Gheţarul vrăjit
Şerban Tomşa, Gheţarul
Colecţia „Proză”
Editura Cartea Românească, 2009
Gheţarul lui Şerban Tomşa oferă cititorului o călătorie deopotrivă halucinantă şi amuzantă, pe apele când nervoase şi învolburate, cînd somnoroase şi line ale unui imaginar multistratificat (realist, oniric, livresc), trecîndu-l, printr-un act de prestidigitator (care aminteşte de Magicianul lui J. Fowles), din lumea românească a sfîrşitului de secol XX în toposul magic al Christianei, iar de aici în universul interior al amintirilor, coşmarurilor şi fantasmagoriilor protagonistului Tom Kastelka.
Romanul, o junglă tropicală împînzită de scurte şi numeroase liane epice, se dezvoltă după tehnica povestirii în ramă. Cîrciuma „Nirvana” din Pharos este noul han al volubilităţii discursive şi narative, iar hotelul din fantomaticul oraş Christiana seamănă cu vila boccaciană din apropierea Florenţei. Numai că personajele lui Şerban Tomşa nu se adăpostesc de spaima ciumei, ci de ghereale destinului prădalnic. Convocarea acestora, de către un misterios Big Brother, în „ţarcul” de la poalele muntelui de gheaţă nu este deloc întîmplătoare. Deşi diferiţi din punctul de vedere al profesiei sau al caracterului (un scriitor, un sportiv, un călugăr, un profesor, un doctor, un colonel în rezervă, un fost politruc etc.), „cobaii” bizarului experiment meliorist au în comun dezabuzarea, nedesăvîrşirea talentelor, spectrul ratării. Proiectul, generos şi umanist (principiul traiului în Christiana este acela al abaţiei Thélème: „Fă ce-ţi place!“), arată cît de repede utopia se poate răsturna în distopie. Musafirii îşi păstrează apucăturile specifice şi ţintele himerice, inadecvate, în acest paradis artificial, iniţial un fel de pays de Cocagne. Prezenţa “Clasicilor Vii” şi a “Strămoşilor”, cu toate reprezentaţiile lor burleşti, vine să întregească spectacolul tragic-comic al unei umanităţi pitoreşti, consumîndu-se în “marea trăncăneală” (sîntem în ţara lui Caragiale), dezmăţ (bahic, sexual), nelegiuire (furt, violenţă), absurd şi simulacru (copii urbanistice, înmormîntări fictive).
În atmosfera realist-magică, lîngă muntele vrăjit, Tom se (re)întîlneşte cu propriul trecut (secvenţe din copilărie, adolescenţă, studenţie, armată; experienţe nefaste, eşecuri sentimentale) şi cu demonii subconştientului (complexe, frustrări, inhibiţii erotice, traduse în vise monstruoase, daliniene sau goyeşti, în viziuni terimorfe şi în fantasme compensatorii). Tipul perdantului prin excelenţă (sensibil, cu animus slab,depresiv, romantic şi idealist purtând lentile de Don Quijote), eroul îşi încheie tratamentul (cvasi)fabulatoriu prin regăsirea timpului fericit, niciodată pierdut cu adevărat : seară de Crăciun cu ninsoare mirobolantă, casa părintească luminată, brad împodobit, aroma mâncărurilor de sărbătoare, glasul cald al mamei. Pe lângă reuşita scenelor – dinamice ( în genere, comic-groteşti) sau, din contră, aproape hieratice ( plastic-poetice ) -, marea performanţă a prozatorului constă în menţinerea, până la final, a confuziei între realitate şi ficţiune, între viaţă şi vis. După ce închizi cartea, încă te întrebi unde sfârşeşte iluzia ori în ce stranie dimensiune a existenţei a intrat Tom Kastelka.
Gheţarul este un roman complex, cu linii realist-critice şi simbolic-fantas(ma)tice, polifonic (în sensul dialogismului bahtinian), mustind de referinţe livreşti şi de aluzii culturale, de haz rabelaisian ( cum avertiza prezentarea de pe coperta a IV-a ), dar şi de ecouri borgesiene ( Tom visează oraşe şi păduri-biblioteci şi simte, mai ales iarna, că trăieşte „în marea, singura şi adevărata poveste a lumii”, fiind un „personaj în centrul universului”, care se mişcă „între filele celei mai frumoase cărţi”). Un labirint din poveşti şi de poveste.
Gabriela Gheorghişor
Dilematica, nr. 42, noiembrie, 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu