, Nicolae Ceaușescu, a fost arestat de patru ori. În 1936 a fost reținut din nou și încarcerat doi ani la Doftana. Un tânăr ziarist, care va deveni mai târziu poet celebru, Eugen Jebeleanu, a scris un articol dur și vehement în care lua apărarea adolescentului persecurtat.
Ceaușescu nu l-a uitat pe apărătorul său și, ajuns în vârful ierarhiei de partid și de stat, l-a încărcat pe Jebeleanu cu privilegii. Când un salariu bun era de 1200 de lei, cei apropiați de cercurile din jurul Uniunii Scriitorilor îmi spuneau că la Jebeleanu în casă se fuma și se bea, zilnic, de 1000 de lei. La casierie, același poet putea trece peste rând pentru a întreba :
- Câți bani ai în casă ?
- Șaptezeci și șase de mii.
- Dă-mi-i pe toți !
Și întindea servieta pentru a fi umplută.
Ca să fiu onest, precizez că sunt informații ( furnizate, în cea mai mare parte, de un important poet optzecist ) pe care nu am avut posibilitatea să le verific. Prin urmare, le fac publice aici, cu rezerva cuvenită.
Ceaușescu l-a decorat pe Jebeleanu și, cu ocazia ceremoniei, a citat din versurile poetului. Suma primită nu l-a mulțumit pe premiat, așa că acesta s-a dus la localul Uniunii Scriitorilor și a arucat banii pe masă, zicând :
- Luați și beți, că mă piș pe ei !
Evident că Securitatea l-a informat pe Ceaușescu despre gestul scriitorului, după cum i s-a adus la cunoștință și următoarea declarație a lui Jebeleanu, făcută atunci când dictatorul intenționa să desființeze organizația de partid a Uniunii Scriitorilor :
„Cel care a adus țara în halul ăsta de haos are zilele numărate. Dacă știam de pe vremea când era mic că va ajunge mare și ne va persecuta, îl lichidam de atunci, împreună cu soția... Prin desființarea organizației de partid de la Uniune, partidul și-a dat arama pe față... În curând, Uniunea va redeveni Uniune, iar scriitorul scriitor.”
Ceaușescu nu și-a luat însă mâna de pe protejatul său, care i-a supraviețuit și a murit, orb și aproape uitat, în 1991.
P.S. În ciuda versurilor de factură proletcultistă, Eugen Jebeleanu ( 1911-1991) a fost, în cele mai reușite pagini ale sale ( vezi volumul Hanibal, 1973), un poet adevărat.
În anii 1933-1934, ilegalistul de atunci, Nicolae Ceaușescu, a fost arestat de patru ori. În 1936 a fost reținut din nou și încarcerat doi ani la Doftana. Un tânăr ziarist, care va deveni mai târziu poet celebru, Eugen Jebeleanu, a scris un articol dur și vehement în care lua apărarea adolescentului persecurtat.
Ceaușescu nu l-a uitat pe apărătorul său și, ajuns în vârful ierarhiei de partid și de stat, l-a încărcat pe Jebeleanu cu privilegii. Când un salariu bun era de 1200 de lei, cei apropiați de cercurile din jurul Uniunii Scriitorilor îmi spuneau că la Jebeleanu în casă se fuma și se bea, zilnic, de 1000 de lei. La casierie, același poet putea trece peste rând pentru a întreba :
- Câți bani ai în casă ?
- Șaptezeci și șase de mii.
- Dă-mi-i pe toți !
Și întindea servieta pentru a fi umplută.
Ca să fiu onest, precizez că sunt informații ( furnizate, în cea mai mare parte, de un important poet optzecist ) pe care nu am avut posibilitatea să le verific. Prin urmare, le fac publice aici, cu rezerva cuvenită.
Ceaușescu l-a decorat pe Jebeleanu și, cu ocazia ceremoniei, a citat din versurile poetului. Suma primită nu l-a mulțumit pe premiat, așa că acesta s-a dus la localul Uniunii Scriitorilor și a arucat banii pe masă, zicând :
- Luați și beți, că mă piș pe ei !
Evident că Securitatea l-a informat pe Ceaușescu despre gestul scriitorului, după cum i s-a adus la cunoștință și următoarea declarație a lui Jebeleanu, făcută atunci când dictatorul intenționa să desființeze organizația de partid a Uniunii Scriitorilor :
„Cel care a adus țara în halul ăsta de haos are zilele numărate. Dacă știam de pe vremea când era mic că va ajunge mare și ne va persecuta, îl lichidam de atunci, împreună cu soția... Prin desființarea organizației de partid de la Uniune, partidul și-a dat arama pe față... În curând, Uniunea va redeveni Uniune, iar scriitorul scriitor.”
Ceaușescu nu și-a luat însă mâna de pe protejatul său, care i-a supraviețuit și a murit, orb și aproape uitat, în 1991.
P.S. În ciuda versurilor de factură proletcultistă, Eugen Jebeleanu ( 1911-1991) a fost, în cele mai reușite pagini ale sale ( vezi volumul Hanibal, 1973), un poet adevărat.
vineri, 4 februarie 2011
Ninge la Iasnaia Poliana
Este zăpadă cu soare. Acoperișurile sclipesc, streașinile șiroiesc, oamenii calcă, pe stradă, printr-un fel de piftie alburie care se risipește în jur și îi stropește pe ceilalți trecători.
- Bătrâne, oftează Nino, privind pe fereastră, nimic nu mă deprimă mai mult decât peisajul ăsta. Auzi tu, iarnă cu soare !
- Ehe, la Iasnaia Poliana nu vezi așa ceva, spune un coleg, specialist în literatura rusă. Chiar dacă iese uneori puțin soare, zăpada nu se topește și nu e fleșcăiala de aici. Cred că acum la Iasnaia Poliana ninge ca-n basme.
- De ce nu putem să fim și noi, bătrâne, acolo ? întreabă Nino înciudat.
Ies la spălător. Din ușă îl văd pe Miodrag, sârbul care e de serviciu azi la poartă, că e abătut. Știu că e cardiac și mă duc la el.
- Ți-e rău, bătrâne ? îl întreb. Te doare inima ?
- A, nu mă doare, bătrâne, nimic. Mă gândeam și eu, ca prostul, cum ninge la Iasnaia Poliana.
La întoarcere, dau peste Emil.
- Bătrâne, îmi spune Emil, am băut o vodcă cu Serghei și mi-a povestit rusul cum ninge la Iasnaia Poliana ! E o nebunie, bătrâne, cât de frumos poate să ningă acolo !
Mă îmbrac și ies către stația de troleibuz din fața Operei. ( Locuiesc la parterul căminului 6 Martie, lângă Facultatea de Drept.) Pe alee mă ciocnesc, neatent, de Ionică Banu, un coleg mai mare.
- Ce faci, bă? mă întreabă el mirat. Unde te duci așa chitit ?
- La Iasnaia Po... Mă duc până la facultate să-mi iau orarul nou. Că s-a schimbat și...
Umezeala e deranjantă. Soarele ți se vâră în creier. În stație văd o doamnă distinsă, mai în vârstă, care își mijește ochii, ca și mine, pentru a putea suporta violența luminii. Îmi zâmbește încurajator.
- E o aiureală, zic eu. Dar la Iasnaia Poliana ninge frumos.
Expresia doamnei se schimbă brusc.
- Poftim ? întreabă ea.
- Ziceam că la Iasnaia Poliana ninge foarte frumos. Acolo iarnă !
Doamna se precipită către troleibuzul care a sosit și care nu este și al meu. De pe scara mașinii îmi mai aruncă o privire îngrijorată.
- Bătrâne, oftează Nino, privind pe fereastră, nimic nu mă deprimă mai mult decât peisajul ăsta. Auzi tu, iarnă cu soare !
- Ehe, la Iasnaia Poliana nu vezi așa ceva, spune un coleg, specialist în literatura rusă. Chiar dacă iese uneori puțin soare, zăpada nu se topește și nu e fleșcăiala de aici. Cred că acum la Iasnaia Poliana ninge ca-n basme.
- De ce nu putem să fim și noi, bătrâne, acolo ? întreabă Nino înciudat.
Ies la spălător. Din ușă îl văd pe Miodrag, sârbul care e de serviciu azi la poartă, că e abătut. Știu că e cardiac și mă duc la el.
- Ți-e rău, bătrâne ? îl întreb. Te doare inima ?
- A, nu mă doare, bătrâne, nimic. Mă gândeam și eu, ca prostul, cum ninge la Iasnaia Poliana.
La întoarcere, dau peste Emil.
- Bătrâne, îmi spune Emil, am băut o vodcă cu Serghei și mi-a povestit rusul cum ninge la Iasnaia Poliana ! E o nebunie, bătrâne, cât de frumos poate să ningă acolo !
Mă îmbrac și ies către stația de troleibuz din fața Operei. ( Locuiesc la parterul căminului 6 Martie, lângă Facultatea de Drept.) Pe alee mă ciocnesc, neatent, de Ionică Banu, un coleg mai mare.
- Ce faci, bă? mă întreabă el mirat. Unde te duci așa chitit ?
- La Iasnaia Po... Mă duc până la facultate să-mi iau orarul nou. Că s-a schimbat și...
Umezeala e deranjantă. Soarele ți se vâră în creier. În stație văd o doamnă distinsă, mai în vârstă, care își mijește ochii, ca și mine, pentru a putea suporta violența luminii. Îmi zâmbește încurajator.
- E o aiureală, zic eu. Dar la Iasnaia Poliana ninge frumos.
Expresia doamnei se schimbă brusc.
- Poftim ? întreabă ea.
- Ziceam că la Iasnaia Poliana ninge foarte frumos. Acolo iarnă !
Doamna se precipită către troleibuzul care a sosit și care nu este și al meu. De pe scara mașinii îmi mai aruncă o privire îngrijorată.
miercuri, 2 februarie 2011
Globul de cristal al gerului
Frigul ne-a prins în chihlimbarul său, ca pe niște bondari ancestrali.
Suntem într-un oraș părăsit. Prinse în timpul saltului de pe urmă, porțile urbei sale sunt suspendate în aer.
Ne-am refugiat într-o moară veche. Focul trosnește în sobă. Doi guguștiuci și patru vrăbii ne însoțesc.Hrănim păsările cu firimituri de hârtie.
Am putea face, din zi, un cocoloș de cristal în care să ne putem vedea iubitele cu zambile în păr.
Când este frig, oamenii devin mai buni și mai fericiți, iar chipurile femeilor se conturează din aburul ceaiului.
Așteptăm pinguinii deghizați în piei-roșii, ca să discutăm despre băutura preferată a lui Modigliani. În schimbul unei unor arcuri din zahăr candel, ei ne vor arăta drumul către marile biblioteci ascunse sub ghețuri.
Acolo ne așteaptă, somnoros, Lev Nicolaevici Tolstoi.
Suntem într-un oraș părăsit. Prinse în timpul saltului de pe urmă, porțile urbei sale sunt suspendate în aer.
Ne-am refugiat într-o moară veche. Focul trosnește în sobă. Doi guguștiuci și patru vrăbii ne însoțesc.Hrănim păsările cu firimituri de hârtie.
Am putea face, din zi, un cocoloș de cristal în care să ne putem vedea iubitele cu zambile în păr.
Când este frig, oamenii devin mai buni și mai fericiți, iar chipurile femeilor se conturează din aburul ceaiului.
Așteptăm pinguinii deghizați în piei-roșii, ca să discutăm despre băutura preferată a lui Modigliani. În schimbul unei unor arcuri din zahăr candel, ei ne vor arăta drumul către marile biblioteci ascunse sub ghețuri.
Acolo ne așteaptă, somnoros, Lev Nicolaevici Tolstoi.
De unde le scot ?
Nu știu de unde își iau televiziunile informațiile.
Cred că le inventează în proporție de 95%.
Am mai povestit cazul bătrânei care s-a speriat de un bețiv care îi confundase casa cu propria locuință și a fost surprins în timp ce urina liniștit în curtea femeii. Cineva din familia babei a chemat o televiziune faimoasă și au năvălit reporterii.
Ce credeți că spunea fătuca de la știri ?
Că un violator în serie siluise douăsprezece bătrâne din sat. Patru fugiseră din localitate, de rușine, iar două sau trei muriseră. Tot de rușine...
Cu mai multă vreme în urmă mi-am pierdut orice respect față de un anume Alexandru Atanasiu, pe atunci ministrul Educației, care dădea, ca salarii pentru profesori, niște sume aberante. Azi , un profesor cu toate gradele și cu 30 de ani de muncă în sistem, primește 1500 de lei.
Acum am văzut altă enormitate. Anul trecut, fiecare familie de țărani ar fi cheltuit, lunar, 1680 de lei !
De unde, fraților ? Sunteți nebuni ? Ăștia nu strâng din pensie mai mult de 600-700 de lei și îi economisesc pentru facturi, lemne, medicamente și alimente.
Cred că le inventează în proporție de 95%.
Am mai povestit cazul bătrânei care s-a speriat de un bețiv care îi confundase casa cu propria locuință și a fost surprins în timp ce urina liniștit în curtea femeii. Cineva din familia babei a chemat o televiziune faimoasă și au năvălit reporterii.
Ce credeți că spunea fătuca de la știri ?
Că un violator în serie siluise douăsprezece bătrâne din sat. Patru fugiseră din localitate, de rușine, iar două sau trei muriseră. Tot de rușine...
Cu mai multă vreme în urmă mi-am pierdut orice respect față de un anume Alexandru Atanasiu, pe atunci ministrul Educației, care dădea, ca salarii pentru profesori, niște sume aberante. Azi , un profesor cu toate gradele și cu 30 de ani de muncă în sistem, primește 1500 de lei.
Acum am văzut altă enormitate. Anul trecut, fiecare familie de țărani ar fi cheltuit, lunar, 1680 de lei !
De unde, fraților ? Sunteți nebuni ? Ăștia nu strâng din pensie mai mult de 600-700 de lei și îi economisesc pentru facturi, lemne, medicamente și alimente.
Nemernicii sunt peste tot !
Nemernicii au umplut Pământul !
O firmă canadiană deținea mai mulți câini pe care îi folosea pentru a-i plimba pe turiști cu sania. Se întâmpla în timpul Jocurilor Olimpice. După ce competiția s-a încheiat, firma a ordonat unui angajat să lichideze câinii. Acesta s-a achitat de sarcină cu o pușcă și un cuțit. Doamne-Dumnezeule mare ! Să masacrezi sălbatic, pentru câțiva dolari, niște ființe nevinovate, inteligente și frumoase ! Așa ceva nu e de tolerat ! Și nu e o afacere românească !
Ar trebui ca toate cruzimile față de animale să fie tratate ca niște crime cu premeditare.
Iar pedeapsa cu moartea să fie reintrodusă peste tot în lume.
Ce te faci însă dacă unii suspecți vor fi trimiși în judecată de procurori precum cel care l-a nenorocit pe Marcel Țundrea ?
O firmă canadiană deținea mai mulți câini pe care îi folosea pentru a-i plimba pe turiști cu sania. Se întâmpla în timpul Jocurilor Olimpice. După ce competiția s-a încheiat, firma a ordonat unui angajat să lichideze câinii. Acesta s-a achitat de sarcină cu o pușcă și un cuțit. Doamne-Dumnezeule mare ! Să masacrezi sălbatic, pentru câțiva dolari, niște ființe nevinovate, inteligente și frumoase ! Așa ceva nu e de tolerat ! Și nu e o afacere românească !
Ar trebui ca toate cruzimile față de animale să fie tratate ca niște crime cu premeditare.
Iar pedeapsa cu moartea să fie reintrodusă peste tot în lume.
Ce te faci însă dacă unii suspecți vor fi trimiși în judecată de procurori precum cel care l-a nenorocit pe Marcel Țundrea ?
marți, 1 februarie 2011
Despre prostie
Andrei Pleșu îl definea pe prost ca pe un om care nu știe nimic, dar are impresia că știe totul.
Cu alte cuvinte, prostul se raportează eronat la o anumită realitate. Se supraevaluează, dacă se poate spune așa. Își bagă nasul unde nu-i fierbe oala, emite judecăți de valoare în necunoștință de cauză și îi învață pe alții lucruri de care nici el nu are habar. Proverbele care vorbesc depre fudulia și ambiția prostului exprimă niște adevăruri.
Depresivul se poziționează și el eronat față de realitate, dar se subevaluează. Dacă am considera prostia ca pe o boală, am putea să o apropiem mai degrabă de paranoia decât de alte afecțiuni psihice. Prostul de calibru nu știe să ierte, e răzbunător, nu se îndoiește niciodată de dreptatea sa, se consideră cel mai frumos, cel mai deștept, cel mai puternic și nu suportă contrazicerea : o consideră un atentat la imaginea și la prestigiul său. Prostia se asociază cu intoleranța, răutatea, violența și cultivarea conflictului. Prostul e toxic pentru semenii săi și e convins că un lucru nu are nicio valoare dacă nu e făcut în pofida cuiva sau nu aduce prejudicii celor din jur. Prostul nu acceptă diferențele dintre oameni, fiind cel care bate cu pumnul în masă și „face ordine”.
Din acest punct de vedere, antrenorul Jose Mourinho este un prost. Sper să nu mă dea în judecată.
Unii spun că și Nicolae Iorga era tot așa. Dar el a lăsat ceva în urma sa.
Nu mai vorbesc de numeroase persoane publice din România de azi.
Culmea e că mentalitatea colectivă îl percepe pe prost altfel : blând ca un vițel, bleg, excesiv de tolerant, slab de înger. Într-un cuvânt, un individ care îi lasă pe ceilalți să-l calce în picioare. De aceea în anumite comunități se cultivă modelul bădăranului care nu știe să-și ceară scuze, fiindcă vede în asta un mod de a-și recunoaște vina și de a-i crea un avantaj adversarului. Dacă o altă persoană își cere scuze față de el, grobianul consideră gestul drept un act de lașitate sau o viclenie prin care celălalt încearcă să scape de o pedeapsă binemeritată. Necioplitului nu-i va trece niciodată prin cap că un om poate fi excesiv de răbdător tocmai pentru că are un nivel superior de înțelegere a lumii.
Ce vreau să spun ? Că modelul prostului e cultivat cu fervoare de mai toate păturile și mediile sociale din România de azi.
Totul e însă relativ. Fiecare dintre noi poate fi prost dintr-unul sau mai multe puncte de vedere. Suntem prinși într-o plasă în care ereditatea se leagă cu noduri trainice de educație, cultură și putere de stăpânire.
Important e însă să nu-i afectăm pe ceilalți prin comportamentul nostru. Dar prostul, aşa cum e definit de Liiceanu, este condamnat să stea toată viaţa la cuţite cu ceilalţi şi să le facă viaţa un chin.
Cu alte cuvinte, prostul se raportează eronat la o anumită realitate. Se supraevaluează, dacă se poate spune așa. Își bagă nasul unde nu-i fierbe oala, emite judecăți de valoare în necunoștință de cauză și îi învață pe alții lucruri de care nici el nu are habar. Proverbele care vorbesc depre fudulia și ambiția prostului exprimă niște adevăruri.
Depresivul se poziționează și el eronat față de realitate, dar se subevaluează. Dacă am considera prostia ca pe o boală, am putea să o apropiem mai degrabă de paranoia decât de alte afecțiuni psihice. Prostul de calibru nu știe să ierte, e răzbunător, nu se îndoiește niciodată de dreptatea sa, se consideră cel mai frumos, cel mai deștept, cel mai puternic și nu suportă contrazicerea : o consideră un atentat la imaginea și la prestigiul său. Prostia se asociază cu intoleranța, răutatea, violența și cultivarea conflictului. Prostul e toxic pentru semenii săi și e convins că un lucru nu are nicio valoare dacă nu e făcut în pofida cuiva sau nu aduce prejudicii celor din jur. Prostul nu acceptă diferențele dintre oameni, fiind cel care bate cu pumnul în masă și „face ordine”.
Din acest punct de vedere, antrenorul Jose Mourinho este un prost. Sper să nu mă dea în judecată.
Unii spun că și Nicolae Iorga era tot așa. Dar el a lăsat ceva în urma sa.
Nu mai vorbesc de numeroase persoane publice din România de azi.
Culmea e că mentalitatea colectivă îl percepe pe prost altfel : blând ca un vițel, bleg, excesiv de tolerant, slab de înger. Într-un cuvânt, un individ care îi lasă pe ceilalți să-l calce în picioare. De aceea în anumite comunități se cultivă modelul bădăranului care nu știe să-și ceară scuze, fiindcă vede în asta un mod de a-și recunoaște vina și de a-i crea un avantaj adversarului. Dacă o altă persoană își cere scuze față de el, grobianul consideră gestul drept un act de lașitate sau o viclenie prin care celălalt încearcă să scape de o pedeapsă binemeritată. Necioplitului nu-i va trece niciodată prin cap că un om poate fi excesiv de răbdător tocmai pentru că are un nivel superior de înțelegere a lumii.
Ce vreau să spun ? Că modelul prostului e cultivat cu fervoare de mai toate păturile și mediile sociale din România de azi.
Totul e însă relativ. Fiecare dintre noi poate fi prost dintr-unul sau mai multe puncte de vedere. Suntem prinși într-o plasă în care ereditatea se leagă cu noduri trainice de educație, cultură și putere de stăpânire.
Important e însă să nu-i afectăm pe ceilalți prin comportamentul nostru. Dar prostul, aşa cum e definit de Liiceanu, este condamnat să stea toată viaţa la cuţite cu ceilalţi şi să le facă viaţa un chin.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)