miercuri, 11 ianuarie 2017

Literatura ca o felie de tort

* Nimic nu-l mulțumește pe român! Dacă plouă, ar trebui să ningă. Dacă ninge, ar trebui să fie secetă. Consider că autoritățile au făcut bine că au întrerupt cursurile. Prin cătune există familii care nu au lemne cu care să-și încălzească locuințele, iar copiii nu au un codru de pâine. Sunt cazuri dramatice și constat cu bucurie că statul se implică în ajutorarea celor nevoiași. 
Mărturisesc însă că nu înțeleg înclinația multora de a fi permanent Gică contra și de a critica tot ce se face. Impulsionați de ambiția unor opinii insuficient cântărite, asemenea oameni pot fi foarte ușor manipulați, fiindcă sunt previzibili. Un amic îmi povestea despre șeful său, care voia să dețină controlul total și să aibă mereu ultimul cuvânt. Cum făcea, cum dregea, el reușea să găsească soluția cea mai puțin convenabilă pentru angajați. De pildă, dacă un subordonat dorea concediu în iulie, el îi dădea în august. Și invers. ”Ce fac, bă? m-a întrebat prietenul, că nu știu cum s-o mai dau cu ăsta. Aș vrea concediu în august și mi-e teamă că mă va încurca.” ”Cere-i concediu în iulie și îți va da în august”, i-am sugerat. ”Și dacă îmi dă în iulie?” ”Exclus”, am răspuns. Așa că omul a cerut concediu în iulie și i s-a dat în august.
* Îmi displace lipsa unei minime decențe, din partea FIFA, în premierea până la ridicol a lui Cristiano Ronaldo, care a fost modest la Campionatul European, iar în Liga Campionilor a fost eclipsat de Bale. Oficialitățile mai au să-i pună portughezului, pe freza dată cu gel, coroana regelui Cioabă și să-i ofere prezervative din foiță de aur. În campionatul spaniol, arbitrii joacă și ei pentru madrileni. Prin contrast, Barcelona îi pune lui Messi în spate toate poverile. Echipa n-are portar, n-are antrenor de top, n-are lot de nivelul Realului. Neymar și Suarez sunt inconstanți, jucând după capricii. Messi joacă, Messi driblează, Messi centrează, Messi înscrie. Nu e prea mult?
* Instinctele criminale ale unora mă lasă fără grai. Dacă n-au puști, își cumpără câini de luptă și îi asmut asupra maidanezilor. Spun ce-am mai zis și cu alt prilej : cine omoară câini va ucide și oameni. Din păcate, tot mai mulți contemporani trăiesc la nivelul unor impulsuri primare.
* O informație din România literară : ”Cu 95 de milioane de dolari venit anual, americanul James Patterson nu este doar cel mai bogat autor de romane poliţiste din SUA şi din lume, dar îi întrece, şi oho!, de departe, pe Ronaldo şi Messi, pe Madonna şi Rihanna, ba chiar pe Tom Cruise, aşa că despre John Grisham sau J.K. Rowling nici n-are rost să vorbim, cu bietele lor câştiguri de 12-15 milioane pe lună. A început prin a lucra în publicitate, meserie care, odată învăţată temeinic, l-a ajutat în promovarea propriilor romane, chiar mai înainte de a-şi face propria editură, având în prezent douăzeci de salariaţi, şi de a expedia în toate colţurile mapamondului literar sinopsurile viitoarelor cărţi, publicate uneori independent de romane, dar cu acelaşi succes de casă. Altminteri, Patterson e un singuratic, practic necunoscut în metroul new-yorkez, când se întâmplă să iasă din casă, fost gardian de noapte în tinereţe, într-un azil psihiatric, pe vremea când citea puţine romane, totuşi, ce e drept, Ulise al Joyce printre ele. E dispreţuit de confraţi pentru cantitatea industrială a romanelor publicate, cu ajutorul, în ultimii ani, al „subalternilor” săi, pe care nu-i consideră „negri” sau „metişi”, ci colaboratori, inşi care îi triază subiectele şi-i furnizează informaţia. N-ar avea cum să răzbească de unul singur cu o imaginaţie atât de bogată, dacă n-ar fi ei să se ocupe de partea brută a profesiei. Problema lui e partea netă. Care e, literar şi financiar, considerabilă.”
Ce putem spune? Din artă, literatura a devenit industrie care scoate produse de unică folosință. Nu l-am citit pe Patterson ( îi știu pe John Grisham și pe alții), dar bănuiesc că scrie facil și poate fi citit cu plăcere. Probabil că este deconectant. Prin comparație cu literatura de valoare ( tocmai am terminat de citit Iedera de Grazia Deledda), ale cărei personaje gravitează în jurul unei axe morale, textele de consum ( citesc Fata care s-a jucat cu focul de Stieg Larsson) sunt amorale. Oferă imaginației un spațiu de manevră nelimitat. Singurul lucru indezirabil este crima. Personajele încalcă toate codurile tradiționale și fac ceea ce ar face mulți cititori : descoperă criminali, spionează, se distrează, fac amor cu cine se nimerește. Te minunezi cum a evoluat literatura, de la Faulkner la Patterson. Dar poate că asta nu e literatură, iar operele sunt doar niște torturi de forma cărților. Le mănânci și rămâi cu un gust plăcut în gură. Nu simți nevoia să le recitești. E rău însă că în anumite medii sociale, nimeni nu citește nimic. Nici cărți de specialitate, nici altceva. Excepțiile confirmă regula. Zilele trecute am vorbit la telefon cu un fost coleg de catedră, un om inteligent și instruit, care iubește bibliotecile. Mi-a mărturisit că are cunoscuți care îi spun că el n-are ce să facă și de aceea citește. Și mie mi-a spus o învățătoare că scriu, pentru că am destul timp la dispoziție. În realitate, ca și apropiatul meu, muncesc fizic mai mult decât majoritatea celor care nu deschid o carte. În condițiile astea, ce să le mai cerem copiilor? A citi înseamnă a te informa, a ști mai mult decât ceilalți. Informația reprezintă putere. Cultura și cartea sunt legate de ideea de școală. Luându-le, ca proștii, în răspăr, unii nu fac decât să-și discrediteze nu numai meseria, ci și condiția de oameni civilizați.Pe acest fond, o știre mă înviorează : cineva a jefuit un chioșc de ziare. Nu e librărie cu cărți, dar, orișicât, sunt ziare și reviste, mi-am zis. Citesc mai departe și mă dezumflu : hoțul nu luase din chioșc decât revistele porno.

P.S. Un tânăr scriitor îmi spune, pe Facebook, că foarte mulți oameni consideră că literatura este o ocupație greu de înțeles, neserioasă și inutilă. Abia acum înțeleg și eu atitudinea celor mai mulți cetățeni. Dacă din literatură s-ar câștiga mulți bani, aceasta ar deveni dintr-o dată o meserie serioasă și utilă. Autorul pe care l-am pomenit face însă un lucru foarte sănătos : nu discută despre cărți cu cei care nu știu ce înseamnă creația literară.

duminică, 8 ianuarie 2017

Cărți despre care n-am scris (III). ”Inima-i un vânător singuratic” de Carson McCullers

     Carson McCullers, Inima-i un vânător singuratic, Ed. Leda, 2005. Cu mulți ani în urmă am citit Ceasornic fără minutare și mi-au plăcut stilul și personajele autoarei. Parcurs recent, volumul Balada tristei cafenele m-a impresionat puternic. Același lucru s-a întâmplat cu Inima-i un vânător singuratic. : deseori, în cazul scriitorilor mari, suntem bulversați de ceea ce ni se relatează și nu ne mai punem problema originalității. Problematica umană ne copleșește, iar esteticul trece în plan secund. Este situația  prozatorilor ruși. Care cititor își mai pune problema tehnicii narative în Demonii sau în Suflete moarte? Prin contrast, la Faulkner, de pildă, te împiedici de schelele pe care s-a așezat romancierul pentru a-și ridica edificiul. ( Interesant este că rușii contemporani sunt plini de artificii încântătoare, care te acaparează la fel de mult ca și impecabila lor scriitură : Andrei Bitov, Evgheni Vodolazkin.) Carson McCullers povestește cursiv întâmplări care au în centru ființe care nu pot comunica normal cu ceilalți, fiind izolate în propria lume interioară. Sunt inadaptați, traumatizați, deformați fizic și afectiv, singuratici, supradotați intelectual, marginalizați. Personajele americancei sunt altfel decât ceilalți membri ai societății și nu găsesc mai pe nimeni care să le înțeleagă. Carson McCullers este o prozatoare a excepțiilor pe care le integrează unui curs firesc de viață, dar care sfârșesc într-o tragedie. Prozatoarea se instalează în inima dramei și a excepționalului, dezvăluind gândurile solitarilor vieții. Anormalul și patologicul este umanizat și devine un mod natural de existență. În același Sud obsedant, doi surzi, evreul John Singer și grecul Spiros Antonapoulos, locuiesc împreună și duc o viață potrivită la cheie, precum un ceas, cu tabieturi și automatisme. Dimineața se prezintă fiecare la lucru. Înainte de despărțire, Singer pune mâna pe umărul lui Antonapoulos și îl privește în ochi. Evreul lucrează la un bijutier, grecul muncește în cofetăria unui compatriot. Seara, după ce se întorc acasă și iau masa ( pregătită de Antonapoulos, care pare și ușor retardat), Singer îi povestește prietenului său întâmplările de peste zi. Uneori cei doi joacă șah, după ce Singer îl ademenește la joc pe Antonapoulos cu o sticlă de băutură bună, iar evreul mută pentru amândoi și îl lasă pe grec să câștige. O dată pe săptămână, Singer împrumută o carte de la bibliotecă și supraponderalul său amic își face o poză la atelierul fotografic. Vinerea se duc la film. Viața lor liniștită e întreruptă brutal de îmbolnăvirea grecului. Apoi acesta începe să aibă un comportament deviant. E nervos, irascibil violent și începe să fure obiecte din restaurante și din magazine. În cele din urmă, patronul său, care îi este văr, îl trimite pe Antonapoulos la un ospiciu aflat la două sute de mile depărtare. Din acest moment, totul se schimbă pentru John Singer. Închiriază altă cameră și ia masa într-o cafenea al cărei patron, Biff Brannon, este el însuși un singuratic, un neînțeles. Treptat, Singer devine confidentul celor care nu-și găsesc locul într-o societate ostilă : un agitator alcoolic, un medic de culoare înstrăinat de familie și o fetiță ieșită din toate tiparele vârstei sale. Mai ales acest ultim personaj este o reușită a cărții. Fata trăiește într-o familie săracă, cu o casă care funcționează ca pensiune pentru alți oropsiți ai soartei. Ziua are grijă de frații ei mai mici. noaptea se plimbă pe străzi și descoperă că există o casă în care se aude un aparat de radio. Se duce des acolo și stă lângă fereastră, ascultând muzică clasică. Ulterior, când Singer își va cumpăra și el un aparat, va merge în camera acestuia și se va delecta cu muzică chiar când chiriașul nu este acasă. Mick este o fată prea înaltă pentru vârsta ei. Când are răgaz, pictează și compune ea melodii scurte. Are visuri mari și se simte încurajată de privirea inteligentă a lui Singer, care le acordă tuturor cea mai mare atenție. Evreul inspiră încredere și siguranță.( Din scrisorile pe care nu le va expedia niciodată lui Antonapoulos, reiese că nu înțelege nimic din dramele cunoscuților săi, dar le acordă permanent atenție.) Doctorul Copeland vrea să schimbe mentalitatea oamenilor de culoare, dar este părăsit de propria familie. Bolnav de plămâni, el continuă să-și îngrijească bolnavii și să facă planuri revoluționare. E bătut, umilit, rănit grav. Jack e marxist și pretinde că știe secretul societății : cu cât muncesc mai mult cei săraci, cu atât bogații devin mai bogați, iar pauperii, mai lipsiți de mijloace economice. Se îmbată des și încearcă să-și popularizeze ideile, dar este luat în râs de ceilalți. Se bate orbește, cu cine nimerește. Ca și medicul, el pare a găsi o oază de înțelegere în camera surdului pe care, ca și ceilalți, îl vizitează des. Singer se duce periodic la prietenul aflat la ospiciu și îi face cadouri costisitoare. La a doua vizită, îl găsește pe Antonapoulos la infirmerie, bolnav de nefrită. Ultima dată când ajunge la tristul așezământ, află că Antonapoulos murise. Totul se prăbușește în John Singer. La întoarcere, își lasă bagajele pe peronul gării, merge în camera sa și își trage un glonț în piept. Ceilalți rămân neajutorați. Cafeneaua lui Biff Brannon continuă să meargă în pierdere, rebelul Jack o șterge către alte meleaguri ( dar își promite sieși că nu va părăsi Sudul infernal), doctorul Copeland e dus cu căruța la ferma de legume a familiei sale, iar Mick se angajează vânzătoare la un magazin. Renunță la visurile sale și, din inocenta care era, se transformă ușor în femeie, căpătând tușe de vulgaritate.
Graham Greene a scris cândva niște cuvinte demne de a fi reținute : ”Domnișoara McCullers și, poate, domnul Faulkner sunt singurii scriitori, după moartea lui D.H. Lawrence, cu o sensibilitate poetică autentică. O prefer pe domnișoara McCullers domnului Faulkner, pentru că scrie mai clar; o prefer lui D. H. Lawrence, pentru ca nu are niciun mesaj.
  Carson McCullers realizează personaje rotunde, în termenii lui E. M. Forster. Prin comparație, în opera lui Hemingway, dacă facem abstracție de scriitura desăvârșită, umanitatea este apă de ploaie. Cel din urmă are personaje bidimensionale. Cu un stil adecvat poți scrie povestiri antologice, dar nu poți fi un romancier de calibru. Judecând cu inima, o pun pe Carson McCullers alături de William Faulkner, John Steinbeck și Francis Scott Fitzgerald, cei mai mari scriitori americani, în opinia mea. 

P.S. Uimitor este că prozatoarea americană a publicat Inima-i un vânător singuratic când avea doar 23 de ani.

O cronică literară


 Oana Purice

                                   Ficțiunea ca impostură
Serban Tomsa, Calugarul Negru, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2013, 294 p.

O carte densa, care se apropie cu lejeritate de cele mai variate subiecte, de la ezoterismul unor societati secrete la prozaicul vietii cotidiene a unui functionar marunt, trecând printr-o serie de crime, prin multe referinte livresti si metafictiune cu cartile pe masa, poate fi punctul de plecare a numeroase discutii si perspective exegetice. Aglomerarea simbolurilor si constructia complexa a romanului lui Serban Tomsa, „Calugarul Negru“, pot da nastere unor exercitii hermeneutice productive, demonstrând abilitatea literara a autorului si punând la încercare vigilenta cititorului.
Însa ceea ce mi-a atras mie atentia la o carte despre care se spune, pe coperta a patra, ca vorbeste despre „o regasire a propriului destin“ este umorul sanatos (ce-i drept, nu în stilul „nativ“ al lui Creanga, deliciul manualelor, ci unul mai asezat, mai cautat, sfidând deseori atât limita pretiosului, cât si pe cea a licentiosului; sau poate, în definitiv, tocmai de aceea aflat în traditia humulesteanului). Aceasta mai ales pentru ca nu exista niciun indiciu paratextual care sa anunte întoarcerile spirituale din condei, cu exceptia unei observatii a lui serban Tomsa însusi, care semneaza textul de escorta de pe spatele cartii: „un thriller cu insertii comice“. Însa titlul – omonim cu cel al unei povestiri de Cehov – si mottourile (unul chiar din scriitorul rus si celalalt din „Levitic“) descurajeaza orice orizont de asteptare în acest sens, functionând ca anticipatori ai temelor grave pe care romanul va ajunge sa le dezvolte – functia cuvântului si a literaturii si gestionarea vinei într-o comunitate.
Oskar Omer – un impostor
Un rezumat cu totul lamuritor este greu de facut, pentru ca textul se înfatiseaza cititorului ca o amiba cu corpul mereu în miscare, alungindu-si extremitatile catre fantezia dezlantuita sau apropriindu-le de nucleul referential. Mai mult, ceea ce da consistenta romanului sunt portretele sau caracterizarile unor personaje-cheie sau stop-cadrele meditative ale protagonistului, Oreste Serbanescu, ale corespondentei misterioase de pe Internet, Ni Ma, sau ale sfatosului Azavel, cel care îl initiaza în tainele Calugarului Negru. În linii mari, cartea anunta chiar din prima pagina cu ce material va opera: dorind sa revada o fosta iubita, Serbanescu ajunge într-un oras pe litoral, Muridava (locul este fictional, întrucât acesta este denumirea unui perimetru petrolier din cadrul Marii Negre, si nu o asezare terestra), unde va fi confundat cu fiul unui tatar, Omer, va fi anchetat în cazul crimelor ce bântuie localitatea si va intra în vizorul unor „barbati cu un aspect sinistru“, care-i vor dezvalui câteva dintre actiunile secrete ale unei organizatii ezoterice si-l vor pune în contact cu Calugarul. Dar pentru ca toate astea sa aiba loc, o lume este construita din temelii si populata cu cele mai interesante figuri.
Serban Tomsa manevreaza o poveste înca de la început, când, fara prea multe preambuluri, îsi conduce cititorul în interiorul „Biroului de proiectare a tranzitiei“, facându-l martor al unor practici putin adecvate locului; spargând al patrulea perete ce separa scena de publicul sau, povestitorul îl lasa pe cititor sa se plimbe printre angajati si sa-i cunoasca îndeaproape pe Capcaun, pe Guster („o corcitura ardeleano-moldoveneasca“, dar cu mult umor), pe fetele iertate de porecle, si chiar sa vada ce se întâmpla dincolo de usa biroului lui Attila, seful multilateral dezvoltat. Prin forta expresiva a verbului, împreuna cu secretara indiscreta, cel ce citeste ia parte, prin orificiul cu clapa facut în usa capitonata, la performarile artistice si sexuale (deseori alcatuind un tot extatic) ale tiranului. Iubitor de frumos si mai ales de subalterne, Liviu Birtasu, zis Attila, intentioneaza sa scrie o carte, în care sa prezinte „Mestesugul de a iubi muierile dupa formule matematice“ si ajunge chiar la o ecuatie (peltica) a iubirii: „Patratul sperantei/ plus disperarea/ este egal cu/ de doua ori cubul nerabdarii“. Pentru ca în spatele omului de stiinta se afla, de fapt, un artist plin de sensibilitate, Birtasu a facut o pasiune din controlarea marionetelor; mai mult, pentru diversitate, nu ezita sa-si completeze colectia si cu papusi ceva mai cauciucate si sa ofere spectacole private colegelor mai tinere, care, în speranta ca se vor lipi de vreo promovare sau macar de o marire de salariu, iau de buna asigurarea – „Draga mea, (…) eu cu tine fac arta, nu curvasarie“ (p. 18).
Pitoresc la bucata
Orasul pare plin de astfel de personaje pitoresti. Unul dintre ele este Teodorescu, fostul profesor de geografie, care, în sezonul cald, deghizat în Vlad Tepes, le povesteste turistilor incredibile istorii din vremea domnitorului, marcate evident de apetitul pentru fantezie si spectaculos al barbatului. Alte personaje sunt mongolul viril, un partener perfect pentru Iapa-Rosie a lui Stefan Banulescu, mulatra Tehura, sotia ceasornicarului, care vindeca oamenii citindu-le romane (o „Cititoare“ în genul celei a lui Jean Raymond), Rusos, mafiotul orasului si tatal lui Sevghin (femeia cu care a confundat-o pe Ioana, cea pentru care s-a întors în Muridava), dar si Vasiliad, noul sef, care îi face o analiza minutioasa a Guicai, sora lui Ilie Moromete, cu trimiteri la text si concluzii moralizatore. Toti acestia, dar si alte chipuri, sunt cu atât mai vii, cu cât oscileaza între cele doua fete ale Muridavei – viata banala si monotona a functionarului si atmosfera carnavalesca din timpul Zilelor Orasului, când evenimente ciudate se întâmpla si ordinea obisnuita este rasturnata.
Realismul povestii la persoana întâi (romanul foloseste structura diaristica, dar abilitatea naratorului de a oferi o imagine larga, de ansamblu, e însotita de multiple focalizari în profunzime) începe sa se clatine odata cu aducerea în prim-plan a acestor sarbatori locale. Oreste, luat drept Oskar, mostenitorul tatarului Omer, participa la alegerile pentru Calaul Oficial al orasului, dar intra si în vizorul agentilor de politie, fiind asociat cu crimele care se produc în, altfel, linistita Muridava. Asasinatele par sa urmareasca o anumita logica, indiciile lasate de faptas compunând, în ordine inversa, un poem al unui cunoscut poet suprarealist. Iar de aici la suspectarea unui absolvent de Litere (uzurpatul Oskar Omer) nu mai era decât un pas.
Disparitia în lant a locuitorilor din Muridava trece în plan secund atunci când apar Richard-Ricky, amicul lui Sevghin si sosia lui Richard Gere, si prietenii sai, grupul de barbati misteriosi, care si-au însusit cu totii nume de scriitori celebri. Magia si fabulosul se instaureaza la primele contacte cu Ricky (poreclit si el – Borges). Pazitor al farului, este proprietarul Magazinului diavolului, o „agentie pentru cei care doresc o viata mai frumoasa si mai palpitanta“. Aici Oreste-Oskar primeste patru daruri speciale, printre care o carte legata în piele rosie, despre care se spune ca ar fi singurul roman al lui Cehov. De aici povestea intra pe alte coordonate, dezvaluindu-si tot mai mult, asemenea „Insulei“ intertextuale a lui Ioan Grosan, fundamentul profund livresc si nuantele metafictionale. Îndemnat sa nu o deschida decât atunci când este fericit, Oskar nu poate rezista tentatiei si ceea ce descopera acolo îi aduce raspunsurile la întrebarile despre viata, scris, limita foarte fina dintre acestea si despre adevarata natura a Calugarului Negru.
Metatext înfasurat în fictiune
Romanul nu este exclusiv istoria lui Oreste Serbanescu, chiar daca el este naratorul. Numeroase personaje si episoade se alipesc acesteia, creând consistenta epica. Totusi, senzatia de la finalul lecturii este aceea ca experienta protagonistului contine, redusa la unitate, întreaga punere în scena a povestii. Desi se prezinta ca „un om care încearca sa treaca neobservat“, care nu scrie si nu are „cine stie ce idealuri“ (p. 11), ba chiar, deseori, subapreciindu-se („cu mutra mea de tocilar atins de inanitie“, p. 12), despre Oreste Serbanescu este greu de precizat ce sau cine anume este. Însa aflam cu siguranta ce anume nu este el: „Nu facusem nicio descoperire stiintifica, nu creasem nicio opera de arta, nu aveam niciun merit, nu-mi încropisem o familie, nu strânsesem bani, nu colectionasem femei, nu aveam o casa ca lumea, nu eram multumit de mine“ (p. 26). Si va fi sarcina cititorului sa stabileasca daca descrierea este corecta sau daca sub aceasta masca se ascunde o alta identitate.
La fel cum romanul are numeroase volute de realism magic, simbolistica livresca si induceri în eroare atent regizate, protagonistul trece de la un anonimat prozaic la impostura (uzurpând un nume si un statut) si la „botezari“ fortate (anchetatorii îi atribuie semnatura „Raskolnikov“ gasita în dreptul cadavrelor, iar grupul de scriitori îl numesc Andrei Vasîlici, dupa personajul lui Cehov). Nu se prezinta ca scriitor, dar recurge si acum la o însusire frauduloasa a unei identitati, prezentând ca al sau un manuscris gasit într-o carte de la biblioteca. „Casa Esterei“, textul asumat ilicit, va fi mobilul integrarii în grupul de „scriitori“, ei însisi membri ai organizatiei cu acelasi nume, care îsi propuneau, în palatul condus dupa principii rabelaisiene si îndemnul „Fa ce-ti place“, sa ofere o terapie a fericirii. Tot ei îl numesc Succesor al Calugarului („unul dintre Nemuritori“) si-l vor pregati pentru marea întâlnire.
Oreste, Oskar, Andrei Vasâlici sau Succesorul sunt toate avataruri ale unei singure instante – autorul. Pentru a vorbi despre natura si functia scrisului, Serban Tomsa construieste o poveste dupa toate regulile, înfasurându-si discursul metatextual în fictiune. La fel face Tomsa si în cazul protagonistului: seria de nume, de morti (anuntate la stiri) si renasteri nu este decât simbolul metamorfozelor continue pe care autorul le asuma, iar volumul cu coperte rosii, pe care trebuie sa-l deschida numai când este fericit, este chiar viata sa, pe care o traieste în timp ce o scrie si al carei final îl amâna.
„Calugarul Negru“ este astfel o captivanta carte despre carte, în care personaje, povestitor si cititor sunt prinsi cu totii în ochiurile literaturii.

duminică, 1 ianuarie 2017

Cărți despre care n-am scris (II). Reflecțiile lui Jung

Carl Gustav Jung, Amintiri, vise, reflecții, Humanitas, București, 2010. Este o carte fabuloasă, una dintre lucrările fundamentale ale culturii de pretutindeni. Jung a fost mult mai mult decât un om de știință și mulți l-au considerat un profet. Lui i s-au revelat marile adevăruri prin vise și prin viziuni. Dacă Freud și-a câștigat domeniul metru cu metru, prin rațiune și observație, lui Jung i s-au oferit soluțiile pe tavă și n-a avut de făcut decât să-și urmeze, toată viața, calea indicată de propriul inconștient. Important este că a avut cultura necesară pentru a înțelege mesajele. A cunoscut bine mitologiile tuturor popoarelor și, spre deosebire de Freud, i-a citit și i-a înțeles pe cei mai mari filosofi ai lumii. De pildă, pe Nietzsche îl evaluează, dintr-un punct de vedere psihanalitic, cu multă exactitate. Exemple nenumărate probează afirmațiile mele. Le voi da pe cele mai accesibile. Până să înceapă războiul, Jung are viziuni teribile. Le va interpreta corect abia mai târziu. Înainte ca mama sa să moară, psihanalistului îi apare în vis tatăl său, decedat de mai mult timp. Acesta îl roagă pe fiu să-l învețe cum să se poarte cu femeile. Jung face un infarct și intră în moarte clinică, văzând Pământul de la o înălțime de câteva sute de kilometri. La un moment dat, de jos vine către el, rostogolindu-se, medicul care îl îngrijea. Psihanalistul se trezește în patul de spital și îi spune doctorului că va muri în locul său. Tânărul râde neîncrezător, dar peste puțin timp se taie la mână în timpul unei operații, face septicemie și moare. Pe patul de spital, Jung are revelația unei zone atemporale a inconștientului. ( Independent de psihiatrul elvețian, eu însumi am avut revelația că există o zonă cuplată la Divinitate, în care evenimentele trăite de noi cronologic există simultan. Tom Kastelka, personajul meu din Ghețarul, trăiește concomitent în prezent, trecut și viitor. Trebuie să spun că mulți ani am visat ce mi se va întâmpla a doua zi sau într-un viitor apropiat. Am visat și texte,dar nu le-am scris pe toate : n-am luat prea în serios darul previziunii - aș fi avut nevoie de un Maestru spiritual - și acesta m-a părăsit parțial. A revenit de câțiva ani. Am mai spus, romanele scrise de mine sunt expresia inconștientului meu. ) Jung are senzația că își scrie opera pentru a răspunde la întrebările pe care i le pun permanent spiritele. Septem Sermones ad Mortuos sunt adevărate poeme, de o adâncime greu de aproximat. Omul de știință elvețian a descoperit oameni care aveau, ca maeștri spirituali, spiritele unor persoane ilustre, dispărute de sute de ani. Explorarea inconștientului se dovedește o cale eficientă de cunoaștere a personalității umane și, prin acțiunea sa, Jung ajunge la mituri, la religii, la preceptele filosofice esențiale și la rostul omului în lume. Practic, destinul nostru e generat de inconștientul care ne lasă să ne mișcăm numai între anumite limite. Tulburător! Ce descoperă inspiratul cercetător? Multe lucruri uluitoare, dar le voi menționa pe cele care m-au marcat și care ne interesează în mod deosebit.
1. Omul nu poate trăi fără mituri și fără zei. Când o face, se alienează, se îmbolnăvește și are un comportament patologic. Mulți scriitori au intuit că, în perioada modernă, omul a dobândit confort, însă și-a pierdut sufletul. Trebuia să vină Jung și să arate că împlinirea Sinelui nu este posibilă dacă se cască o prăpastie între Eu și inconștient, prin scoaterea miturilor din joc. Demitizarea Cosmosului este o mare greșeală și conduce omenirea într-o prăpastie. E o direcție greșită, un adevărat drum către sinucidere. Fiecare om este în acord cu mitul său originar.
2. Inconștientul evoluează în timp, ca o casă care are mai multe niveluri. De aceea descoperirile unui psihanalist nu sunt valabile pentru vecie.
3. Relația cu zeii și cu miturile se schimbă de-a lungul secolelor. De aceea religiile trebuie să se plieze pe nevoile spirituale ale oamenilor moderni.
4. Mitul creștin nu mai este funcțional, rămânând înțepenit în dogme vechi de mii de ani și îndepărtându-se de omul contemporan. Creștinismul ar trebui înnoit și pus într-o altă relația cu omul de azi. Nevoia imperioasă de mit se manifestă prin credința nestrămutată că în anumite momente omenirea crede că se va întoarce Hristos, prin importanța pe care unii credincioși o acordă Fecioarei Maria și prin ridicarea OZN-urilor la rang de mit actual. Jung a murit în 1961, dar a prevăzut crizele spirituale ale societății de azi.
5. Dacă există supraviețuire după extincție, morții își continuă misiunea spirituală fixată în timpul vieții, dar nu au un orizont de cunoaștere mai larg.

P.S. Jung îi face lui Freud un portret de neuitat și descoperă că mentorul său este el însuși nevrotic. Relația lor e ciudată, Freud văzând cumva, în Jung, un adevărat fiu. Când cel din urmă aduce vorba despre morți ( o temă predilectă), austriacul leșină. De altminteri, Freud are mereu impresia că urmașul său îi dorește moartea.

sâmbătă, 31 decembrie 2016

Cărți despre care n-am scris (I)

Am pe birou două volume de poezii mai vechi, pe care le citesc/recitesc, dar încă nu mă simt vrednic să scriu despre admirabilele poeme care îmi înseninează zilele.
Am promis că voi scrie despre un prozator consacrat și am avut surpriza de a-mi face dușmani pe Facebook.  Consider că este sănătos să nu zic mai multe.
Voi prezenta, pe scurt, câteva dintre cărțile citite în ultima vreme.
* George Mihail Zamfirescu, Maidanul cu dragoste. Romancierul și dramaturgul George Mihail Zamfirescu ( 1898-1939 ) este pe nedrept ținut într-un anonimat aproape total. ( De fapt, de ce mă mir eu când azi, vorba lui Aldulescu, funcționează o adevărată anulare a valorilor?) Paginile sale au un lirism amar, întâlnit și la Panait Istrati ori Zaharia Stancu, scriitori care au încercat pe propria piele suferința și au metamorfozat-o în literatură de bună calitate. De o frumusețe morală neobișnuită, personajul principal îi va împrumuta mai târziu colțoșenia lui Darie, teleormăneanul care a copilărit pe valea Călmățuiului, devenit emblema prozei lui Zaharia Stancu. În lumea lui Zamfirescu, un hamal de la gară face figura autoritară a unui domn cu familie îndestulată, iar paznicul gării, nașul său, este respectat de mahalagii până la idolatrie. Numai că nașul se spurcă la farmecele finei ( fostă cântăreață de succes prin marile cârciumi ale orașului) și totul se duce de râpă. În paginile cărții găsim adieri estetice și umane care vor căpăta amploare în romanele lui Eugen Barbu și Radu Aldulescu, maeștrii lumii de la periferia capitalei. Găsesc că realizarea unor personaje memorabile este principala însușire al lui George Mihail Zamfirescu, vizibilă și în neuitatele sale piese de teatru..
* Mario Puzo, Omerta. În secolul trecut, Truman Capote este inventatorul romanului nonficțional și al povestirii cu tentă memorialistică. Mario Puzo ficționalizează, în romanele sale, evenimente petrecute aievea. Lumea prezentată este reală sută la sută, dar autorul schimbă numele personajelor și dă coerență și cursivitate acțiunii. Am citit cartea cu sufletul la gură, deși nu pot spune nimic despre valoarea sa literară. Poate că are și așa ceva, din moment ce personajele, foarte vii, sunt de neuitat. Am găsit o singură imagine care mi-a amintit că parcurg o carte de ficțiune : niște mingi de tenis, zburând pe un teren, sunt comparate cu un stol de păsări galbene.
* P. G. Wodehouse, Mulțumesc Jeeves. Prozatorul este o personalitate fabuloasă. A scris peste o sută de cărți, iar romanele sale au fost traduse în peste treizeci de limbi, inclusiv în japoneză și în arabă. În anul 1944, tirajele operelor sale depășiseră cinci milioane de exemplare, moment după care nimeni n-a mai reușit să le numere. Mulțumesc, Jeeves este o carte lejeră, cu personaje tipic englezești, surprinse în situații burlești. Bertie Wooster are damblaua de a cânta la banjo, motiv pentru care majordomul Jeeves îl părăsește. Bertie se mută la țară,pe domeniul unui prieten, baronul Chuffnell și intră într-o suită de încurcături din care îl scoate, de fiecare dată, genialul Jeeves, personaj memorabil care apare ca un salvator când încurcăturile sunt fără ieșire.  Jeeves este atât de ingenios în soluțiile pe care le găsește, încât pare atins de aripa geniului, fiind cel mai interesant element al unei narațiuni savuroase.

P.S. Aflu cu amuzament că I. L. Caragiale a mâncat bătaie, la premiera piesei O noapte furtunoasă, chiar de la Jupân Dumitrache, pe care l-a folosit ca model pentru personajul său cu același nume. Dramaturgul a făcut gafa, ca și Marin Preda ori Sorin Stoica mai târziu, de a folosi numele reale ale unor personaje. Cum capitala era un sat mai mare, nu le-a fost greu mitocanilor să se recunoască în personaje. Iată rândurile Monică Andrei, care evocă momentul :  Caragiale dă să fugă, iese pe ușa din față a Teatrului Național, este prins și bătut bine de “mitocanul” Jupân Dumitrache chiar în piața teatrului, printre muscali. Salvat de niște prieteni, este dus sub protecție prin dosul teatrului spre grădina “Union”, ca să i se piardă urma, să poată ajunge viu la nevastă, acasă.”

duminică, 25 decembrie 2016

Situații comice

* Azi am citit mult și am scris puțin. Voi echilibra lucrurile în zilele care urmează. Îmi pare rău că nu am timp să scriu un eseu întreg despre proza lui Agopian. Oricum, voi încerca să definesc magica sa formulă artistică. Ceea ce văd prin studiile care îi sunt dedicate sunt generalități formulate într-o elegantă limbă academică. Sunt fericit că ieri am schimbat mesaje cu cei mai buni prieteni, de aici și de departe. Cu unul, mare scriitor, am avut o lungă convorbire telefonică.
* Vă amintiți scena din Bietul Ioanide, în care personajul principal, aflat în vizită la Hagienuș, ridică o monedă care îi căzuse pe covorul gros și silențios al gazdei? În momentul în care Ioanide ia moneda, Hagienuș îl vede și are impresia că banul este al lui. Simțindu-se penibil, Ioanide bagă gologanul în buzunar, sub privirile pline de reproș ale lui Hagienuș. În cursul aceleiași vizite, Hagienuș îi arată musafirului o carte orientală, cu bogate ilustrații erotice. Gazda are impresia că aude ceva la ușă, se ridică și merge să se uite pe gaura cheii. Nu vede nimic, dar după câteva secunde se pomenește că un pai iese prin orificiul respectiv și îi intră în ochi. Deschide ușa și o vede pe servitoare care țâșnește în sus și se îndepărtează în grabă. Și ea se uitase pe gaura cheii, în același timp cu Hagienuș. Crezuse că gaura e înfundată și încercase să o curețe, introducând acolo o tulpină subțire, smulsă din mătură.  În a secvența aceasta se simte și comicul savuros al lui Călinescu.  Aceste situații par șarjate, însă pot fi găsite cu duiumul în viața de toate zilele. Cu ani în urmă aveam un coleg cu o voce răsunătoare. Când vorbea mai tare se întâmpla să-i sară din gură un dinte nefixat bine pe mandibulă de stomatolog. Într-o zi, un om a trecut prin curtea școlii și a salutat.
- Bună ziua, nea Marine, a tunat colegul meu.
Dintele îi zburase însă odată cu salutul.
- Fire-ar mă-ta a dracu', a mai zis profesorul, înjurându-și porțiunea anatomică buclucașă.
Consternat, nea Marin s-a uitat îndelung la profesor. Crezuse că pe el îl blagoslovise dascălul.
În urmă cu mai mulți ani ajunsesem la autogara Militari și așteptam un autobuz cu care să mă întorc acasă. Mai mulți foști elevi au venit la mine. Printre ei, o fată blondă, frumoasă, care fusese premiantă. Să-i spunem Elena. Am vrut să-i fac un compliment și să întreb :
- Ce mai face frumoasa Elena?
Se vede treaba că gura mea e obișnuită cu ironiile, așa că am nimerit invers :
- Ce mai face urâta de Elena?
Încă puteam s-o dreg, dar un deștept, vărul tinerei, a început să se bâțâie și să strige în neștire, cu glas pițigăiat :
- Urâta de Elenaaa! Urâta de Elenaaa! Urâta de Elenaaa!
Fata s-a făcut vânătă la față și s-a îndepărtat.
Alaltăieri, înainte de serbarea de Crăciun, m-am întâlnit pe hol cu un coleg mai tânăr și ne-am strâns mâinile. Am intrat în cancelarie, unde era alt un coleg cu care, de asemenea, am schimbat un salut frățesc. De față erau două colege. Tânărul pe care îl întâlnisem mai devreme a intrat și el mai târziu și a dat mâna cu celălalt coleg. Femeile au privit lung la noi. Mai târziu mi-am dat seama că ele crezuseră că băiatul nu m-a salutat din cine știe ce pricini.
* Să crezi că nu există extratereștri înseamnă să fii convins că nu mai trăiește nimeni dincolo de gardurile curții tale.
* ”O afacere falimentară, spune doctorul de țară, este să fii reverențios cu cetățenii lipsiți de educație, dar plini de ei. Îți vor da imediat lopata în mână, să le rânești la porci și o vor ieși pe ușă mereu înainte, chiar dacă au jumătate din anii tăi. Veți spune că numai proștii fac așa. Limitați, limitați, zic eu, dar oamenii respectivi sunt uneori și respectuoși. Cu șefii sunt ei înșiși reverențioși. În România, mitocanii au oportunismul în sânge.”
* Am văzut că se face mare caz de educația de tip finlandez : teme puține, ore puține, libertate multă, inspectori ioc. Dacă în unele privințe sunt de acord cu ziariștii, în altele am rezerve. Părinții finlandezi citesc acasă în două limbi. Românii n-au timp să citească nici etichetele produselor pe care le cumpără. În România, educația de acasă este inexistentă. Copilul este educat de înțelepții străzii și de filmele de pe net.
Mostră de eroism românesc, pe un canal de televiziune. Reporterul întreabă, un fost învățător răspunde.
- Unde erați la Revoluție?
- În casă, unde să fiu? Vedeam pe fereastră că se duceau oamenii la căminul cultural și îmi făceau cu mâna să mă duc și eu. Dar nu m-am dus. Tata mă învățase :”Dacă vezi că se organizează o răzmeriță sau altă manifestare, să nu te duci. Să te bagi în pivniță și să te ascunzi. Că nu se știe cine va câștiga și pe urmă vine și te omoară.” Așa că nu m-am dus, dar m-am dus a doua zi să-mi iau cota de benzină.


vineri, 23 decembrie 2016

Ziua în care luam vacanță

    De când am deschis ochii în lumină, au dispărut succesiv patru-cinci lumi diferite. Ceea ce văd acum, ridicându-se din copilărie, nu sunt oamenii pe care îi știu și pe care i-am păstrat în conștientul meu, ci reprezentanții unei specii de prădători. E inutil să insist. Prădătorul nu are principii. Are doar un instinct supradimensionat, incompatibil cu ideea de om.
    Ziua în care luam vacanță era cea mai frumoasă din an. Mă văd mergând pe ulițele satului, cu ghizdanul în spate, agitându-mi brațele de fericire. În noaptea de dinaintea ultimei zile de cursuri nu puteam dormi. Primele mele insomnii au fost pricinuite de bucuria despărțirii de școală. Nu mai vedeam, în clasă, atâtea bătăi cu ciomagul, nu mai era nevoie să mă trezesc dimineața și să plec prin la școală, prin gerul neprietenos. Diminețile de iarnă erau cele mai grele. Mergeam către școală, prin nămeți, în șir indian. Cei mai puternici pășeau în fața celorlalți, să le facă drumul mai ușor. Fănică Lupu ne făcea pârtie cu bocancii săi uriași, sănătoși. Urmam, în ordinea vârstei, Celerean, Momoc, eu și Petre Ion ( fie-i țărâna ușoară!). Fănică și Celerean ne apărau și de pumnii elevilor mai mari, dovedindu-se tovarăși de nădejde. Când, după ultima oră, ni se spunea că intrăm în vacanță, simțeam că zbor.
Acasă mă așteptau sania și zilele nesfârșite de săniuș. Rareori un incident îmi strica vacanța. Într-o zi am văzut într-o curte trei țărani care se agitau pe lângă un cal din picioarele căruia șiroia sânge de un roșu aprins. Nu mi-am dat seama că-l doftoriceau, am crezut că îl taie și mi s-au muiat picioarele. Am avut de mic compasiune pentru animale, dar fiica mea mi-a accentuat și mi-a lărgit această trăsătură, așa încât, acum, solidaritatea cu necuvântătoarele a ajuns o povară grea în viața mea. Timpul n-avea limite, vacanțele păreau că țin ani întregi. Și nu vorbesc despre vacanța de vară, când zilele călduroase se scurgeau leneș și aveam impresia că mă întorc în bancă, toamna, după câțiva ani de libertate. Eram alt copil.
Ieșeam dimineața cu sania și mă întâlneam cu prietenul meu Momoc. Peste câțiva ani, mutându-mă în alt cartier, am devenit nedespărțit de vărul Badea, zis Bătrânu'. Colindam locurile mai înalte din sat și ne opream pe Lacul Briții ( poate că vreo moșiereasă se numise Brita!), o mlaștină înghețată din spatele conacului boieresc. Ne dădeam cu săniile, alunecam pe ghete și ne roteam, făcând oglinda. Deseori uitam să mergem la masă și ne întorceam acasă seara, când făceam câte un om de zăpadă la poartă, înainte de a intra la căldură.
Un singur regret aveam : nu puteam citi revista Cutezătorii ( mai există oare?). Dirigintele ne abona o dată la trei luni și citeam cu nesaț nu numai benzile desenate cu Dan Buzdugan, ci și foiletonul Ostrovul lupilor de Petre Luscalov. Acolo l-am citit prima dată pe Vasile Poenaru, un copil-minune, marea speranță a poezii românești. Tot în Cutezătorii am aflat despre existența lui Șerban Cioculescu. Mai târziu, când ultimul a citat, în România literară,  niște scriitori, am făcut cunoștință cu Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu. Eram răsplătit cu vârf și îndesat, la începutul cursurilor, când profesorii ne distribuiau numerele revistei sosite în vacanță. De la Cutezătorii am trecut la ziarul Sportul ( eram dinamovist fidel), iar în paginile cotidianului mi-au atras atenția articole scrise de D. R. Popescu și Adrian Păunescu. Aveau talent literar, nu glumă! O tabletă de Geo Bogza, reprodusă în manualul de română, m-a condus către Gazeta literară. L-am rugat pe tatăl meu, care lucra la oraș, să-mi cumpere publicația. Numai că aceasta se transformase în România literară. Așa am ajuns să fiu la curent cu se întâmpla în literatura noastră și să scriu, prin 1970, pe o foaie de hârtie și pe o cărămidă din peretele casei, orientat către grădină : ”Vreau să ajung scriitor.” ( În 1974 mi s-a publicat prima poezie în Luceafărul.) Ceruisem hârtia și o introdusesem într-o cutie de lemn pe care am îngropat-o. Mai mult ca sigur că a putrezit de multă vreme, iar zidul cu inscripția mea a fost tencuit în urmă cu câțiva ani. Visul a rămas și s-a prefăcut într-o flacără care arde intens, dincolo de vârstele noastre, dincolo de lumile care dispar și apar.

joi, 22 decembrie 2016

În așteptarea unui armean de catifea

* Am tot căutat răgaz pentru a scrie o schiță de eseu despre Ștefan Agopian. O voi face în această vacanță. E un scriitor fascinant.
* Mi-am dat seama că mulți colegi sosiți în școală în ultimii ani nu știu nimic despre activitatea mea literară. Mă prefac că n-am scris nimic, iar ei nu deschid nicio carte, niciun site. N-au curiozități, n-au idee ce înseamnă axiologia. Și nu se prefac deloc! 
* Cică Mutu va face din  echipa Dinamo un produs de firmă. Cred că după ce va aduce falimentul, va pleca și se va mai însura o dată. Cum naiba să te bazezi pe Mutu?
* Am văzut, la ultimele alegeri, o capodoperă de acțiune politică. Pe un fond de sărăcie evidentă, s-au promis salarii mari și măsuri de revigorare economică, mulându-se oferta după așteptările românilor. A fost și un program de guvernare concret și coerent. ( Caragiale prindea minunat subiectul, prin gura Conului Leonida, citat și de Cristian Tudor Popescu : fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate”. Pensia ”e bașca, o am după legea veche, e dreptul meu.”),  pe un ton impersonal, de colectivitate hotărâtă să facă dreptate. Apoi, după victorie, meritele sunt personalizate și un politician iese în față și nimeni nu poate contesta meritele sale. Lovitură de mare maestru, 
* Gheorghe Burnei a luat șpagă și a schilodit mulți copii, improvizându-și operațiile cu sârme, oase de la abator, cărămizi, uluci și foraibăre. E un geniu, ce pălăria lui! Un judecător firoscos spune că mutilații rămași în urmă nu sunt probe, iar Burnei a fost torturat să primească munți de bani de la pacienți. Doamne, mare ți-e grădina! Prin urmare, doctorul poate lua din nou toporul în mână.
 .

duminică, 4 decembrie 2016

Jung și romanele mele

*Sinceritatea nu-i caracterizează pe carieriști. E a celor care nu vor să câștige nimic pe după uși. Ăștia sunt inflexibili, rămân așa o viață întreagă. Tot mai des se întâmplă însă ca un nonconformist să devină omul sistemului și să-și facă datoria cu zel. Coriolan Drăgănescu al lui Caragiale este un prototip. Sigur, se poate pune întrebarea dacă ”tribunul” ”cu caracter de bronz” nu era încă din studenție omul agiei, deși îi ducea pe colegii săi, cu mare alai, la statuia lui Mihai Viteazul. Cândva, un amic aflat într-o accentuată stare de melancolie și mi-a povestit despre copilăria sa tristă și despre adolescența-i plină de privațiuni. ”După ce veneam de la școală, spunea el, cumpăram o sticlă de alcool și mă retrăgeam în camera mea. Petreceam tot restul zilei bând și strâmbându-mă în oglindă.” Mai târziu, omul a ajuns inspector școlar și obișnuia să-i tortureze pe profesori pe la ședințe, citind de două ori, în cinci-șase ore, documentele de partid legate de educație. Persoana aceasta a fost sinceră cu mine într-o împrejurare și n-a ajuns să regrete gestul. Dacă ar fi trăit în mediul în care îmi duc eu viața, s-ar fi bucurat de o publicitate la care nu poate visa niciun cetățean român.
* Într-o localitate vecină era un tânăr care, la orice nuntă, se urca pe scenă, alături de lăutari, și cânta la două tulpini de porumb, mai pe românește, la doi coceni. Freca bețele alea cât ținea petrecerea. Când cântăreții luau pauză, se oprea și el. Când ei reluau tămbălăul, reîncepea și el comedia. Pleca odată cu muzicanții. Nu știu dacă, la sfârșit, cerea și onorariu.
* ”Am fost ghinionist toată viața, mi-a spus doctorul de țară, amicul meu. Un singur noroc am avut : șeful meu, care m-a văcărit zeci de ani, n-a fost...pe invers.” Păi, nu prea înțeleg, am zis eu.” ” E foarte simplu, a zis doctorul. Șeful avea un asemenea apetit sexual, că nu-i scăpau nici asistentele, nici femeile de serviciu, nici pacientele mai arătoase care îi treceau prin cabinet.”
*O revelație care se adaugă unui lung șir de idei uluitoare pe care le găsesc în Amintiri, vise, reflecții de C. G. Jung! În romanul Ghețarul am intuit că un om poate trăi simultan în trecut, prezent și viitor - personajul Tom Kastelka chiar așa percepe evenimentele! - și că există o ipostază a vieții care conține timpul în forma pomenită. Descopăr acum că Jung a trecut el însuși de două ori prin această bizară stare de atemporalitate, în 1944, când a făcut un infarct și a înțeles adevăruri fundamentale despre existența noastră. Totul era de o realitate izbitoare. Ca și Tom Kastelka, Jung se afla pe un pat de spital. Fenomenul se petrece când omul se află la hotarul dintre viață și moarte. Să înțeleg că romanul meu bate mai degrabă către o psihologie a inconștientului decât către fantastic? ( Mi-am dat seama că și Călugărul Negru se află oarecum în aceeași situație.) E interesant că Jung a descoperit argumente pentru teoriile sale și în cărțile lui Carl Spitteler, scriitor elvețian, recompensat cu un Nobel. Psihanalistul i-a trimis nobelizatului volumul său Tipuri psihologice. Scriitorul nu i-a răspuns lui Jung, dar la scurt timp după aceea a ținut o conferința în care a dat asigurări, ca un prost, că lucrările sale nu ”însemnau” nimic.A spus că ”ar fi putut la fel de bine, de exemplu, ca, în loc să scrie Der Olympische Fruhling, să cânte Hai, hai, hai, a venit luna mai!
Ghețarul a fost scris în 2008, a apărut în 2009, la Cartea Românească, iar traducerea ultimei cărți a lui Jung a fost tipărită în 2010, la Humanitas.

miercuri, 30 noiembrie 2016

Despărțirea de Las Vegas

* Aveam cândva, în familia soției, o rudă care fabula la gros. Ne întâlneam pe la botezuri și cumetrii, când se reunea tot neamul. Se așeza lângă mine și îi ascultam ore în șir, cu gura căscată, ficțiunile. Ceilalți se minunau. ”Ia te uită cum stă Gigi și ascultă prostiile lui X!” Îmi plăcea omul, îmi plăceau poveștile lui. Îmi descria afacerile-i care înfloreau și priceperea sa în toate domeniile posibile. Pusese cinci uși într-o jumătate de oră, după ce îi luase la goană pe meșterii care nu reușiseră, în șase ore, să fixeze măcar una! Ăia au luat-o la fugă, strângându-și sculele și strigând : ”Nu da, nea X-ule, că plecăm imediat!” Îi cumpărase fiului său diplome de licență și de masterat, iar tânărul nici nu fusese nevoit să-și părăsească orașul de provincie, unde locuia, pentru a intra în posesia hârtiilor obținute de tată. I le dusese acesta din urmă acasă!  Se bâlbâia simpatic, cam ca Dan C. Mihăilescu, și avea a vorbă : ”Ca să faci bani, e nevoie să găsești momentul și prostul!„Una dintre rude, fost barman la un mare hotel din București, se afumase ușor și ne-a povestit despre niște generali ai lui Ceaușescu, care beau, la micul dejun, câte o sticlă de whisky și abia după aceea intrau în normal. Barmanul fusese în Germania, jucase la un cazinou și făcuse prăpăd. Știa să spună, în nemțește, patruzeci de bancuri.
- Dar la Las Vegas ai fost? a întrebat X.
- Nu, a recunoscut celălalt.
- A, păi stai să-ți spun eu cum e acolo!
Și o oră a povestit cum sunt aranjate mesele de joc, cum intri, cum sunt îmbrăcați crupierii, care sunt obiceiurile casei. Vizitatorul Germaniei a plecat cu coada între picioare. X mă convinsese și pe mine că fusese la Las Vegas. Mi-am dat seama că tăiase piroane abia când un cunoscut, care fusese de față la scenă, i-a zis lui X :
- L-ai săltat în aer pe ăla, cu Las Vegas-ul tău!
- Păi, ce? s-a revoltat X. Să-l las să-mi îndruge el mie gogoși despre cazinouri?
Firește că X ieșise la pensie cu o vechime mult mai mare decât vârsta sa din acte. A murit, din păcate, în urmă cu câțiva ani, în urma unui accident. Culmea e că am aflat ulterior că făcuse multe învârteli și îi mersese foarte bine.
* Pe vremea când nu aveam pisici, eram asaltat de vrăbii și de guguștiuci. Cumpăram grâu să hrănesc păsăretul sălbatic din curtea mea. Le puneam hrana pe o scândură lată, fixată într-un dud. Când întârziam cu hrana, guguștiucii veneau la fereastra mea, se așezau pe o viță-de-vie și mă priveau cum scriu la calculator. Erau mulți, dar se tot împuținau. La un moment dat rămăseseră doisprezece. Spre primăvară mai erau câțiva. Cineva îi prindea în capcane și îi mânca. Și nu cred că vânătorii erau oameni sărmani. Asta m-a întristat. Trăisem altă dezamăgire când am văzut, la început, că era câte un mascul care făcea pe șeful, se umfla în pene și îi lăsa doar pe unii să se hrănească. Voia să decidă el cine trăiește și cine moare. Oare toate ființele care trăiesc pe pământ au un comportament asemănător?
* ”Domnule, îmi spune doctorul de țară, prietenul meu, totul este aranjat de un regizor care se lăfăie în inconștientul nostru, cum ar spune Jung. Când eram tânăr și nu mă bărbieream două zile, mă întâlneam cu aceeași fată pe care o plăceam mult. Nu știu dacă ea m-a văzut vreodată bărbierit și aranjat. Dacă beam un pahar de vin, se întâmpla să mă vadă aceleași persoane. Fiecare așa-zisă greșeală avea martorul său, care o publica, o trâmbița, o ilustra și o folosea în fel și chip. Dacă citeam și scriam, nu mă vedea nimeni. Ar fi curată tâmpenie să credem că erau doar niște coincidențe.”

P.S.  Am avut, mulți ani, și rândunele. Toamna se strângeau.două-trei generații, în jurul cuibului și își luau rămas-bun. Primăvara reveneau, își reparau sălașul și scoteau pui. Apoi, într-o iarnă, vrăbiile le-au ocupat culcușul. Primăvara nu s-au mai atins de locul spurcat de excrementele altor păsări. Între timp, căsa lor s-a dărâmat. Primăvara mai vin unele, dau ocol, însă sunt descurajate de prezența numeroaselor mele feline și pleacă în căutarea unor locuri mai prielnice. În ultima vreme, zona a fost împânzită de coțofene care rad tot ce este comestibil, inclusiv păsările mai mici.

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Ticăloasa bănuială

La fântâna boierească, de unde ia apă toată lumea, sunt abandonați nenumărați câini. Îi privesc și simt că toți sunt ai mei. Mă simt răspunzător pentru ei. Ieri erau și unii cât ghemotoacele. Sunt dezolat, n-am putut decât să le ofer celor mai mari din pâinea pe care o cumpărasem de dimineață. Sunt însă surprins că dulăul cel mai puternic se comportă ca un politician. Lasă bucata lui de pâine și se repede la ceilalți care, de teamă, își lasă de bunăvoie hrana în ghearele nesătulului. Chiar până aici am ajuns? Au căpătat conduită politică și maidanezii abandonați? Pierd o jumătate de oră să-i păzesc pe cei mai slabi de hrăpăreți. Îmi vine să plâng că nu-i pot salva pe cei mai mici. Nu mai am loc acasă și pentru ei. Rămâne posibilitatea ca unii dintre elevii mei să intervină și să le ofere adăpost.
* E clar pentru toți care se pricep la fotbal că nu Ronaldo este cel mai bun fotbalist din lume. Dar el va lua Balonul de Aur. ( Am făcut o socoteală și am constatat că până acum Messi a meritat patru trofee, iar Ronaldo unul : restul au fost aranjamente.) În ultimele meciuri din Liga Campionilor, portughezul a jucat ca o cizmă spartă, ca și în finala Campionatului European, când s-a accidentat și i-a adormit pe afro-francezi cu plimbările sale pe targă. În ultima confruntare, s-a lovit o dată mingea de el, în careul advers, iar comentatorii români nu mai conteneau cu elogiile : ”omul anului”, ”cel mai mare” etc. Într-o lume de proști, șmecherii pot măslui foarte ușor zarurile. Cel mai bun fotbalist nu înseamnă golgheterul/oportunistul unei competiții ( foarte important și el!), ci acela care influențează hotărâtor jocul echipei sale, în meciuri cruciale. Portugalia a câștigat fără Ronaldo finala europeanului. Tot fără Ronaldo, Real joacă dumnezeiește. Echipa a fost dusă în fazele superioare ale Ligii Campionilor de prestațiile lui Bale. În schimb, fără Messi, Barcelona pare o echipă aproape obișnuită.
Nu Trump și Iohannis sunt cei mai inteligenți oameni din America și din România. ( E adevărat că alții nu știau nici unde au gura și fundul, însă au ajuns cândva cei mai puternici oameni ai planetei, iar curcubeul apărea pe cer la dorința lor. ) Dar sunt ei șefii șefilor? Cine vrea/îndrăznește poate trage o concluzie.
* Aflu, din statistici, că scriitorul cel mai citit din România este... un cântăreț. Cât de prompt ne sincronizăm noi cu lumea bună! N-a luat Nobelul tot un cântăreț? Încâ tânărul creator, multiplu talentat, a vândut în ultima vreme de șase ori mai multe cărți decât Cărtărescu. Nu cu mult timp în urmă, Cezar Ivănescu a fost un vizionar. Dacă ar mai fi trăit, ar fi jucat roluri mari pe scena literaturii. Și așa am ajuns să mă încerce o ticăloasă bănuială : mulți oameni cumpără cărți pe care nu le citesc. Nici nu le-ar înțelege. Dar sunt în ton cu lumea bună.
Ce-ar putea face scriitorii români pentru a fi cumpărați? ( Că, de citit, nu se mai citesc nici între ei.)
1. Să-și aranjeze niște bătăi cu alde Guță, în emisiunea lui Capatos. Vă dați seama cât de spectaculos s-ar schimba soarta lui Aldulescu, dacă romancierul l-ar snopi în bătaie pe manelist? ( Aldulescu a fost, printre multe altele, și boxer.) Cine ar deveni Cărtărescu dacă i-ar prinde un croșeu în barbă fostului său elev Adrian Minune? Cât de celebri ar ajunge Dumitru Augustin Doman, Teodor Dună, Tudor Cristea, Paul Cernat, Ion Mureșan, Radu Vancu, Ioan Es. Pop, Paul Vinicius, Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu, Dan Miron, Liviu Drugă și numeroși alți scriitori, dacă i-ar cotonogi pe Vijelie și pe Salam? S-ar putea programa cafteli în seriale, organizate în așa fel încât competitorii să câștige pe rând. Așa cum se băteau Ogică și Lazarus, la Dan Diaconescu. Autorii care ar apărea acolo, cu ochii vineți și cu fălcile fracturate, ar sparge piața, nu altceva. E curios că unii autori s-ar bate și gratis între ei, dar evenimentul n-ar avea niciun ecou.
2. Al doilea pas către suprema recunoaștere ar fi ca autorii să-și agațe de gât câte o mandolină și să zbiere pe la câteva concerte. Niște albume le-ar prinde și mai bine. Ce, alții sunt mai breji? Dacă îmi spune cineva că Dumitru Rucăreanu ( Dumnezeu să-l ierte!) și Nelu Ploieșteanu au avut/au pic de voce, mă duc și mă spânzur în chilia unei mănăstiri. (Ce spun eu, l-am văzut chiar pe idolul meu, Tom Jones, beat mort, mugind la un Revelion, cu nasul în pahar. Vocea secolului fusese invitată de români să cânte la un sfârșit de an, dar ostilitatea lui Jack Daniel's s-a dovedit a fi decisivă.)
Până atunci îi va fi greu oricărui scriitor român, în mascarada perpetuă care ne umple auzul și văzul.

miercuri, 23 noiembrie 2016

Tompa Gábor

         Nu am socotit armata un loc unde îți poți desăvârși educația, cum o consideră alții - „Armata te face om ! ” -, dar am amintiri frumoase din perioada aceea. Contează oamenii cu care te întâlnești și care lucrează în instituția respectivă. Adevărul e că mai multă prostie îngrămădită pe metrul pătrat nu văzusem până atunci și nici n-aveam să mai văd nicăieri. Am povestit prin romanele mele scenele absurde pe care le-am trăit acolo.
- Câți ani ai, mă ? l-a întrebat colonelul pe un soldat.
- Douăzeci, să trăiți !
- Ehe, eu când eram de vârsta ta...când eram de vărsta ta.... aveam nouășpe ani !
Și s-a uitat triumfător către ofițeri : el făcuse armata când avea nouăsprezece ani ! Asta vrusese să spună.
Am făcut armata la Câmpulung Muscel, împreună cu viitori filologi, filosofi, istorici, arheologi, actori și regizori. Ultimii participau la Cântarea României, făceau repetiții în loc de instrucție și aveau ținută ștoc. Din invidie, cineva a tăiat cu baioneta chitara actorului și cântărețului Vasile Filipescu. Colonelul ne-a adunat și ne-a spus :
- Să-mi spună mie, dragă tovărășelule, ăla care a băgat baineta în ghitara lui Filipescu, de ce a fost el porc și măgar? Uite, acu’ să recunoască ! Să recunoască, dragă tovărășelule, și pe cuvântul meu de onoare dacă îi fac ceva !
Vinovatul a dat să facă un pas înainte.
- Pe cuvântul meu de onoare dacă îi fac ceva, dragă tovărășelule ! Și dacă nu i-o conveni lui, fire-ar mama lui a dracu’, ce i-oi face, să nu-mi mai zică pe nume !
Ne trezeam la cinci și jumătate dimineața, ne spălam, făceam gimnastică și alergări prin aerul de munte înghețat, făceam curat prin dormitoare și latrine, apoi, cu mâinile unse corespunzător, ne îndreptam spre cantină, pentru a lua micul dejun. După ce mâncam niște macaroane fierte în apă sărată, fără nimic altceva, ne luam armele și ne prezentam la raport, pe platoul de instrucție.
Eram apăsat de cumplita depresie din ultimul an de liceu, mă simțeam epuizat și vedeam totul ca prin ceață. Văzând că nu puteam dormi noaptea, Liviu Papadima mă chema în patul său suprapus și îmi citea, până spre dimineață, poeziile și prozele sale. Fiindcă fusesem operat de apendicită, am fost trimis o vreme ca veselar la cantină, alături de Tompa Gábor și de poetul giurgiuvean Ivan Gheorghe.
Acolo a început prietenia mea cu regizorul atât de cunoscut astăzi.  Nu știu alții cum sunt, dar eu am avut mereu lipici la unguri. Îmi place stilul lor civilizat și mă încântă faptul că ei știu să respecte niște reguli. Obligația noastră era să scoatem mâncarea companiei de la ghișeul bucătăriei, în două ovale mari, de aluminiu, să punem tacâmurile pe masă și să turnăm, în castroane, porțiile cuvenite. Ne dădeam toată silința, dar rezultatul era dezamăgitor. În timp ce la trupă, fiii de țărani se așezau cuvincios și mâncau în liniște, cu sfințenie parcă, teriștii mei, băieți de familie bună, nepoți de generali și fii de universitari și de medici celebri, se năpusteau în sala de mese ca niște sălbatici, înhățau castroanele învecinate și turnau conținutul în ale lor, după care începeau să mănânce întocmai ca niște porci la troc. Cei care se vedeau cu hrana furată rămâneau nemâncați. Constatând că munca noastră nu era apreciată, de la un timp ne-am mulțumit să punem vasele cu mâncare în capul mesei, alături de coșurile cu castroane și linguri. Ca într-un coșmar, studenții-ostași năvăleau de afară și înhățau, pe rând, câte un castron și o lingură, apoi se băteau în jurul ovalelor, pentru a se servi. Cea mai bună mâncare care se văzuse acolo era fasolea bătută, unsă cu untură.
Aveau o plăcere diabolică să facă mizerie și să lase dezordine în urma lor. Îmi amintesc că Mircea Stoian, vedeta show-ului lui Dan Capatos, actor pe atunci, ungea masa cu magiun, unt, tocăniță și, în general, cu tot ce era vâscos, unsuros, consistent.  Ăsta camarad ! Frecam îndelung mesele, dar la prânz ori seara, nesimțitul o lua de la capăt. Așa se face că, împreună cu Tompa, am luat într-o dimineață măturile cu care curățam closetul și am început să dăm cu ele pe masă, înainte ca Stoian și ceilalți să-și termine acțiunea de îndopare. Măturile erau pline de excremente înnegrite și lăsau dâre groase și urât mirositoare pe suprafața mesei și peste obiectele îngrămădite acolo. Băieții au sărit ca arși de la masă, scuturându-și mâinile de murdărie. Masa a stat așa două săptămâni încheiate și toți mâncau cu pâinea și castroanele în brațe, neîndrăznind să se apropie la mai mult de un metru de focarul de infecție, pe care îl priveau cu ochi îngroziți. Ne-au reclamat la companie, dar locotenentul-major Emil Dângeanu nici n-a vrut să creadă că eu și Tompa fusesem în stare de o asemenea crimă. I-a luat în râs pe pârâcioși ( peste zeci de ani, unul dintre ei a ajuns arheolog și se învârtea prin nu știu ce minister, altul era prefect de Constanța)  și n-a verificat plângerea lor.
̶  Fugi, bă, d-aici, că Șerban e om serios, nu face așa ceva!
După ce am făcut masa lună, nimeni n-a mai îndrăznit să o năclăiască în zemuri și sosuri.
   Imediat ce terminam treaba, mergeam pe dealurile care străjuiau orașul, făceam plajă și ne recitam propriile poeme. Îmi amintesc că Tompa  era un poet talentat și sensibil și ar fi putut face o frumoasă carieră literară. Gabor traducea poemele mele în maghiară și i le trimitea logodnicei sale Klára, actuala soție a unui faimos antrenor. Klára l-a vizitat pe prietenul meu și așa am cunoscut-o și eu. Era foarte frumoasă și nu prea știa românește, dar ne înțelegeam prin semne. De altminteri, eu și Tompa ne spuneam unul altuia Semn. Așa avea să ne numească și Papadima.  Klára îmi promisese că îmi scrie și s-a ținut de cuvânt.  Eu și Gábor am primit fiecare câte o scrisoare. Deși Klára arăta minunat, nu m-am grăbit să desfac plicul. M-am pomenit cu Tompa că a venit la mine și, palid ca un mort, mi-a spus pe un ton sinistru :
- Și p-asta tot ție ți-a scris-o !
Și a scos din sân o coală scrisă de mână, în maghiară, pe care mi-a aruncat-o în poală. Am dat din umeri : nu știam ungurește, așa că a fost nevoit să mi-o traducă el. Citea și se îneca de emoție, deși era scrisoarea unei fete către prietenul prietenului ei. Nimic deplasat, nimic strident. Era un text frumos și măgulitor pentru mine. Atunci m-am simțit dator să scot și eu scrisoarea primită de la Klára și s-o desfac. Stupoare ! Era adresată lui Tompa ! Fată inteligentă, Klára pusese intenționat scrisorile în plicuri în felul acesta, pentru ca fiecare dintre noi să știe ce a scris ea celuilalt și pentru a nu stârni bănuieli din partea logodnicului ei.
Figura lui Tompa s-a luminat. S-a bucurat ca un copil :
- Klára e foarte deșteaptă ! Totdeauna am zis că e mai deșteaptă decât mine !
Într-o zi ne prăjeam la soare, în șorturi și nepăsători, când am fost surprinși de o patrulă. Eram în afara perimetrului îngăduit, iar soldații respectivi au pus mâna pe hainele și pe centurile noastre și au luat-o la picior. Fără centuri, se chema că suntem arestați . Am țâșnit în sus și am fugit cu Gábor după ei, rugându-i să ne înapoieze ce ne luaseră. Ne apropiasem de gardul unității și milogelile noastre nu dăduseră rezultate. Atunci am trecut la amenințări și, dându-ne nepoți de generali, le-am promis celor cinci-șase trupeți iadul pentru toate zilele care le mai rămăseseră de petrecut în batalion. Asta i-a convins pe loc. Ne-au aruncat boarfele în iarbă, gratulându-ne cu niște înjurături de nereprodus.
Îmi amintesc cum într-o dimineață tomberonul din fața cantinei s-a umplut și a dat pe dinafară. În sala de mese a intrat, spumegând de furie, sanitarul batalionului, un subofițer plin de el și de zel. Ne-a ordonat tuturor veselarilor să mergem la tomberoane și a avut tâmpita idee de a ne culca în zoaiele alea. Cei de la trupă au executat ordinul, dar eu și Tompa  am rămas în picioare, rânjind batjocoritor.
- Culcat, caporal, striga la mine, ca ieșit din minți, plutonierul.
- Du-te în p.. mă-tii !
- Nu execuți ordinul ?
Îi răspundeam cu aceeași înjurătură. Unitatea era la poalele dealului și, ca să ne convingă pe Tompa și mine să ne aruncăm în lături, le-a ordonat celorlalți să urce, târâș, panta dealului.
- Culcați-vă, mă, și voi, ce dracu ! au început ăia. Nu vedeți ce ne face ?
- Păi, dacă sunteți proști ! a zis Tompa.
Până la urmă, sanitarul a plecat înjurând către comandament, promițându-ne batalionul disciplinar și pierderea facultății. Într-un târziu s-au ridicat și amărâții care fuseseră tăvăliți prin zoaie ca vai de ei, iar scena n-a avut nicio urmare. Subofițerul și-o fi zis că suntem fii de mahări, de am avut atâta tupeu și nu ne-a raportat superiorilor, ca să nu-și lege o tinichea de coadă. A trecut peste câteva zile pe la cantină și a spus ceva în genul că nu prea am fost educați în casele părintești. ( Tatăl lui Tompa era directorul IATC-ului din Târgu Mureș.)
Când vremea era urâtă, jucam fotbal cu bănuți pe mesele unității. Am fost surprinși de maiorul Gorgonețu, care ne-a dat două zile de arest ( a uitat pe urmă să ne și aresteze ! ) și de un locotenent care se ascundea după ușă și intra pe neașteptate, în repetate rânduri, pentru a ne lua banii.
Când apărea un ofițer, primul care îl vedea era obligat să strige „Atențiune !” și toți luau poziție de drepți. Locotenentul respectiv, un ghiolban mustăcios, striga chiar el comanda și se îndrepta către masă pe care o curăța de toate monedele.
- Ce p... mea, eu n-am nevoie de bani ?
Ne-a făcut figura de mai multe ori ori, până ne-a lefterit.
Tompa avea simțul limbii și sesiza greșelile de exprimare ale superiorilor.
- Semn, ai văzut, mă, cum zicea colonelul ? Să aveți o conduită de comportament frumoasă ! Ha, ha, ha, ha !
Despe Gorgonețu, pe care Doru Mareș îl considera un boier, spunea :
- Semn, în timp ce toată lumea se deplasează pe aici în pas de defilare, Gorgonețu ăsta merge în pași de ezitare !
Nu uit episodul când Gábor adormise, iar un tovarăș de arme a încercat să-i fure ceasul. Amicul meu s-a trezit , l-a surprins pe hoț și i-a arătat obrazul. Oricare altul dintre noi ar fi sărit la bătaie, dar Tompa  era prea frumos educat ca să facă așa ceva. Culmea e că nătărăul care vrusese să se procopsească s-a supărat tot el.
Când ne-am nimerit amândoi în spital,  la Pitești, Tompa  mă târa afară, în curtea betonată, să ne plimbăm, deși era un sfârșit de februarie friguros, iar noi eram numai în pijamale. De cele mai multe ori refuzam să mă călesc în felul acesta.
- Semn, tu nu simți primăvara, mă ! spunea, supărat, amicul meu.
Trăiam în plin Kafka. După cutremurul din '77, același colonel ne-a adunat și ne-a zis :
- Vedeți și voi ce s-a întâmplat cu cutremurul ăsta național...de acum... ăăă.... Voi stați ca niște puturoși aici și ascultați clandestin postul ăla de radio.... cum dracu se numește ?....ăăă... ( Între timp, i-a șoptit un locotenent numele canalului respectiv. ) Aha, Europa liberă, cum îi zice, și chiar așa și este, fire-ar mama lor a dracu ! Iar soldații destoinici din București umblă printre ruine și culeg câte un ficat, câte un picior, câte un stomac și....ăăăăă... nu se mai știe niciodată ale cui e !
 Tompa m-a privit și a clătinat din cap într-un mod de neimitat.
Înainte de a ieși pentru ultima dată pe poarta unității, câțiva dintre noi i-am strâns mâna, în semn de despărțire, gradatului care ne instruise.
-  Succes în viață ! Și multe argumente ! a strigat caporalul după noi, făcându-ne să rămânem încremeniți de uimire.
Între timp, prietenul meu maghiar a făcut o măreață carieră de regizor, intrând în galeria marilor personalități ale teatrului nostru. Nu pot decât să mă bucur pentru el.
Recent ne-am reîntâlnit pe Facebook și în urmă cu două sau trei luni – pentru mine, timpul a devenit relativ - am schimbat câteva propoziții.

P.S.  1. Tompa avea mult umor. În Spitalul Militar din Pitești erau internați și alți maghiari. Unul dintre ei mergea cocârjat, înconvoiat de o teribilă suferință. Un camarad l-a întrebat pe prietenul meu de ce suferă necăjitul soldat. Tompa a devenit grav și a glăsuit următoarele :
- Vezi tu, când a venit aici, în urmă cu două săptămâni, pe băiatul ăla l-a trecut pișatul. A fost plimbat din cabinet în cabinet, din laborator la administrație și, cum s-a făcut, cum s-a dres, omul nostru n-a apucat nici până acum să se pișe.
        2. Printre cei cu care mă întâlneam pe holul spitalului, era un bărbat încă tânăr, cu o ținută marțială. Deși purta halat, ca toți bolnavii, mergea țanțoș de parcă înghițise o sabie, dându-și trufaș capul pe spate și aruncând priviri nemiloase celorlalți oropsiți ai soartei. Mă loveam de el, invariabil, în fața unor uși. Sunt un tip politicos, chiar protocolar, dar, cum am spus-o de atâtea ori, nu-i înghit pe aroganți cărora le fac invariabil tot felul de surprize. De obicei, invit pe oricine se nimerește înaintea unei intrări să treacă înaintea mea ( cum făcea jucătorul de tenis australian Rod Laver), dar pe individul ăla îl îmbrânceam ușor de fiecare dată și i-o luam înainte. O dată nu l-am lăsat să treacă prin fața mea! Iar el îmi arunca priviri nimicitoare.
- Ce dracu' ai, mă, cu ăla? m-a întrebat un soldat. Tu știi cine e? E maiorul X, șeful de stat major al batalionului din oraș.
Noroc că pe maior l-au surprins într-o noapte în timp ce o regula pe o asistentă, pe canapeaua din holul central al spitalului și l-au externat, că altminteri cine știe în ce belele mai intram.


miercuri, 16 noiembrie 2016

Ioan Alexandru

    Am avut şansa de a trăi o vreme în preajma unor mari oameni. Printre ei, poetul Ioan Alexandru, care era lector universitar la catedra de literatură comparată. Era în toamna anului 1977, când făceam "practică" la o fermă viticolă din Dobrogea. Acolo i-am văzut prima dată pe Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ştefan Cazimir, Mihai Marta, Alexandru Sincu, Ion Vasile Şerban, Gheorghe Frâncu, Petre Nicolau, Traian Podgoreanu, Ion Rotaru, Antoaneta Tănăsescu şi alţi universitari prestigioşi. Pe eminentul Paul Cornea, profesorul profesorilor, aveam să-l întâlnesc peste un an. La fel s-au petrecut lucrurile cu Crohmălniceanu, Piru, Florin Manolescu. Îmi aduc aminte că Eugen Simion venise direct de la Paris, iar noi, în frunte cu Călin-Andrei Mihăilescu, am năvălit în camera lui pentru a-i afla opinia în diferite probleme literare şi sociale. Simion era greoi, stângaci, lipsit de spontaneitate. Printre cei care participau cu ardoare la discuţie, dar spuneau numai tâmpenii, era un băiat slab, ușor antipatic prin insistenţa cu care se băga în vorbă şi prin nepriceperea lui în ale literaturii. Dorea din tot sufletul să iasă în evidenţă, să-şi afirme punctul de vedere. Pueril, de fiecare dată. Am întrebat pe cineva cine este și mi s-a răspuns că e unul...  Patapievici, student la fizică. Dar să revin la Ioan Alexandru. Poetul se comporta cu totul diferit de ceilalţi profesori. Nu ne certa niciodată că nu reuşeam să facem norma de 40 de lădiţe cu struguri pe zi, ne vorbea frumos, iar la cantină stătea cuminte la coadă, în spatele studenţilor. Bineînţeles că îl luam pe sus şi îl duceam, înaintea tuturor, la ghişeul de unde ne ridicam porţiile de mâncare. Ziua, în vie, mă grăbeam să fac împovărătoarele lădiţe şi nu mai culegeam boabele de struguri care rămâneau pe cărare, în urma mea. El a trecut, a văzut ce făceam, dar nu a spus nimic şi a dispărut. A reapărut imediat cu o lădiţă goală în braţe, a îngenuncheat pe rândul de vie şi a început să culeagă bobiţele de struguri lăsate de mine de izbelişte. Vă daţi seama că nu am mai lăsat, după aceea, un singur bob în urmă. Peste două zile s-a întâmplat miracolul. Omul vorbea. S-a apropiat de mine şi a început să-mi spună ceva despre vikingi, despre vântul care ne influenţează stările sufleteşti, despre faptul că în fiecare ceas al zilei, lumina are altă culoare, despre frumuseţe şi rostul existenţei noastre în lume şi în cosmos. A continuat să-mi vorbească dimineaţa, în autobuzul care ne ducea la podgorie, la amiază, în aceeaşi maşină şi după-amiaza, când ne plimbam pe dealurile din jur, nişte coline albe, prăfoase, care mă făceau să cred că mă aflu pe Lună. Într-un rând, în vie se adunaseră toţi studenţii şi-l ascultau uluiţi : a fost primul om care m-a impresionat puternic prin talentul său oratoric, susţinut de un evident talent literar. Ţin minte uimirea mea, când l-am văzut pe Nicolae Manolescu, care a trecut pe lângă noi, zâmbind mefistofelic, în timp ce trăgea cu urechea, amuzat, la cuvintele lui Alexandru. Și mai mirat am fost când, la sfârșitul sublimei predici, Manolescu s-a apropiat de orator și i-a întins mâna. Alexandru a surâs chinuit și i-a răspuns cu...mâna stângă. Nu se iubeau unul pe celălalt, dar, ca niște cărturari civilizați, se suportau. Am înţeles mai târziu că Ioan Alexandru îşi alegea, în fiecare an, un student din anul I, pe care căuta să-l îndrume pe căile luminii şi ale cunoaşterii. În anul acela, eu eram alesul. Într-o după-amiază mergeam, cu câţiva colegi ( printre ei, Marin Neagu, Doru Mareș, Ştefan Cârje), pe un drum construit chiar pe malul Dunării, ducându-ne în sat ( se numea, ca şi ferma, Cochirleni), unde aflasem că la o cârciumă există, în afară de băutură, multe şi nepreţuite cărţi care erau de negăsit în Bucureşti. Pe malul fluviului bătea vântul şi se făcuse răcoare, deşi era încă soare. Din sens opus se apropia un adolescent, cu gluga hanoracului trasă pe cap, pentru a se apăra de aerul rece. Am încremenit când mi-am dat seama că tânărul era Ioan Alexandru în persoană. S-a apropiat de noi şi a început să-mi vorbească.
Mi-a spus că fusese în cătun să telefoneze acasă pentru a afla ce-i fac pruncii. Apoi a continuat ceea ce începuse să-mi spună de dimineață.
- În jurul nostru este numai frumusețe. Priveşte, frate, mi-a zis el, punându-mi mâna pe umăr.
Soarele apunea direct în Dunăre, ca într-un vulcan roșu și leneș.
- Ia aminte cât de frumos este soarele, cât de frumos este fluviul, cât de frumos este pescarul acela care traversează apa cu barca. Priveşte cât de frumoase sunt mişcările lui !
În acel moment, pe lângă noi trecea un ins cu o figură abrutizată, de beţivan, lovit pe faţă, nebărbierit, într-o droaşcă amărâtă, trasă de un măgar.
- Cât de frumos este omul acela, cât de frumos este măgarul acela ! a exclamat poetul. 
Colegii mei n-au mai rezistat şi au izbucnit în râs.
Se ştie că mulţi oameni de cultură sunt supărăcioşi şi resentimentari. Nicolae Iorga nu mai vorbea niciodată cu prietenii pe care-i zărea discutând cu vreun duşman al lui. Şi avea mulţi duşmani. O surpriză mă aştepta şi din partea lui Ioan Alexandru. Într-o dimineaţă am vrut să aflu ce părere are despre Marin Preda. Aşteptam opinia unui mare poet despre un mare prozator. Şi l-am întrebat cam abrupt:
- Ce părere aveţi despre Marin Preda ?
Alexandru m-a privit ciudat, şi-a întors ochii către dealurile care acopereau orizontul, s-a scărpinat în cap şi mi-a spus, jenat parcă el însuşi de ceea ce-mi comunica :
- Frate Ioane, ăsta e un om fără niciun Dumnezeu !
Şi a plecat de lângă mine, lăsându-mă pradă unei teribile nedumeriri.

P.S. Un mic text împrumutat de la Nicolae Stan.
Dialog Preda- Țoiu, relatat în Jurnal intim, de C. Țoiu.
” 9 martie 1977. M. Preda vârându-și în buzunare sutele de mii încasate.
 Preda : 
- Dumneata, când scrii, scrii bine, când vorbești, ești complicat.
- Nu, am zis eu, dumneata ești simplist.”



luni, 7 noiembrie 2016

Cum cred că va arăta literatura lumii, dacă oamenii ar fi nemuritori. Răspuns la o anchetă literară

     Primul impuls este să spui că nu numai literatura, ci și viața socială ar arăta cu totul altfel, dacă am fi nemuritori. Dar dacă privim cu atenție în jurul nostru, observăm un lucru surprinzător.  Cei mai mulți oameni se comportă ca și cum ar fi nemuritori. Strâng averi fabuloase, care nu-i fac fericiți, dar aduc multă suferință săracilor. Nu-i va afecta bătrânețea, nu vor ajunge cadavre și nu se vor descompune oribil. În această situație sunt și vor fi numai ceilalți. Pentru a răspunde la întrebare, voi îngroșa niște tușe existente în lumea de azi :
    Literatura îi va interesa prea puțin pe oameni. Nemaifiind nevoiți să muncească – foamea nu îi va ucide, nu? -, oamenii vor avea mai mult timp la dispoziție. Cum îl vor folosi? Petrecând ( ar dispărea noțiunile de păcat, judecată și infern), luptând pentru putere, urmărindu-se unii pe alții, discreditându-se, punând la cale capcane în care vor cădea adversarii lor. Se vor accentua instinctele de distrugere, iar literatura va reflecta acest aspect. Moartea nu va mai fi o temă fundamentală, fiind înlocuită de explorarea posibilităților de a comite crime. Nu va mai exista Thanatos, însă umanoizii îl vor căuta, îl vor invoca, îl vor inventa. În mod paradoxal, vor fi scrise texte care vor conține cel puțin două omoruri pe pagină.  Viața va oscila între violență și o nepăsare apăsată. De aceea cărțile cu idei pașnice nu vor fi citite.
    Cu totul altceva se va petrece dacă oamenii vor fi pregătiți moral pentru condiția de nemuritori. Nu pot spune că nu va mai fi nevoie de literatură ( deși și-ar cam pierde obiectul : poezia  și poveștile sunt strigăte împotriva morții), dar viața va deveni artă. Fără moarte, nu va mai fi nici eros. Iubirea se va purifica spiritual. ( Bănuiesc că dacă va exista nemurire, va fi reglementată și controlată cumva și înmulțirea indivizilor.) Dacă se va mai scrie, va fi multă poezie, veritabil imn închinat luminii eterne, iar proza nu va mai avea personaje negative. La nivelul capodoperelor, diferența va fi echivalentă cu cea dintre muzica ușoară și acordurile lui Bach. Dar uite că am devenit visător, ceea ce, probabil, asta ai și urmărit, punând o întrebare care ține de marile utopii.

P.S. Aranjamentele bat la ochi atât în sport, cât și în politică. De ce să ne mai uităm la meciuri, dacă știm dinainte rezultatele?
       În rest rămâne cum am stabilit : Lionel Messi este cel mai bun fotbalist al planetei. Zicea bine un antrenor că ar trebui să se decerneze anual două Baloane de Aur. Unul să i se dea direct lui Messi, iar pentru al doilea să se lupte ceilalți jucători.

                                                                   

duminică, 6 noiembrie 2016

Retopind peștișorii de aur

* Spre dimineață am un vis în care văd coperțile/copertele a două dintre cărțile la care lucrez și îmi răsună în minte câte o idee importantă pentru fiecare volum. M-aș putea trezi să le notez, dar sunt conștient, în somn, că n-aș reuși să readorm. Fac eforturi să memorez totul. Abia după-amiază îmi amintesc cum arătau romanele mele, însă cele două idei s-au evaporat. Totuși, nu s-au dat toate bătăliile și încă nu s-au încuiat ușile.
* Tot amân să scriu despre ultimele cărți citite. Până la urmă, la ce bun? Sunt medii sociale în care nu ai nici măcar spațiul moral de care beneficia Aureliano Buendia când fabrica peștișori de aur, retopindu-i de fiecare dată.  Nu sunt împotriva evoluției morale - ah, acest capitol a fost în mare parte doar o inacceptabilă ipocrizie -, dar există un cod dincolo de care toate actele noastre încetează să mai aparțină sferei umanului și devin monstruoase. E de meditat asupra degradării omului supus presiunii diverșilor factori care îl macină. Nemilos este timpul. În orașe, descompunerea este mai mult fizică. În lumile în care cărțile n-au putere, banii fac ravagii cu sufletele celor care au prea mulți sau nu au deloc.
* Un prieten, scriitor de mare originalitate, face o anchetă literară și mă bagă și pe mine în seamă, solicitându-mi răspunsul la o întrebare surprinzătoare : cum ar fi literatura pe care o scriem, dacă am fi nemuritori?
* Nu vă spuneam că Dominika Cibulkova e mai bună decât adversarele ei și că Andy Murray va fi noul lider mondial? Antrenorii sunt foarte importanți. ( S-ar putea să fie și o strategie a lui Djokovic, care a decis, probabil, să lupte intens doar pentru a câștiga turnee de Mare Șlem.) Sunt uimit însă că Simona Halep e foarte mulțumită cu un îndrumător care îi spune tot timpul :”Ai suflet mare! Luptă, luptă până la capăt! Așa! Dă-i înainte!”” Unde sunt strategiile și detaliile tehnice? Te pomenești că omul ăla nu îndrăznește să o învețe nimic pe Simona, fiindcă, ambițioasă cum e, machidoanca noastră s-ar putea supăra. Suficiența i-a mâncat pe mulți. Năstase, Ivanisevic și Djokovic sunt exemple ilustre. Toată stima pentru munca lui Murray, care n-are însă nimic strălucitor în jocul său.
* S-auzi și să nu crezi! Lideri ai ISIS au fugit cu milioanele organizației. Cum vor proceda musulmanii? În mod sigur nu le vor da cinci ani de pușcărie, din care condamnații vor face mai puțin de jumătate, rămânând cu toți banii la chimir. Reamintesc că, pentru furtul unei pâini, judecătorii români dau babelor pedepse foarte grele.

vineri, 28 octombrie 2016

Tenisul, o parabolă a vieții

    Englezii de altădată, care au inventat aproape toate sporturile, erau niște nebuni frumoși. Bețivi și geniali, cum a fost și Dylan Thomas, în onoarea căruia laureatul Nobel Bob Dylan și-a luat pseudonimul.  Dar preocupările cu pricina pot fi psihanalizate. Mingi rotunde sau ovale trebuie să fie introduse în cavitățile unor porți, în coșuri sau prin spațiul dintre niște bare înalte. Nu întâmplător Ronaldo își face freza ( ca și cum ar merge la femei! ) înainte de a intra pe teren. Ceva e băgat în altceva. Trasul la țintă, cu arcul sau cu armele moderne, e și mai sugestiv.
Dar ce ne facem cu tenisul, singurul sport care mă mai interesează, dacă exceptez meciurile de fotbal în care joacă Lionel Messi? Vi se pare că există ocupație mai absurdă? Să lovești din răsputeri și cât mai plasat o minge micuță, într-un spațiu bine delimitat e o muncă mai grea decât a vâslașilor de la galere și decât a tăietorilor de lemne de odinioară. Ești robul unor pătrate și al unor dreptunghiuri. Dacă ne uităm însă cu mai multă atenție, vedem că nu câștigă cel mai puternic, nici cel mai talentat. Triumfă cel care își cunoaște limitele și știe să se întindă cât îi este plapuma. Cu alte cuvinte, învingătorul e jucătorul care comite cele mai puține greșeli. Tenisul devine astfel o ilustrare vie a moralei omenești, o parabolă a vieții de zi cu zi. Nu poți fura, nu poți cerși, cum face bravul Cristiano, care se agață de picioarele adversarilor și solicită penalty.  Mingea e în teren sau afară și discuțiile în contradictoriu nu încap. E drept că unii servesc ca fulgerul, arbitrii nu văd mingile, iar câte un jucător ghinionist nu mai are dreptul să ceară reluarea secvenței, ieșind deseori în pierdere. Singurul lucru evident imoral în tenis este forța disproporționată cu care pălesc găliganii micile ghiulele păroase. Echipamentul poartă 90% din vină.
    În fine, am văzut-o pe Dominika Cibulkova pierzând meci după meci, deși era de fiecare dată mai bună decât adversarele ei. M-am mirat de lentoarea loviturilor lui Kerber, care pare îndopată cu Diazepam, de când a devenit numărul 1 mondial. Și a câștigat mereu! Contează și cerebelul. De pildă, jucătoarele cu cele mai mari posibilități, Muguruza și Pliskova, gândesc foarte puțin.
     Îmi dau însă seama că marile performanțe au fost realizate chiar și în acest sport cu ajutorul substanțelor interzise și mi se face lehamite. Borg și McEnroe au recunoscut că s-au dopat cu cocaină. Nadal a fost tot timpul umflat cu felurite stimulente. Parcă și Djokovici ar fi luat ceva ( sau n-a luat nimic și a ajuns la epuizare), încât a ajuns să nu mai aibă practic deloc masă musculară, ca un bolnav de cancer. M-am speriat efectiv când am văzut că sub tricoul făcut praf n-avea decât piele și os. Nici pe sârb nu-l dă mintea afară din casă. Dacă ar fi fost așa, și-ar fi luat un antrenor ca lumea, cum a făcut Murray, băiat modest, însă bine sfătuit. Asul din mâneca scoțianului este legenda cehă Ivan Lendl. Lendl va face din Murray primul jucător al lumii. În rest bate vântul norocului și al întâmplării.

P. S. Mă gândesc să scriu un articol despre Ștefan Agopian și să arăt că armeanul este o variantă a scriitorului perfect. Se va supăra oare pe mine autorul Manualului întâmplărilor?