joi, 29 septembrie 2016

Moartea unui artist

    * Ioan Gyuri Pascu a murit cu zile. Cu două ore înainte de a-și da sufletul, el a chemat o ambulanță, dar i s-a pus un diagnostic greșit, i s-a făcut o injecție cu diazepam și a fost lăsat în plata Domnului. Așa sunt tratați toți cetățenii României care pompează la greu bani în buzunarul sistemului medical : ca niște boschetari. Artiști, scriitori, oameni de știință, muncitori, țărani, adică ființe care au făcut ceva pe pământul pe care au călcat nu sunt băgați în seamă de medici, dacă nu flutură teancul cu bani pe sub nasul personalului medical, înfometat pe bune sau dornic de a-și schimba limuzinele și de a--și înmulți vilele. Ia să fi fost Gyuri un politician cunoscut, un mâncător de rahat emerit, să vedeți cum s-ar fi îmbulzit, la ușa lui, ambulanțele ultradotate, iar medicii l-ar fi internat în cel mai bun spital, i-ar fi operat eventualele zgârieturi,  l-ar fi ținut ascuns într-un salon de lux și ar fi încercat chiar să-l scutească de pușcărie, dacă omul nostru ar fi avut probleme cu legea! Ia să fi fost o celebritate ca Guță sau Botezatu, să fi văzut cu cât interes l-ar fi privit doctorii și asistentele! Mama ei de viață! Am încercat același gust amar când am citit într-o revistă, prin 1998, că Ștefan Bănulescu, scriitor de Nobel, a murit ca un anonim, într-un spital bucureștean.
      România e o țară în care nu se poate trăi omenește. Societatea noastră este eminamente criminală. Dacă nu faci parte dintr-un partid politic sau nu ai bani, ești ca și mort. Am experiențe contradictorii cu medicii. Bolile mele au fost sufletești, dar m-au făcut să ajung, de la niște fleacuri, în pragul morții. Am cunoscut doctori aroganți și lacomi, dar am avut norocul de a întâlni și specialiști care m-au făcut să mă simt mândru că sunt om : Andrei Bâlbâie, Mihaela Grigore ( ambii de la Spitalul Dimitrie Gerota), Andreea Năvălici, Dumitru Toma ( Spitalul Videle), Nicolae Dumitru, medicul meu de familie. În sistemul medical există oameni care abia supraviețuiesc, dar destui încearcă să scoată câți bani pot din meseria pe care o practică.  Omul și omenia nu mai contează. Îmi amintesc că urma să suport o intervenție chirurgicală minoră și mă întâlneam cu chirurgul de douăzeci de ori pe zi. Pe urmă, după ce i-am dat banii și am fost operat, fugea ca nebunul de mine, strigându-mi : ” Dom' profesor, n-am nicio secundă la dispoziție!” Nu mi-a dat nici instrucțiuni în legătură cu alimentația și felul în care să-mi tratez operația. Așa se face că mi s-au rupt cusăturile, am dat de alte necazuri și am făcut o depresie care m-a împins la un milimetru de deces. Am supraviețuit numai printr-un miracol și prin atenția colonelului Andrei Bâlbâie.
       În Evul Mediu chinezesc, oricărui doctor căruia îi murea un pacient i se punea un felinar roșu la poartă. La al treilea felinar, tămăduitorul era spânzurat. În China există și acum bunul obicei de a-i atârna în ștreang pe corupți, chiar dacă sunt miniștri sau persoane de vază.
    * Frauda e o practică internațională, practicată cu fervoare de capitaliștii lumii de azi. Așa se face că ni se răpește și bucuria unor meciuri de fotbal cinstite. Când joacă Real Madrid, se știe că arbitrii intră în joc și prestează în favoarea spaniolilor. Așa ceva n-am văzut în viața mea! Liga Campionilor e aranjată de sforari străluciți, cum era și Mitică Mititică al nostru. Borusiei Dortmund i s-au refuzat două penalty-uri clare, în confruntarea cu madrilenii. Aceștia din urmă beneficiază la greu de ajutorul oamenilor care ar trebui să țină cumpăna competiției dreaptă. Halal! Cinstit vorbind, cred că un sfert din golurile lui Ronaldo sunt marcate din ofsaid ori din lovituri de pedeapsă inventate.

luni, 26 septembrie 2016

Știrea zilei, Ioan Gyuri Pascu, Facebook-ul și blogăreala

*Îl admir pe Cristian Tudor Popescu din mai multe motive : expresivitatea sa remarcabilă, ideile care îi roiesc în cap, verticalitatea morală. ( Mă rog, unii prieteni mi-au trimis materiale în care reputatul ziarist nu apare deloc într-o lumină favorabilă.) Nu îl invidiez, Doamne ferește, fiindcă nu cunosc această stare de spirit. Pe urmă știu din experiență că violența în limbaj este tot un simptom al depresiei. Nu am nimic de împărțit cu Domnia Sa. Dimpotrivă.  Și e minor faptul că nu sunt convins că eminentul ziarist și scriitor se pricepe la orice - de la tenis la politică și de la cinematografie la poezie - și are totdeauna dreptate. Dar o divergență de opinii poate fi motiv de supărare? Voiam să spun că, spre deosebire de Cristian Tudor Popescu, apreciez la superlativ inteligența lui Mihai Răzvan Ungureanu. Totuși, pentru mine, știrea zilei nu este demisia ultimului, ci moartea unui mare artist, Ioan Gyuri Pascu. A dispărut cel mai bun, cel mai talentat membru al grupului Divertis. Cum spunea cineva, cei buni pleacă repede.
*Spațiul virtual poate fi obiectul unui studiu sociologic. Constați, fără să vrei, că cititorii de bloguri sunt oameni care au parcurs bibliografii și au opinii bine argumentate. Sunt necunoscuți care comentează ca niște veritabili lideri de opinie. Nu mai vobesc de oamenii de cultură. Ei nu lipsesc nici de pe Facebook, dar acolo sunt grupuri formate în jurul unor centre de interes ușor vizibile : literatură și arte, expunerea publică a unor aspecte familiale, știință și curiozități, medicină naturistă, politică, religie etc. Dacă ai prieteni mulți, printre ei se află cetățeni din toate taberele. Așa se face că neaveniții își bagă bățul prin gardul oricui și se simt datori să-și dea cu părerea, în termeni suburbani, despre lucruri de care n-au habar. E igienic să nu amesteci cele două zone ale Internetului. Dacă o faci, te arzi.
* Neagu Djuvara și Mihai Șora au fost decorați de Klaus Iohannis. Doi domni, chiar dacă n-au putut sta în picioare la cântarea imnului. Cred că Djuvara n-a avut putere să se țină vertical, iar Șora n-a vrut să-l lase în ofsaid. Fair-play-ul acestor aristocrați ai minții mă impresionează. În schimb, imaginea finală a lui Iohannis (un om cât muntele, dar care se mai și ridica pe vârfurile pantofilor, rânjind cu gura până la urechi) m-a amuzat teribil. Bătrânii cărturari păreau niște liliputani mecanici, încadrându-l pe Președinte, care pleznea de sănătate și de satisfacție. Să-i recunoaștem totuși, lui Iohannis, meritul de a promova cumva valorile și de a le recunoaște. Ar fi minunat dacă Excelența Sa ar găsi niște pârghii economice prin care să îmbunătățească situația materială a intelectualilor din România de azi.

Un vis ciudat

  Se făcea, cum mi se întâmplă mai mereu în vis, că mă rătăcisem pe străzile unui oraș. Apoi am recunoscut zona. Eram în București, cartierul Militari. De data asta trebuia să ajung undeva în centru, pentru o treabă importantă. Am luat-o la pas, pe trotuar. În stânga mea a răsărit, înalt și drept, Prințul Radu. În jur, multă lume. Niște tineri m-au salutat zgomotos. ” Trebuie să fie niște foști elevi”, mi-am zis. ”E și Cărtărescu pe aici”, a spus Prințul Radu. M-am uitat în jur, dar nu l-am zărit pe autorul Orbitorului. Am mai făcut câțiva pași și peisajul s-a schimbat brusc, devenind un drum de țară, neasfaltat, care cotea la dreapta. Chiar în curbă, cățărat pe un gard, se afla însuși Mircea Cărtărescu. Privea de-a lungul șoselei, ca un gospodar care și-a terminat treburile și vrea să vadă cine mai trece pe drum. M-am apropiat. El continua să se uite în partea opusă. Era îmbrăcat într-o cămașă în carouri, iar pletele-i tinerești îi acopereau pe jumătate obrazul, conturându-i un profil admirabil. În sfârșit, și-a mutat privirile către mine. Am înclinat ușor capul și i-am zâmbit. Mi-a surâs larg, cu căldură. Prințul Radu se mistuise ca fumul. M-am apropiat și ne-am strâns mâinile. Avea o palmă osoasă și lustruită, de modelator în alabastru. I-am cerut scuze că nu l-am salutat mai devreme, dar nu-l văzusem. Mi-a răspuns că nu e nicio problemă. A mai adăugat ceva, folosind pronumele personal de politețe ”dumneavoastră”. Am schimbat amabilități și unul dintre noi a rostit sintagma ”mare scriitor”. Brusc, Prințul Radu s-a materializat iarăși lângă mine. S-a repezit în curtea lui Cărtărescu, a luat un pumn de pământ noroios și i l-a pus în cap scriitorului. Am simțit că mă cuprinde revolta. ” Ce înseamnă asta?”, am strigat. ” Se poate așa ceva?” Am început să curăț repede murdăria de pe capul lui Cărtărescu. Doi bulgărași umezi căzuseră în gura cunoscutului autor. Erau chiar pe limbă și mă trudeam să-i scot de acolo, cu degetele, fără să ating cavitatea bucală a celui care a scris Levantul. Bucățile de pământ se transformaseră în două mici coji de ceapă, concave. Cărtărescu râdea. Prințul Radu se estompase treptat și dispăruse din nou. Perseverent și confuz, încercam să-mi duc la capăt treaba. Tocmai când eram gata să reușesc, m-am trezit. Un câine lătra în dorul lelii, unduind perdelele nopții.


duminică, 25 septembrie 2016

Cele 10 sfaturi ale filozofului Confucius, care îți vor schimba viața. Text primit de la un prieten


Confucius este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari filozofi care au trait vreodata.
S-a nascut in China in anul 551 I.Hr si, de-a lungul vietii sale, s-a dedicat in totalitate scrierilor – pastrate in „Analectele lui Confucius” – despre etica in familie, sistemul public si sistemul educational. Invataturile lui au influentat intreaga lume asiatica si nu numai timp de 2500 de ani.
Dupa moartea sa in anul 479 I.Hr, invataturile i-au devenit oficial filozofia imperiala a Chinei. Scrierile lui Confucius  au trecut dincolo de orice limita geografica si culturala, conferind o mare intelepciune oricui, oriunde.
Cititi  10 invataturi de-ale lui Confucius care va pot schimba intreaga viata. Daca vi se intampla sa simtiti ca nu mai puteti face fata, cuvintele lui Confucius va vor ajuta sa depasiti situatia si sa va conoaste mai bine pe voi insiva.

1.      1.    Nu conteaza cat de incet inaintezi, atata timp cat nu te opresti.
Uneori poate fi foarte dificil sa gasim pacea in viata noastra si in noi insine mai ales din cauza faptului ca astazi totul in jurul nostru se intampla atat de repede, progresul stiintific si tehnologic, schimbari politice si sociale etc. Este bine insa sa ne oprim putin si sa gasim acea pace in noi ce ne va ajuta sa ne bucuram mai mult de viata.
Este important nu numai sa facem, dar si sa ne acordam timpul necesar sa ne bucuram de ceea ce facem.

1.      2.    Nu te imprieteni niciodata cu o persoana care nu este mai buna decat tine.
Avem tendinta de a ne imprieteni cu oameni care ne sunt inferiori sau usor inferiori caci asta ne face sa ne simtim mai bine si sa gandim mai sus despre propria persoana. Nu faceti acesta, imprieteniti-va cu oameni care va sunt net superiori, oameni de la care sa aveti ce invata si care sa va provoace sa deveniti o versiune mai buna a voastra.

1.      3.    Cand simtiti ca furia ia amploare, ganditi-va la consecinte.
Cand sunteti nervosi, aruncati-va intotdeauna un ochi in viitor inainte de a actiona.

1.      4.    Cand observati ca devine imposibil sa va atingeti telurile, nu va ajustati telurile, ci numai pasii catre atingerea acestora.
Daca v-ati pus ceva in cap, dar nu este atat de usor pe cat credeati, continuati, nu va dati batuti. Poate va va lua mai mult timp, insa pana la urma veti ajunge acolo.

1.      5.    Daca urasti o persoana, atunci acea persoana te-a infrant.
Este in regula sa ignori sau sa fii indiferent fata de o persoana care te percepe negativ. Insa, daca va consumati timpul si energia urand persoana respectiva, atunci ati pierdut lupta impotriva acesteia, lupta in care nu trebuia sa va aruncati inca de la inceput.

1.      6.    Omul superior, care cauta ceva, cauta in el insusi; omul inferior cauta intotdeuna in altii.
Foarte multi dintre noi considera ca pentru a avea mai multa valoare si pentru a fi mai bine vazuti in societate trebuie sa acumuleze bogatii si bunuri materiale.
Oamenii intelepti stiu ca singurul mod real de a ne creste valoarea este prin a incerca sa o cultivam in noi insine.

1.      7.    Oriunde mergeti, mergeti cu toata inima.
Muhammad Ali credea ca este cel mai bun indiferent de ceea ce facea, chiar daca era un colector de gunoaie. Acesta este modul in care trebuie sa gandim cu totii. Indiferent ce facem, trebuie sa facem cu pasiune si determinare.

1.      8.    Oferiti sfaturi si instructiuni celor care cauta cunostere dupa ce si-au descoperit ignoranta.
Cu totii ignoram diverse lucruri sau convingeri, ganditi-va la asta inaite de a incerca sa corectati pe cineva.
Asteptati pana cand oamenii au ajuns in acel punct in care au nevoie de ajutorul si opinia voastra inainte de a incepe sa vi le exprimati.

1.      9.    Daca va concentrati pe orice avantaj sau realizare, oricat de mici ar fi, va va fi mult mai usor sa mergeti mai departe.
In loc de a va petrece timpul consumandu-va ca superiorul vostru ii aprecieaza mai mult pe ceilalti colegi decat pe voi, incercati sa va concentrati numai pe ceea ce stiti sigur  ca este adevarat si care va poate motiva sa va faceti lucrul mai bine si mai eficient.

10. Daca cineva scuipa in spatele vostru inseamna ca sunteti mult inaintea lor.




miercuri, 21 septembrie 2016

Crescut într-o familie de oameni adevărați. O poveste trimisă de un prieten


   ”O poveste adevărată.
   Un nepot de sclavi, un băiat s-a născut într-un cartier sărac din New Orleans, cunoscut ca "Back Town." Tatăl său a abandonat familia atunci când copilul era mic, mama sa a devenit o prostituată și băiatul și sora lui au trebuit să trăiască cu bunica lor. Încă de timpuriu, băiatul s-a dovedit a fi dotat pentru muzică și cu alți trei copii a cântat pe străzile din New Orleans. Primele sale câștiguri au fost monedele care au fost aruncate de trecători. O familie de evrei, Karnofsky, care a emigrat din Lituania în SUA a avut milă de băiatul de 7 ani și l-au adus în casa lor. I-au dat inițial "muncă" în casă, pentru a alimenta acest copil înfometat. Acolo, el a rămas și a dormit în această casă unde, pentru prima dată în viața lui, el a fost tratat cu bunătate și tandrețe. Când s-a dus la culcare, doamna Karnofsky i-a cântat un cântec de leagăn rusesc. Mai târziu, el a învățat să cânte mai multe melodii rusești și evreiești. De-a lungul timpului, acest băiat a devenit fiul adoptiv al acestei familii. Familia Karnofsky i-a dat bani pentru a cumpăra primul său instrument muzical, cum era obiceiul în familiile evreiești. Ei admirau sincer talentul muzical. Mai târziu, când a devenit un muzician profesionist și compozitor, el a folosit melodiile evreiești în compozițiile sale. Băiețelul negru a crescut și a scris o carte despre aceasta familie de evrei care l-au adoptat în 1907. În memoria acestei familii și până la sfârșitul vieții sale, el a purtat o stea a lui David și a spus că în această familie a învățat "cum să trăiască viața reală și determinare." S-ar putea recunoaște numele lui. Acest băiețel a fost numit Louis "Satchmo" Armstrong. Louis Armstrong a vorbit cu mândrie fluent idișȘi pun pariu că nu știai nimic din toate astea.”

luni, 19 septembrie 2016

”Vara ca un interior cu pietre și copaci”. O povestire din 1978


    Iese în curte și știe că ușa casei vecine se va deschide imediat și un bărbat tânăr, buhăit la față îl va întreba cât e ceasul
̶  Este exact zece, răspunde băiatul, abia privindu-l pe vecin.
Îl tulbură, în mod straniu, firicelele roșii de pe chipul vecinului. Vara, amândoi se trezesc în fiecare zi la aceeași oră. Băiatului nici nu-i trece prin minte să calculeze de câți ani se întâmplă lucrul ăsta. Tăifăsuiesc puțin și de fiecare dată grasul îi pune puștiului aceeași problemă de matematică pe care a auzit-o prin vreo cârciumă, iar băiatul o rezolvă cu aceeași dezinvoltură confuză, spre mirarea repetată a celuilalt, exprimată mereu în aceleași cuvinte. Ceva despre faptul că băiatul învață bine și e un copil cuminte. Umbra sreașinii se află în dreptul ferestrei. Mai e mult până va depăși prispa, semn că s-a făcut prânzul, când trebuie să hrănească porcul și găinile și pisica
Știe că poarta este încuiată și se simte puternic și liniștit. Va da mai întâi o raită prin grădină. Tufa de soc nu a crescut suficient, deși îi șterge zilnic frunzele de praf. Măceșul a înflorit, inundat de lumina cleioasă care umple ograda precum uleiul un recipient. Așa își va aminti mai târziu, la o beție organizată într-un cămin studențesc. Se va urca în dudul cu aromă răcoroasă și cu fructe dulci, umede ca nasul cățelului. Mâncând, se gândește o clipă dacă n-ar fi cazul să vadă ce mai fac fluturii albi și portocalii. Dar știe că pentru asta va fi nevoit să deschidă poarta. Poiana violetă se află dincolo de de șosea și de tufele de zmeură ale lui Moțodel. Știe că de acum, celălalt scrutează deja bătătura, printre ulucile înalte și ascuțite ale gardului. Nu-l va zări pe băiat, însă va bănui că acesta se află în dud și-l va îmbia să se joace împreună. Îi va propune să fure pepeni, să prindă iepuri, să se scalde la râu și să facă prostii cu micuța N. Știe că dacă va deschide poarta, toată liniștea se va scurge pe acolo, ca aerul dintr-un balon spart. Celălalt e mai puternic, îi va impune planurile sale și gândul că va trebui să scape de el îl va tortura permanent pe băiat. Să scape de el cât mai repede. Își va bate capul cu asta toată ziua și tot nu va reuși să-l urnească pe musafir. Știe că nu va reuși. Și să iasă din curte nu are voie de la mama sa, plecată nu se știe unde.
Vârfurile pomilor se leagănă ușor. Se clatină și cerul, în ceașca sa de porțelan albastru. Găinile albe și roșii și negre scurmă în gunoiul din fundul ogrăzii. Cu râtul său fin și rotund, porcul a apucat o frunză purpurie și o mestecă grohăind. O omidă verde, uriașă, stă nemișcată, inelată, pe o ramură de dud. Băiatul închide o clipă ochii și poate auzi glasul celuilalt.
̶  Pepenii sunt nepăziți. Sunt vărgați, cu miezul roșu și lunguieți și galbeni. Putem lua o grămadă.
Se preface că n-aude și tace. Galbenul îi amintește de excrementele groase, adunate în mușuroaie, la spatele casei prietenului său. La început, acesta îi povestea că un urs mare vine din pădure în fiecare noapte, îi mănâncă piersicile din grădină și se duce după casă să se ușureze. Mai târziu, celălalt va spune cu mândrie că tatăl său este autorul grămezilor untoase și urât mirositoare. ”Mănâncă șase pâini în fiecare zi și se ușurează gros, cât un salam”, zicea prietenul, iar el se simțea umilit, fiindcă știa că tatăl său nu poate avea intestinele atât de groase, nici nu câștigă zilnic câte o servietă cu bani, nici nu scoate la Crăciun, din fiecare porc, câte șapte gamele cu bucăți de carne.
̶  Putem lega pisica a neagră cu o sfoară, ca s-o coborâm din ulm.
Ideea nu-i surâde, după cum nu ar vrea nici să umble în cuibul rândunelelor, unde așteaptă puișori cu ciocuri larg căscate, tivite cu galben.
̶  Îți dau zmeură, se aude de dincolo de gard, dacă îmi deschizi poarta.
̶  Nu-mi place zmeura, răspunde, uitând că vrusese să-l facă pe celălalt să creadă că nu este nimeni acasă.
̶  Atunci furăm smochine de la moș Avram. Are un câine legat de tufele alea, dar e orb și surd. Le-am mâncat aproape pe toate. Mai sunt câteva. Îți dau și ție dacă mă lași să mă joc cu mingea ta.
Vocea s-a îndepărtat și în curând nu o va mai auzi. Nu-și dă seama dacă intrusul repetă vechea manevră se preface că a plecat ori s-a lăsat păgubaș.
Umbra casei a ajuns la jumătatea prispei. Ar putea prinde avioane mici și vii, de pe vârfurile bețelor de tutun care îngrădesc tufele de trandafiri. Mai târziu va afla că înaripatele de cristal se numesc libelule. Vede din nou omida verde și își amintește brusc că a visat-o. A visat-o în noaptea trecută și acum o vede și știe că a visat-o.
 Soarele a coborât după casă și el apără porcul alb și rotofei de păsările lacome care îi fură grăunțele. Se  o ciocănitoare și aerul miroase a câmpie pârjolită de soare.
Cartea îl așteaptă răbdătoare pe masă și el poate sta la umbră să citească. Când stătea la bunicul, unde curtea era umbrită încă de dimineață, putea citi toată ziua. Cartea asta îi place atât de mult, încât îi este teamă că o va sfârși și nu va mai găsi alta care să-l plimbe prin locuri pustii, unde se află în siguranță.  S-a gândit toată ziua la filele frumos mirositoare, la literele și cuvintele semănând cu coroanele arborilor și cu iarba sârmoasă din curte. Nu vrea să o termine. O va face doar când va găsi alta, cu o lume ospitalieră, protectoare. Păcat că nu are mai multe cărți. Oftează și intră în casă. Frunzele copacilor, lungi și subțiri, late și verzi,, portocalii și vinete fierb în cerul topit de soare.
Ce s-ar întâmpla dacă locuința ar avea câte o ieșire pentru fiecare anotimp? Ar ninge peste fructele roșii de măceș, iar liliacul și-ar amesteca mireasma cu esența crudă ale pănușilor de porumb, strânse grămezi, în care își petrecea nopțile de toamnă. Sub chiciură ar gesticula mugurii, în timp ce oamenii de zăpadă ar dănțui prin țărâna fierbinte. Beția albă a florilor de salcâm s-ar scutura peste zăpezi. Ar respira adânc. Și ar uita de școală. A și uitat când a ieșit din nou afară. Umbra casei aleargă acum undeva către orizont, unde a auzit că se află orașul. Și vocea îl ispitește iar de după gard.
̶  Mergem și pescuim în heleșteul din grădina lui moș Salem.
Raiul lui Salem îi este cunoscut. Nu poți trece pârleazul decât cu ajutorul unei scări. Totuși, n-a văzut niciodată acolo un iaz.
̶  Sunt pești mari și grași ca porcii. Coborâm pe scară și îi prindem cu ciurul. Pe cel mare îl cheamă Mali și va încerca să ne înece. Îl voi înțepa eu cu furca.Din bășica lui ne vom face o minge de fotbal pe cinste. Dar știu că ești fricos, așa că nu e nicio pagubă dacă mă duc singur.
Glasul se îndepărtează. Cu grabă și cu teama că băiatul va accepta abia acum. Mâine, celălalt se va lăuda că a prins peștele și l-a scăpat ori că moș Salem a tras cu pușca după el. Brebete a plecat. Știe că peste puțin va veni mama, prăfuită și arsă de soare.
 Îi suflă, parcă, cineva pe frunte. Nicio viespe nu poate intra în curte. Niciun copil neascultător nu poate ieși. Copacii au ochi pe fiecare frunză și păsările abia îndrăznesc să cânte. Deschide poarta și iese, uitându-se în toate părțile. Vede șoseaua.  Încă nu văzuse râul și orașul, se va gândi peste ani. Va încerca să-și închipuie gârla. Dar nu acum. N-are timp. Printre crengile corcodușilor și tufele de gard viu licăre poiana albastră. Știe că acum fluturii pleacă. Luminișul este plin de cioburi de sticlă colorată și de pietre ascuțite, ascunse de de iarba verde și grasă. Spre ochiul albastru al cerului, ivit printre vârfurile arborilor, se întind firele violete de lavandă. Sunt peste tot și miresmele fac ca aerul să pară un ulei greu, adormitor. Îi place să se întindă printre flori și să urmărească albinele și fluturii cu desene uimitoare pe aripi. Unii vin și se așează pe părul său, de culoarea miezului de dovleac. Surâde, absent de la celebrarea propriei bucurii. A descoperit fluturii când bătrânul învățător, cu figura desfigurată de furie, le-a ordonat copiilor să prindă fiecare câte o sută de fluturi. ”Omizile mi-au mâncat livada” a mai urlat o dată fiorosul moșneag și le-a aruncat o privire încărcată de ură. După-amiază, copiii, femeile și bunicii au început vânătoarea, care cu ce putea. Dădeau cu pălăriile, cu măturile, cu ciomegele, cu șepcile, cu basmalele. Și fugeau ca apucații chiar și cei care trecuseră de optzeci de ani.
Știe că  Brebete, celălalt, l-a urmărit și că acum-acum va năvăli să rupă florile și să ucidă cu basca-i cât mai mulți fluturi. Mai știe că se vor bate și că va fi învins. Dar e sigur că fluturii vor veni mâine iarăși și că bătaia va fi preludiul unei prietenii care îi va face să ude florile din poiană, pentru a atrage și libelulele.
Și mereu mirosul acela copleșitor : munți din pănuși de porumb, unde dormea nepedepsit și visa râuri curgând din cer.


sâmbătă, 10 septembrie 2016

Romanul polițist ca un ceasornic cu arcul dat peste cap

   Romanul polițist poate fi asemuit cu un ceasornic ale cărui limbi sunt mutate temporar de cineva, pentru a arăta o oră falsă și pentru a acoperi o crimă. Rolul detectivului ar fi acela de a-l descoperi pe cel care măsluiește timpul, umblând la un mecanism perfect reglat. Cărțile Agathei Christie ( cu excepția celor Zece negri mititei, capodoperă absolută a genului) chiar asta sunt. În plan literar, îmi apar ca niște jocuri cu păpuși de cârpe, iar faimosul Hercule Poirot se comportă ca un motan mecanic, întors la cheie. Doar Sherlock Holmes și Ellery Queen îl întrec în rigiditate. Asta nu înseamnă că nu ne putem delecta cu multe dintre textele faimoasei englezoaice. Preferații mei sunt însă Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Ross Macdonald și mai recentul Stieg Larsson, în romanele cărora omenescul curge firesc și cu haz. Marii autori de romane polițiste sunt scriitori adevărați, cu înclinații ludice. Au creat și personaje memorabile (Philip Marlowe, Sam Spade, Lew Archer), pline de fermecătoare stereotipii : biroul sordid, pipa, sticluța ascunsă, loviturile primite în cap, pe neașteptate, chiar la locul crimei și, neapărat, o etică superioară.
    Am citit cu interes Cele cinci piste false de Dorothy L. Sayers, Ed. Univers, București, 1994. Proză scrisă fluent, personaje vii, mișcându-se natural, umor, situații captivante. Personajele sunt pictori profesioniști, băutori de nădejde și, simultan, pescari înrăiți. Nu lipsește nici detectivul casei, lordul Peter Wimsey, cu ticuri abia perceptibile. Se produce o crimă, iar poliția și Wimsey întorc pe față și pe dos toate posibilitățile. Până aici, toate bune și frumoase. Farmecul unui roman polițist constă în soluția finală care revelă un adevăr surprinzător. Scenariul apare, la sfârșit, clar, simplu și logic. În Cele cinci piste false rezolvarea enigmei de către Wimsey este atât de complicată și de nefirească, încât devine puțin credibilă, artificială, aproape fantastică. E ca un banc care decurge admirabil până la poanta care conține sarea și piperul. Când poanta e ratată, bancul nu există. Cam asta se întâmplă în această carte, cu o intrigă foarte încâlcită și greu de înghițit. Autoarea a vrut să facă narațiunea cât mai interesantă, însă a exagerat și a dat-o de-a berbeleacul, așa cum se rupe arcul unui ceas întors prea mult. Povestea e complicată inutil, spre paguba sa și dezamăgirea noastră.
    Se spune că arta unui pedagog constă în a face accesibile elevilor/studenților cele mai profunde teme. Prin școlile bucureștene ar fi însă, se aude, și dascăli care transformă chiar cea mai simplă problemă în ceva imposibil de înțeles. Citind un roman polițist ratat, trăiești sentimentul elevului care încearcă să învețe o lecție despre pisici, expusă în termeni hegelieni.

vineri, 26 august 2016

Suporterii, ucigași și martiri

* Un tânăr a fost ucis de un dobitoc, după meciul Steaua-Dinamo. Dinamoviștii încep, încet-încet, să devină martirii fotbalului românesc. De ce? Pentru că au o galerie frumoasă. Pricep de ce se duc milioane de oameni la meciurile de fotbal, făcând să curgă miliarde de euro în buzunarele descurcăreților. Suntem homo ludens, ne place să ne batem cu banane. Marii fotbaliști au ajuns să aibă statutul unor mercenari de lux. N-am înțeles însă decât târziu de ce se bat suporterii între ei. Adunați în cete imense, ei retrăiesc momentele când primii umanoizi au coborât din copaci și își manifestă sălbăticia. Cu cât sunt mai mulți, cu atât se apropie de stadiul primatelor. Dar semnele neomenescului și ale eșecului creștinismului vedem la fiecare pas, în România de azi : în instituții, în trafic, în relațiile dintre cei care trăiesc într-o comunitate restrânsă.
* După meciul Steaua-Dinamo am înțeles câteva lucruri :
1. Andone, e într-adevăr, un antrenor veritabil. Dar cu cine să facă treabă? Cu fotbaliști care n-au forță nici să alerge până la poarta adversă?
2. Reghecampf e un tip ciudat, agresiv, plin de venin, care promovează un stil năpustit, în fotbalul autohton. Meciul cu englezii a fost o ilustrare a ideii mele. Dar nici slujbașul lui Becali nu înțelege de ce se năpustesc elevii săi spre adversari mult mai puternici decât ei. Steliștii par să nu știe că fotbalul se joacă pe goluri.
* Barcelona fără Messi e zero, Ronaldo fără Real e un jucător aproape modest. Dar va lua, din nou, Balonul de Aur, deși în marile finale pe care le-a jucat n-a făcut absolut nimic.
* Voi renunța să-mi mai pierd timpul cu spectacolele fotbalistice televizate. ( S-a văzut clar cum, la o tragere la sorți, lucrurile fuseseră aranjate.) Voi urmări doar meciurile lui Messi și mă voi uita la tenis,  cel mai dificil și mai spectaculos sport, unde totuși forța n-ar trebui să fie decisivă.

P.S. Redescopăr un mare scriitor, tatăl tuturor prozatorilor mahalalei bucureștene : George Mihail Zamfirescu.
   

miercuri, 24 august 2016

Uniforme de general și teoria laptelui de pasăre

  L-am evocat pe profesorul meu de matematică din liceu în mai multe articole, printre care De ce nu am învățat matematică și Cu tristețe, despre mandalaci.  Dumnezeu a fost bun cu torționarul ăla care a trăit aproape suta de ani, sănătos și mulțumit de sine. N-am fost în generația care a prins teoria laptelui de pasăre ( sunt oameni mai în vârstă decât mine cu un deceniu ), nici în aceea care și-a însușit memorabila expresie ”Vax albina!” ( cei din care face parte actuala directoare a liceului din Bolintin-Vale, Mihaela Enache). În ce consta sistemul filosofic al laptelui de pasăre? Simplu : în a oferi cuiva tot ce e posibil, tot ce se poate visa. ”Măi, to'a'și (tovarăși - n. m)! Eu vă pot preda vouă orice! Sunt cel mai bun profesor de matematică! Dacă vreți, vă dau și lapte de pasăre!”
Unde voiam să ajung? Că, astăzi, cetățenii care au acces la laptele de pasăre sunt la nivelul intelectual al Elenei Ceaușescu. Sunt oameni cu mai multe doctorate care nu stăpânesc noțiuni de gimnaziu. Cum zicea Tovarășa? ”Trece codoiul ăla acolo!” Sunt unul dintre admiratorii jocului lui Ilie Năstase. A fost, toată cariera sa, numai inspirație. Un vis. Dar omul n-are nimic în cap și, vorba lui Țiriac, n-a muncit o zi într-o viață de om. E un fel de țață cu două clase, care se/ne pune în situații jenante. Una dintre păsăricile sale este să apară în uniformă de general. El, care n-a făcut nici armata! Comuniștii aveau simțul măsurii și îl făcuseră locotenent, pentru a-l putea plăti corespunzător. Acum e general! Și câți generali de felul ăsta n-avem! Ilie apărut la Wimbledon echipat în felul ăsta și a stârnit râsul unei lumi întregi. Dacă, Doamne ferește, am intra în război și i-am trimite pe acești generali pe prima linie a frontului? Ce s-ar întâmpla? Ar renunța toți la gradele cu pricina și ar lua-o la goană? ( Și fiindcă veni vorba, știați că dintre toți corifeii armatei române, Antonescu a fost cel mai slab pregătit? A luat cu opinteli sau cu pile până și gradul de maior. În 1907 a împușcat cu mâna lui zeci de țărani amărâți. Dar a ajuns mareșal!) Uniforma de general a devenit semnul cel mai clar al bătăii de joc care e promovarea pe scara socială românească. Nulitățile sunt mari demnitari în vreme ce poetul Emil Brumaru risca să mănânce bătaie de la portarul spitalului în care era internat ( ca în Salonul nr.6 de Cehov! ), când se ducea să-și cumpere eugenii de la un chioșc aflat în apropiere. ( Sigur, Năstase a mai făcut gafe, dar sunt omenești, scuzabile, izvorâte dintr-o insuficientă educație. A îngenuncheat în fața lui Federer, Nadal și Djokovic, însă scena s-a desfășurat într-un cerc civilizat și relaxat, printre oameni trecuți prin lume și momentul n-a avut răsunetul ridicol la care ne așteptam.)
Uniforma are mai multe funcții.
Cea de polițist indică o autoritate publică, pusă în slujba legii și a cetățeanului.
Reverenda subliniază misiunea preotului, care e aceea de a promova bunătatea, iertarea, toleranța și credința în Dumnezeu.
Uniformele elevilor și ale soldaților arată, ca și altele, că persoanele respective fac parte din instituții ale căror reguli trebuie să le respecte.
Pușcăriașii poartă uniforme care le anulează personalitatea și sugerează lipsa libertății.
Propun ca parlamentarii și membrii guvernului să poarte și ei, în mod obligatoriu, uniforme și să meargă pe jos, încolonați, către locul unde muncesc. O uniformă de împărat, dacă există așa ceva, ar trebui să poarte Gigi Becali. Însemnele regale sunt potrivite pentru Hagi, Guță și Adi Minune. Uniforme de scandalagii ar trebui să aibă Reghecampf, Mihai Stoica și alții.
Iar noi să purtăm uniforme de adormiți, inscripționate vizibil, să se vadă că suntem o națiune de neisprăviți care cască gura la nulitățile care se joacă, pe bani mulți, de-a shogunii și idioții.

P.S. Pe vremuri, Traian T. Coșovei făcea furori când venea la Cenaclul de Luni îmbrăcat într-o uniformă de general interbelic. Era un gest excentric, cu toate că Traian era un General al Poeziei, dar el nu era plătit ca general al armatei române, ci era urmărit, ca noi toți, de agie.

vineri, 19 august 2016

Marii rispitori

     * Într-un fel, destui oameni își risipesc cea mai mare parte a vieții, făcând lucruri care nu le plac, la care nu se pricep și care îi fac nefericiți. ( Numai politicienii fac o meserie în care se dovedesc incapabili, dar lucrul ăsta le aduce bani, fericire, notorietate.) Trist e însă că talente eclatante se irosesc în van, din felurite pricini. Nu contează domeniul, însă sunt dureros impresionat că oameni foarte înzestrați se rătăcesc de marile lor ținte artistice, sportive sau științifice. Puțini dintre ei se redresează în ultima clipă și lasă posterității ceva care să stea oricând mărturie că nu s-au ratat. Toată această categorie de oameni au însă o trăsătură comună : nu cunosc sentimentul invidiei, deși, omenește vorbind, ei ar avea justificarea psihologică de a-i privi cu mâhnire pe cei născuți, vorba unui dascăl, în zodia porcului. Ratarea este una dintre temele romanelor mele. În Ghețarul este elementul esențial. Literatura ca eșec al eșecului, ca temă literară, l-a bântuit, cred, și pe Stendhal. ( Ideea mea era că și Leonardo da Vinci întruchipează o formă a ratării. E una fericită, a celui care nu finalizează ceea ce nu va fi niciodată perfect. )
În tenis, lucrurile sar în ochi și pot fi mult simplificate. Lăsând la o parte ghinioanele unui Juan Martin del Potro, mereu accidentat și operat, mă încearcă părerea de rău că sunt tenismeni care ar fi atins culmi de neimaginat, dacă s-ar fi antrenat cu seriozitate și n-ar fi amestecat sportul cu altele : Ilie Năstase( îl vedeai deseori în tribună, asistând la meciurile adversarilor săi, cu țigara în gură), Marat Safin, Feliciano Lopez, Goran Ivanisevic, Ivan Ljubicic, Tsonga. În această categorie l-aș băga și pe Djokovic, nepăsător până la nesimțire cu darurile sale. Sârbul ne/și-o face când ne e lumea mai dragă. Au avut de câștigat marii truditori ai terenurilor frumos liniate : Borg, Guillermo Vilas ( reverul său îi plăcea mult lui Stratan!), Thomas Muster, Michael Stich, Ivan Lendl, Rafael Nadal, Andy Murray. Scoțianul va fi, dar nu foarte repede, viitorul nr. 1 mondial. Iată și o scurtă listă de fotbaliști care ar fi putut aduce mai aproape cerul, dacă nu le-ar fi fost...o sete atât de cumplită : George Best, Paul Gascoigne, Nicolae Dobrin, Mutu, Florea Dumitrache, Alexandru Boc, Constantin Zamfir. Oricum, ei au scris istorie într-un mod mai spectaculos.
      * Legea pensiilor e făcută pentru descurcăreții vieții. E imposibil să ajungi la 65 de ani, relativ sănătos și cu mințile întregi, în condițiile de muncă din România. Iar dacă te pensionezi anticipat, primești bani care nu-ți ajung pentru un covrig zilnic. Un lucru interesant este că artiștii, primesc, ca și minerii, drepturi neașteptate.
      * Ticăloșia merge mult prea departe într-o țară trădată de vârfurile sale politice. La Jocurile Olimpice, sportivii români s-au prezentat foarte slab. Ei reprezintă un stat care n-a făcut nimic pentru ei, cum nu face pentru nimeni care muncește. Oamenii noștri s-au trezit că poartă, la Rio, niște cârpe în loc de echipamente. Rușinea e tot așa de mare ca atunci când hrana destinată ostașilor care luptau în Războiul pentru Independență din 1877 ajungea pe piața neagră, iar soldații mureau în tranșee, mai mult de foame și de dezinterie  decât de gloanțele turcilor, la Plevna, la Smârdan, la Vidin. Eminescu a fost atât de scârbit de această situație, încât n-a scris nicio poezie pe tema respectivă. A publicat însă articole care i-au adus dușmani neîmpăcați. Apropo, știați că marele critic literar Titu Maiorescu era avocatul celui care deturna proviziile destinate frontului? Trădarea e o trăsătură intrată în genomul românesc.
      * Ce face în acest timp Parlamentul? Ce să facă? Se piaptănă. Și-a dat seama că a uitat să pună o coroană regală acvilei de pe stema țării. (Chiar și Klaus Iohannis și-a dat o palmă peste frunte, constatând cutremurătoarea omisiune!) Pe urmă, băieții își mai votează niște privilegii, mai numără câinii de la stânele ciobanilor și adorm pe scaune, răpuși de atâta muncă. Halal!

P.S. Sincer vorbind, nu am superlative pentru inteligența uluitoare a Prințului Radu, dar de la înlăturarea Prințului Nicolae de la o ipotetică succesiune la tron, ideea de monarhie a murit în România.

luni, 15 august 2016

Pentru a deveni o națiune de imbecili, n-avem nevoie de școală și de profesori!

Pentru a deveni o națiune de imbecili, n-avem nevoie de școală și de profesori. Dascălii pot crăpa de foame, pot fi supuși unor umilințe de neimaginat. Cine i-a pus să-și aleagă meseria asta?
Reiau postarea de pe Facebook a unei prietene de rețea, Ligia Crosman :

acum cateva zile am vazut-o intr-un supermarket aproape de casa pe profesoara mea de literatura universala din liceu ... o doamna deosebita, era si profesoara de germana si de rusa ... vreo sapte limbi straine stia printre care si poloneza ... efectiv nu pot scapa de imaginea ei ... am urmarit-o prin tot supermarketul ... mergea cu capul in jos, batrana, ponosit imbracata, aproape murdara si cu o privire dintre cele mai indurerate de mi s-a strans sufletul in mine... a cumparat niste fructe la pret redus dintre acelea care sunt mai mult stricate ... as fi vrut sa ma duc la ea si sa-i spun cine sunt dar n-am putut ... nu mai stiu in ce lume traim!

spund și eu cu o poezie a unui mare poet român, George Bacovia :

Cu voi

Mai bine singuratic și uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În țara asta plină de humor,
Mai bine singuratic și uitat.

-O, genii întristate care mor
În cerc barbar și fără sentiment -
Prin asta ești celebră-n Orient,
O, țară tristă, plină de humor.

duminică, 14 august 2016

Jocuri de cuburi sau despre ingeniozitatea lui Nabokov

     Se spune că Nabokov îl detesta pe Dostoievski. Spunea că scrie oribil și că personajele sale sunt ridicole. El, Nabokov, scrie cu o plăcută lejeritate, cu momente de orbitoare strălucire, când amănuntele anoste sunt implicate în exprimarea unor adevăruri revelatoare. Am citit Adevărata viață a lui Sebastian Knight, Polirom, 2011, cu o uimire mereu reînnoită de câte ori am dat peste un pasaj în care talentul rusului mă copleșea. Prin anii '78 ai secolului trecut aveam ideea de a scrie o carte despre o altă carte niciodată pusă în text. Am folosit ideea în Călugărul Negru, dar într-o formă oarecum distorsionată. Cu zeci de ani înaintea mea, Nabokov scria o carte despre un autor imaginar căruia îi inventează o operă și chiar exegeze pe marginea închipuitelor cărți. E ca un joc de cuburi colorate. Sebastian Knight este recompus din amintirile naratorului, relațiile personajului cu mama sa vitregă și cu cea naturală, din mărturiile prietenilor și iubitelor, ele însele figuri enigmatice și mai mult decât originale. Tehnica e cu atât mai interesantă cu cât Sebastian Knight este un tip retras, solitar, cu un comportament plin de ciudățenii. Sebastian Knight, fratele vitreg al naratorului, este un mare scriitor, cu o creație ignorată de marele public. Vorbeam despre detalii. Iată o mostră ( e ziua în care tatăl lui Sebastian moare în urma unui duel) :” Era o dimineață atât de întunecată, încât în clasă fusese aprinsă lumina, iar asta îmi provoca întotdeauna un fel de zumzăit enervant în creier. M-am întors acasă pe la trei și jumătate dpă-amiaza, cu sentimentul acela de slinoșenie pe care îl aveam mereu când veneam de la școală și care acum era sporit de lenjeria aceea care mă mânca.”(pag. 15)  Nabokov este, cum am arătat și cu alt prilej, un pictor impecabil :” Mă văd pe mine însumi, un băiețel de patru sau cinci ani, ridicat pe vârfuri și foindu-mă ca să zăresc mai bine cutia de culori de lângă cotul în mișcare al fratelui meu vitreg : nuanțele lipicioase de roșu și albastru, atât de îndelung folosite încât se vede emailul lucind pe fundul fiecărei adâncituri a cutiei. Ori de câte ori amestecă Sebastian culorile în capacul concav de tinichea, se aude un clinchet ușor, iar apa din paharul aflat dinaintea lui e tulburată de pânze fermecate.” (pag. 17)
Portretele sunt de neuitat, dar modul în care Nabokov conduce acțiunea impresionează atât de mult, încât mă întreb dacă geniul presupune și o ingeniozitate ieșită din comun sau dacă aceasta din urmă poate fi echivalată, în planul valorii, cu geniul narativ al unui Tolstoi, simplu, natural, sănătos. Sebastian suferă de o boală de inimă, ereditară. Aflând că idolul său e pe patul de moarte, într-un sanatoriu, naratorul fuge acolo, cu speranța de a-l mai găsi în viață. Din pricina indicațiilor greșite ale angajaților spitalului, veghează o noapte întreagă somnul unui necunoscut, iar dimineața este informat că Sebastian murise cu o zi în urmă și fratele mai mic nu mai află secretul pe care scriitorul vrusese să i-l încredințeze. ”Oricare ar fi fost secretul lui, aflasem și eu unul, și anume că sufletul este doar un mod de a fi, nu o stare permanentă, că orice suflet poate fi al tău, dacă-i percepi și-i urmezi ondulațiile. Iar viața de apoi poate că este capacitatea plenară de a trăi în mod conștient în orice suflet vrei, în oricâte suflete, neștiutoare toate de povara lor schimbătoare. Așadar, eu sunt Sebastian Knight. [...]  Sufleorul chel își închide caietul în timp ce lumina scade încet. Sfârșit, sfârșit. Toți se întorc la viața lor de zi cu zi ( și Clare se întoarce în mormânt) - dar personajul principal rămâne, căci, oricât de mult aș încerca, nu pot ieși din rol : masca lui Sebastian mi se lipește de față, asemănarea nu se șterge. Eu sunt Sebastian sau Sebastian sunt eu sau poate amândoi suntem cineva pe care niciunul dintre noi nu-l cunoaște.” ( pag. 221)

duminică, 7 august 2016

Erich Maria Remarque sau despre solidaritate

        Nu mai am timp să scriu recenzii, dar voi prezenta în continuare, sumar, cărțile care îmi plac.
        Erich Maria Remarque este una dintre slăbiciunile mele. El promovează valori morale care îmi sunt dragi, într-o formă literară mai mult decât onorabilă. Nu pot spune că e un mare scriitor. Dacă-l comparăm cu corifeii epocii, pare de nivel mediu. Dar e un scriitor adevărat. Obeliscul negru, Trei camarazi și Pe frontul de vest nimic nou sunt cărți foarte bune. Arcul de triumf ( personajul feminin e pe jumătate româncă! ), Soroc de viață și soroc de moarte și Întoarcerea din război sunt onorabile. În această vară am citit Iubește pe aproapele tău (Editura Romhelion, București, 1991, traducere de Camil Baltazar),  însă nu mă pot pronunța asupra valorii literare a volumului, fiindcă sunt copleșit de conținutul textului. Calvarul evreilor din Europa, în pragul celui de-al doilea război, este magistral evocat. Dramatismul și veridicitatea situațiilor îl aduc pe cititor într-o stare de tensiune morală greu de exprimat în cuvinte. Personajele, bine conturate, trec necontenit granițe, înainte și înapoi, supraviețuind miraculos numai datorită solidarității pe care o manifestă. Sunt apatrizi, nu au cămin, hrană, protecție. Tot ce pot face e să se ajute unii pe alții. Ceea ce face Steiner pentru Kern și Ruth trece dincolo de frontierele oricărei religii și se încadrează în preceptul creștin atât de puțin respectat de creștinii cei mai smeriți : ”Să faci pentru aproapele tău mai mult decât faci pentru tine însuți!” Poveștile de dragoste ale lui Remarque sunt ușor edulcorate și îmi displac ( ca și în cazul lui Hemingway, dar s-ar putea să fie un moft al meu : am alergie la narațiunile sentimentale), însă ideea de prietenie străbate, ca un fir roșu, toată opera scriitorului și mă tulbură profund. Sunt și scene memorabile, demne de pana unui mare creator. La Praga, în sala de așteptare a Comitetului pentru ajutorarea emigranților, ticsită de oameni dintre care jumătate erau evrei, o fetiță se apropie de un bărbat cu capul în formă de pară și îi cere să îi arate vioara pe care el o ține într-o cutie. Apoi îl pune să cânte, iar bătrânul interpretează bucăți din Schumann și Schubert, proiectând o așteptare chinuitoare într-o lumină celestă. Dacă sacrificiul este cuvântul de ordine pentru eroii din Iubește pe aproapele tău ( Steiner le dăruiește tot ce are lui Kern și Ruth și se întoarce acasă, cu prețul vieții, pentru a o revedea pe soția sa, Maria, aflată pe patul de moarte), nu lipsesc torționarii, conformiștii și trădătorii. Ponderea lor este însă neînsemnată. Ca în toate cărțile sale, Remarque are umor. De pildă, drumurile personajelor centrale se întretaie cu ale unui individ obsedat în mod permanent să mănânce o găină friptă.
       Iubește pe aproapele tău este o lectură antrenantă și emoționantă. Am ajuns, cu timpul, să cumpăr cărțile lui Erich Maria Remarque în mai multe exemplare, pentru a le putea dărui și altora.
       

sâmbătă, 6 august 2016

Un vis ciudat, cu Sorin și Marinică Preda

Ieri a fost ziua în care s-a născut Marin Preda, autorul Moromeților.
În noaptea trecută am avut un vis ciudat, cu nepoții cunoscutului prozator. Se făcea că eu și Sorin eram în vizită la Marinică. Acesta începuse din nou facultatea, era în anul întâi și îi citea fratelui său, cu evlavie, începutul unei proze. Era slab, galben, tras la față. Lui Sorin tocmai îi apăruse un roman, Barabas. Avea fața plină și arăta prosper. Îl încuraja pe fratele său, bătându-l pe umăr, însă părea îngrijorat în legătură cu cronicile care încă nu apăruseră la Barabas. La rândul meu, încercam să-i ridic moralul, spunându-i că volumul său se va bucura de mare succes. Camera lui Marinică era o odaie mizeră, într-o cocioabă, cu pământ pe jos și cu pereții burdușiți. Două paturi țărănești, străvechi, erau așezate de-a lungul pereților. Lângă peretele opus ușii se afla o masă murdară, unde erau așezate filele încercării sale literare. Cineva vărsase apă pe jos, în colțul de după ușă. Atunci a intrat un rom negru la față ca un african. Sosise cu căruța și avea un bici în mână. Aștepta să mai apară cineva și s-a culcat direct pe jos, în balta de la picioarele noastre, având sub cap niște coli mototolite. Jenat, m-am ridicat de pe pat și l-am invitat să se întindă. N-a vrut și a insistat să rămână pe pământul gol, spoit în maro. Sorin s-a apropiat de mine și mi-a propus să scriem împreună un roman. Am acceptat, ne-am privit cu încredere unul pe altul, deși îmi spuneam în gând că acest lucru va fi imposibil. Aici visul s-a sfârșit brusc.

vineri, 5 august 2016

Mesaj transmis de o profesoară de origine română care predă în Franța

   Înainte de a scrie despre Erich Maria Remarque și Vladimir Nabokov, reproduc articolul lui Lăzăreanu Răzvan, postat pe www.expunere.com . Este un text menit să ne aducă rapid cu picioarele pe pământ, în condițiile în care am transformat școala într-un club al ignoranților agresivi.


     O profesoară de origine română a transmis un mesaj dur tuturor elevilor din România care se plâng de obicei de faptul că nu le place la școală, dar și părinților și profesorilor din România care sunt nemulțumiți de felul în care se „face carte” la noi. Doctorand la Universitatea din Poitiers (Franța) și la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, Ana-Maria Constantin predă în prezent la un liceu de prestigiu din Franța, iar, de curând, a postat pe Facebook o analiză comparativă asupra sistemelor de educaţie din Franţa şi România, cu accent pe disciplina existentă în sistemul francez. 
”Nu știu câți dintre voi aţi văzut filmul ‘Liceenii’. Era o frântură din educația care a dispărut acum 25 de ani. S-au dus regulamentele școlare dure, s-au dus uniformele obligatorii și profii exigenți. Eu încă am mai prins câțiva, în anii ’90, în fața cărora îmi mănânc unghiile, ba mai ziceam și-un „Tatăl nostru” de frică să nu mă scoată la tablă. Azi, profesorii se plâng că elevii nu mai învață, că sunt mai bine îmbrăcați ca ei, că la școală se face parada modei, atunci când elevii catadicsesc să vină la școală. Dar nu vă spun mai multe, pentru că știți și voi cam cu ce se mănâncă școala românească, cu milioane de absențe și promovabilitate mediocră la Bacalaureat de când s-au pus camere video care inhibă inspirația.
Nici să fii la catedră nu e mai bine, pentru că rezultatele dezastruoase le sunt imputate profesorilor. Dacă se chiulește, e vina lor, că nu știu să țină un curs care să-i atragă, care să le mențină interesul treaz, care să-i țină la școală și să nu-i trimită pe stradă sau prin baruri. Dacă nu se învață e tot vina lor, a profesorilor. Aceasta era situația când încă eram profesoara în țară.Acum lucrez din nou în învățământ, în Franța, la Lycée de La Rochelle.
Pentru că, un liceu care se respectă are o reputație. Reputație care se construiește în ani și cu mult efort. Reputația se face pe baza rezultatelor de mai sus, dar și prin absolvenții săi. Absolvenții trebuie sa continue studiile sau să fie angajați. Pentru a ajunge la studii universitare sau angajatul ireproșabil, liceul nu se joacă cu regulile. Regulamentul este foarte dur și dacă vă povesteam de ,,Liceenii”, nu o făceam întâmplător.
Toată lumea are uniformă. Uniforma este obligatorie. Obligatorie este și coafura fetelor, un coc micuț, ca și barba permanent rasă a băieților. Obligatorii sunt și pantofii negri cu toc de trei centimetri pentru fete. Balerinii nu sunt acceptați, cum nu sunt permise nici tocurile mai mari de trei centimetri. Cine nu se încadrează este exclus de la cursuri sau mai bine zis, trimis acasă să se schimbe. Dacă ai reușit să treci de prima selecție de la poartă, te poate trimite acasă orice profesor sau Consilierul Principal Educativ care răspunde de Viața Școlară. Și apoi, e problema ta dacă rămâi cu absențe nejustificate. O să regreți cu ocazia consiliilor clasei care se reunesc la fiecare sfârșit de semestru pentru a analiza situația școlară și disciplinară a tuturor elevilor. Acolo, în ședință, de față cu toți profesorii și directorii, absențele, excluderile, abaterile disciplinare sunt tocate mărunt. Dacă exagerezi, poți fi sigur că n-o să ai o diplomă pe care să scrie Lycée de La Rochelle Ci o diplomă oarecare, fără prea multă valoare.
Să revenim la regulament.
Știți că, în România, se filmează orele cu telefonul mobil, că elevii se amuză între ei sau pe socoteala profesorului care, vrând-nevrând, e profesorul lor. Ei bine, aici e absolut imposibil. Telefoanele mobile nu sunt permise în incinta școlii (și nici în internat între anumite ore, cum e ora de studiu sau după stingere) și orice folosire a gadgeturilor mobile este sancționată simplu prin confiscare. Ulterior, aparatul ajunge la Directorul Adjunct care judecă singur dacă și când îl returnează proprietarului. Se poate ajunge la o lună, două, sau tot anul școlar. În funcție de gravitatea faptei.
La ore, dacă nu ești disciplinat, profesorul nu se încurcă cu tine. Nu ai chef de oră, te poftește afară, dar nici asta nu e de bine, pentru că nu ai voie să părăsești liceul așa, când ai tu chef. Practic ești obligat să rămâi în școală, ți se notează excluderea, și o să lucrezi de unul singur la Viața Școlară. Ba, mai mult, o să mai primești și o pedeapsă ca să nu te mai amuzi în ore în loc să asculți lecția.
Pedepse se dau ușor. Se numesc „Rețineri”. O să faci teme, eseuri, pe diverse subiecte, în general legate de greșeala făcută. Dacă ai fost lipsit de respect, o să scrii câteva pagini despre respect și nevoia de respect. Dacă ai copiat, o să argumentezi cum dăunează copiatul disciplinei școlare…
Dacă excelezi în greșeli o să faci multe chestii practice. De exemplu, o să lucrezi pentru colectivitate la restaurantul unde mănâncă elevii, o să faci curat prin școală sau la spălătorie. Și vă spun sincer, nimic din toate astea nu e amuzant. Dar e meritat. Greșelile meritate sunt asumate. O reținere sau o excludere pleacă în plic la părinți care o retrimit semnată la școală. Ele rămân în dosarul elevului pentru posteritate.
Absențele sunt foarte bine supravegheate. Practic, sistemul îți poate arăta la orice oră cine nu e prezent la cursuri și din ce motiv. Motiv necunoscut înseamnă că echipa de la Viața Școlară pune mâna pe telefon și sună. Te sună pe tine, părinte sau tutore. Părinții pot vedea și ei de acasă dacă odrasla e la școală au ba. Dacă părintele e cu copilul acasă, sună la școală ca să-i anunțe absența și motivul. Totul e contabilizat.
Dacă ai lipsit, când apari la școală te prezinți cu carnetul personal pentru a justifica absența și a o reglementa informatic. Părinții semnează absențele elevilor minori, majorii pot să și le semneze singuri, în consecință de cauză.
Elevii și părinții au semnat contractul cu școala. Contractul e lege și toată lumea se supune. Democrația… e în altă parte”, este mesajul transmis de Ana-Maria Constantin în mediul online, potrivit stiridiaspora.com

P.S. Am mai scris pe această temă și țin minte că o doamnă a intervenit energic, spunând că fiica ei nu învață carte, fiindcă învățătoarea e urâtă și... are mustăți.


joi, 28 iulie 2016

Tehur. O povestire din 1978

                                       lui Teodor Dună
    Am mers și în vara asta la mănăstire, pentru a uita de zgomotele orașului și de spaimele mele nocturne. Starețul îmi rezervă, în fiecare an, o chilie clădită la umbra unor pini. De acum ajung, abia apuc să mă schimb și, fără să-mi desfac bagajele, adorm pe patul din lemn de brad, cu o saltea umplută cu paie de grâu, lavandă, roiniță și flori de mac. Astăzi, după ce m-am trezit, am aflat că bătrânul călugăr Tehur a murit. Fratele Eli, care mi-a adus vestea, mi-a spus  că  înainte de a trece în lumea drepților, fratele Tehur a bolborosit ceva de neînțeles, câteva cuvinte despre care starețul, care nu știe nicio limbă străină, și-a dat cu părerea că ar fi o portugheză medievală sau cam așa ceva. Fratele Eli mi-a arătat și pergamentul pe care fratele Tehur obișnuia să-și scrie rugăciunile înainte de a le rosti. Altminteri le uita. Era omul cel mai lipsit de memorie din câți am cunoscut. De fiecare dată când ajungeam la lăcașul sfânt, trebuia să fac din nou cunoștință cu el. Mă dădeam mereu altcineva, fiind, pe rând, medic, grădinar sau director de editură și având vârste între treizeci și cinci și cincizeci și cinci de ani. Inutilă și copilărească punere la încercare! El se purta cu mine la fel de blând și îmi arăta o față zâmbitoare, brăzdată de riduri adânci și încadrată de o barbă albă și lungă.  Fratele Eli pomenea des că, în afara scrisului și cititului,  niciun fel de învățătură nu se lipise de Tehur. Fusese învățat să scrie și să citească, cu mare osteneală, de fostul stareț. Trebuia ca doiul să fie introdus în mintea fratelui Tehur odată cu gâtul gâscanului îngrășat de părintele Pamfil. Zeroul era burta încăpătoare a starețului, c-ul era potcoava măgarului cu care se aducea apa din vale și e-ul – grebla din grădina de zarzavaturi. Și uite așa, dealurile, viețuitoarele și pietrele au urcat în capul lui Tehur și au lăsat locul cifrelor și literelor care au început să-și facă de cap. Arbuștii, oamenii și restul lucrurilor au început să se aglomereze pe pergamentul de rugăciuni al bunului nostru frate. Eli spunea că, de fapt, nici n-ar putea fi vorba de rugăciuni. Fratele Tehur se juca, pur și simplu, ca un copil, cu vorbele. Așeza ici un munte, dincolo o capră sau un automobil. El închipuia astefel niște povești care n-aveau început și sfârșit. Starețul, econom din fire, îi dăduse o singură bucată de pergament pe care Tehur scria la nesfârșit : la scurt timp după scriere, cele caligrafiate acolo se ștergeau de la sine. Exact ca în memoria lui Tehur! Ba nu, greșesc, fiindcă examinată atent, foaia de pergament păstrează urmele textelor anterioare, scrijelite apăsat de fratele Tehur. Dar propozițiile își schimbă ordinea și poveștile se amestecă între ele. La o primă lectură, eroina ajunge acasă și se dezbracă să facă un duș. La a doua privire, dușul intră pe ușă și eroina iese pentru a se întâlni cu un bărbat care o așteaptă sub scară, cu mâinile în buzunare. La o altă recitire, între eroină și bărbat se interpune un pensionar cu pălărie din paie de orez. Omul se uită pe gaura cheii, în altă zonă a scării și îl spionează pe un chiriaș care citește un ziar. Schimbările se petrec sub ochii mei. În locul unui măceș apare o profeție, iar o ogradă pustie e împinsă discret către margine de o fotografie deocheată. În general, poveștile decurg plăcut. Eroina, care pornise către mall, ajunge la Universitate, unde mărturisește că e bucătăreasă și zdrobește inima unui african înzestrat precum un armăsar. Tânărul este ospătar într-un restaurant și asistent medical par-time la Spitalul Universitar. Brusc, el devine biciul cu care este mânat măgarul mănăstirii. Mă întorc înapoi și dau peste un coș plin cu alune. Unde e fata? Reiau lectura și nu-l mai văd pe bărbatul de culoare.  O beție într-o mansardă. Un puști fumând la closet. Preotul mănăstirii ținându-și slujba. Oameni muți, obiecte însuflețite. Cuvinte vii, cuvinte-curcubeu.
                                                                   1978

P.S. Textul e scris în 1978, dar dedicația e din 25 august 2016.


miercuri, 27 iulie 2016

Spaime și scârbe în Las Vegas

    Am citit cu încântare Spaime și scârbe în Las Vegas de Hunter S. Thompson, Polirom, 2008. Americanul știa să scrie. Personajele sale iau tone de droguri, se limpezesc cu rom și Chivas Regal, sunt spurcate la gură, însă au o expresivitate seducătoare. ( Ca o curiozitate, îmi permit o observație. Bețivii emeriți umblă totdeauna cu recipiente mici și multe - o ”jumate”, un ”sfert”- dozându-și, ca pe o hrană prețioasă, alcoolul ingerat, numărându-și, la nevoie, paharele. O duc într-o beție discretă, cu zecile de ani. Cel mai adesea sunt rupți de băutură, nu sunt niciodată treji de-a binelea, chiar dacă uneori par așa, însă au grijă să nu intre în comă alcoolică. Sunt însă imprevizibili și, dacă ai de-a face cu asemenea indivizi, e bine să ai permanent asupra ta ceva cu care să-i reduci la tăcere, după cum bine sugerează naratorul. Altminteri te trezești din senin cu capul spart. Bețivanii fără orizont cultural, personaje centrale în opera lui Bukowski,  sunt aroganți și nu știu înseamnă bunele maniere sau respectul. Sunt, cum se spune, nefrecventabili.  Nu se ridică la rangul de băutori, cum sunt bărbații lui Raymond Chandler.  ) Thomson are umor, e alert în relatare, dar nu posedă relieful artistic al lui Bukowski, care umblă și el cu jumătăți și sferturi ( adică litre!) de whisky, însă n-are treabă cu drogurile. Nu mai zic că autorul Spaimelor și scârbelor în Las Vegas nu ajunge nici pe departe la violența insuportabilă a lui William Burroughs, pe care nici nu l-am putut citi decât parțial. La prozatorul beat, trivialul, perversiunile ( mergând până la crime abominabile!) sunt atât de apăsate, încât esteticul se volatilizează. De la un punct încolo îți blochează toate căile de receptare.
      Paginile lui Hunter S. Thompson sunt lipsite de erotism, iar violența e minimă. Proza originalului și damnatului american e plăcută, ușoară, antrenantă. Infernul drogurilor nu pare monstruos, ca la Burroughs, ci oarecum îmbietor, deși aducător de ”spaime și scârbe”.

P.S. Cine spunea că s-a apucat de băutură din dragoste față de literatura lui Erich Maria Remarque și a lui Hemingway? Hunther S. Thompson e dintre aceia care i-ar putea împinge către păcatul fatal al drogurilor pe niște cititori tineri, curioși, cu bani și lipsiți de preocupări.
       Voi face cândva distincția între băutor - bărbat care se comportă civilizat, indiferent de cantitatea de alcool pe care a înghițit-o - și bețiv, cetățean care își dă în petic și e un pericol social de câte ori trage la măsea. E doar o deosebire. Jack London se considera bețiv - vezi Spovedania unui bețiv -, dar cred că era era un băutor încercat.

miercuri, 20 iulie 2016

Revista Argeș - 50

       La începutul luni iunie, revista Argeș a aniversat 50 de ani de existență. Este un eveniment cultural major care nu trebuie trecut cu vederea. Acțiunea literară recentă a revistei, emblematică pentru literatura română, este datorată în mare parte redactorului-șef Dumitru Augustin Doman. Argeș este o publicație de mare prestigiu, cu impact puternic în peisajul cultural, având colaboratori de anvergură artistică majoră și publicând texte care vor rămâne în istoria literaturii române.
      Argeș face parte din elita noastră literară. Cum a reușit acest lucru cu adevărat impresionant? O dată, datorită talentului și pasiunii cu care Dumitru Augustin Doman lucrează pentru fiecare nouă apariție. A doua oară, prin atitudinea imprimată de același scriitor, care promovează scriitorii români de valoare de pretutindeni. Având deschidere către universalitate, Argeș refuză provincialismul în care se complac alte foi, unde câțiva inși, în general mediocri ( căci asta e condiția mediocrului : neputința de a se deschide către valoare), se blagoslovesc și se elogiază în mod ridicol între ei, premiindu-se periodic unii pe alții. ( ”Mi-a venit iar rândul la premiu!” mă anunța, vesel, un grafoman care publică zeci și zeci de volume fără pic de har, la propria editură. Ca să fim drepți, la broșurile semnalate activează și doi-trei scriitori importanți, dar acțiunile lor sunt paralizate de forța grupului sortit să rămână pe veci o mică turmă locală.)
Argeș este o prelungire a legendelor literare de odinioară. Dacă Doman îți citește o carte și vede că ai valoare, te invită imediat să colaborezi, fără să te cunoască personal, oriunde te-ai afla. Spre deosebire, iarăși, de alții care îi ocolesc cu cu grijă chiar și pe cei mai valoroși autori din propria ogradă.
Fără Argeș am fi mult mai săraci spiritual.
Îi urăm revistei Argeș să nu-ți schimbe beneficul comportament cultural și să o ducă tot așa încă o mie de ani!

P.S. Ca să fim corecți până la capăt, mai sunt câteva reviste literare din orașele de provincie, cu o activitate literară la fel de înălțătoare ca a piteștenilor, încurajând tot ce înseamnă valoare literară : Ramuri, Vatra, Litere, Astra, Spații culturale, Sintagme literare, Oglinda Literară.

duminică, 17 iulie 2016

Cinismul candorii : Sorin Preda

     Romulus Bucur, Marin și Sorin Preda, nepoții cunoscutului prozator, aveau ceva rar în comun : o candoare care se voia cinică, dar era surprinzătoare, emoționantă pentru mine. Se apropiau, ca atitudine, de autorul Moromeților, care ajunsese însă la un cinism autentic, pigmentat cu umorul necesar.
Cu Romulus și cu Marin am stat în aceeași cameră, timp de doi ani, în căminul studențesc 6 Martie, acum Kogălniceanu. Pe Marin, cu care am fost prieten, l-am evocat îndelung, într-un articol mai vechi, când încă trăia, dar nu știu dacă a citit rândurile mele. Am povestit o singură întâmplare cu Romi, dar mai am o căruță de povești legate de el.
    Pe Sorin Preda l-am cunoscut foarte puțin. Era cel mai inteligent și mai realist dintre cei pomeniți înainte, un om cu picioarele pe pământ. Fratele său îmi povestise despre el că era mare seducător. ”Aducea atât de multe femei acasă, încât eu credeam sincer că el vrea să vadă cât îl ține s...la”. Am mai înțeles că unchiul lor, scriitorul, nu-l debutează la Cartea Românească, fiindcă nu dorește și un al doilea scriitor în familie. Dormeam foarte prost și pe atunci și mă trezea cel mai mic zgomot. ( Romulus mi-o făcea de multe ori, răvășind amarnic colile cursurilor pe care le citea și trezindu-mă din somn. De aceea puteam fi văzuți câteodată într-o scenă neverosimilă : Romi avântându-se înainte, spre bulevard, cu mustățile-i ungurești înfoiate și cu pași mari și repezi, iar eu fugind în urma lui, desculț și în pijamale, cu o coadă de mătură ridicată deasupra spinării sale.) Îl auzeam pe Sorin cum deschidea ușa, cu noaptea-n cap, și se duce la patul lui Marin. Apoi începeau amândoi să șușotească. Dormeam cu perna pe cap, treaba devenise una dintre ciudățeniile mele cunoscute, dar tot eram nevoit să aud conversația lor.
- L-au dus pe Stratan la spital, bă, spunea Marin. La psihiatrie.
- Cine l-a dus, mă?
- L-a dus X ( un cunoscut critic și profesor universitar). S-a interesat mult de el și a vorbit cu doctorul să-l îngrijească bine. ( Medicul era un prozator în vogă pe atunci, Nicolae Damian, căruia i-am citit Pribegi, noi visam și alte două cărți, dar despre care azi, în mod stupefiant, nu se mai pomenește nimic.)
- Fugi, bă, d-aici, că nu cred, a replicat dur Sorin. Pe X nu-l interesează decât să scrie zece articole și să f... șapte femei pe săptămână.
Cu alt prilej, Marin elogia Cartea Milionarului de Ștefan Bănulescu, pe care tocmai i-o împrumutasem.
- Căcaturi marqueziene, i-a tăiat-o scurt Sorin.
Era acea colțoșenie  a lui Țugurlan, specifică locuitorilor din Teleorman.
      L-am cunoscut mai îndeaproape și am schimbat, în trei-patru rânduri, câteva vorbe. Era un bărbat frumos, fără să fie atât de fin modelat precum Marin, care rivaliza cu Alain Delon. Sigur pe el, bine ancorat în realitate. Un tip dezghețat, cu o minte ascuțită și cu acea originală tentativă de cinism despre care am pomenit și care apare la personajele Niculae Moromete, Paul Ștefan, Ilie Moromete și chiar la autorul lor, Marin Preda. Un cinism inofensiv, încărcat de o inefabilă uimire, benefică ideilor și dialogului. Mi-a dat un text pe care-l scrisese recent și lectura a fost plăcută. Mai târziu aveam să-i citesc volumul de debut, Povestiri terminate înainte de a începe, și mi s-a părut un prozator excepțional. Discutam deseori cu Stratan, elogios, despre cartea cu pricina. Semna Sorin Preda, dar scriitorul Nicolae Iliescu m-a informat recent că Sorin a publicat și sub pseudonimul Sorin...Tomșa. Semnasem Șerban Tomșa niște poezii publicate în revista liceului, pe care el n-avusese, cu siguranță, ocazia s-o citească. Aflând că sunt prieten cu Marin, mă aborda de fiecare dată când venea pe la noi. Mi-a mărturisit că făcuse un pic de burtă în timpul convocării militare de după facultate, când obișnuia să bea, în fiecare după-amiază, câte patru beri. Credea în...cinismul femeilor. ”La un moment dat îți spune : să vezi că voi pleca, te voi părăsi. Și știi care este culmea? Că tu o iei în glumă, dar ea chiar așa va face!”   Un singur lucru m-a clătinat serios : motivația pentru care ținea să devină scriitor :” Ne zbatem și noi, ce să facem, pentru o pâine mai albă.” Sunt convins că nici el nu credea în ideea asta. După Revoluție, pâinea aia, despre care vorbea Sorin, s-a înnegrit și s-a micșorat până a dispărut cu totul.
     Ultima dată când l-am văzut, în primăvara lui 1980, era foarte marcat de drama unui prieten care avea o boală stranie, manifestată prin dureri puternice în penis. ” Cică doctorul a spus că nu crede că e cancer.” Sorin mi-a prezentat atunci planul unei povestiri care îl avea ca erou chiar pe prietenul său. În ultima scenă, personajul urma să apară stând pe scaunul de toaletă și căutând o ieșire din infern, asemenea lui Ivan Ilici.
 Nu mai știu dacă Sorin Preda a scris sau nu povestirea cu pricina. Rămâne indiscutabil unul dintre cei mai importanți prozatori optzeciști și regret că n-am mai ținut legătura nici cu el, nici cu fratele său, Marin.