vineri, 19 august 2016

Marii rispitori

     * Într-un fel, destui oameni își risipesc cea mai mare parte a vieții, făcând lucruri care nu le plac, la care nu se pricep și care îi fac nefericiți. ( Numai politicienii fac o meserie în care se dovedesc incapabili, dar lucrul ăsta le aduce bani, fericire, notorietate.) Trist e însă că talente eclatante se irosesc în van, din felurite pricini. Nu contează domeniul, însă sunt dureros impresionat că oameni foarte înzestrați se rătăcesc de marile lor ținte artistice, sportive sau științifice. Puțini dintre ei se redresează în ultima clipă și lasă posterității ceva care să stea oricând mărturie că nu s-au ratat. Toată această categorie de oameni au însă o trăsătură comună : nu cunosc sentimentul invidiei, deși, omenește vorbind, ei ar avea justificarea psihologică de a-i privi cu mâhnire pe cei născuți, vorba unui dascăl, în zodia porcului. Ratarea este una dintre temele romanelor mele. În Ghețarul este elementul esențial. Literatura ca eșec al eșecului, ca temă literară, l-a bântuit, cred, și pe Stendhal. ( Ideea mea era că și Leonardo da Vinci întruchipează o formă a ratării. E una fericită, a celui care nu finalizează ceea ce nu va fi niciodată perfect. )
În tenis, lucrurile sar în ochi și pot fi mult simplificate. Lăsând la o parte ghinioanele unui Juan Martin del Potro, mereu accidentat și operat, mă încearcă părerea de rău că sunt tenismeni care ar fi atins culmi de neimaginat, dacă s-ar fi antrenat cu seriozitate și n-ar fi amestecat sportul cu altele : Ilie Năstase( îl vedeai deseori în tribună, asistând la meciurile adversarilor săi, cu țigara în gură), Marat Safin, Feliciano Lopez, Goran Ivanisevic, Ivan Ljubicic, Tsonga. În această categorie l-aș băga și pe Djokovic, nepăsător până la nesimțire cu darurile sale. Sârbul ne/și-o face când ne e lumea mai dragă. Au avut de câștigat marii truditori ai terenurilor frumos liniate : Borg, Guillermo Vilas ( reverul său îi plăcea mult lui Stratan!), Thomas Muster, Michael Stich, Ivan Lendl, Rafael Nadal, Andy Murray. Scoțianul va fi, dar nu foarte repede, viitorul nr. 1 mondial. Iată și o scurtă listă de fotbaliști care ar fi putut aduce mai aproape cerul, dacă nu le-ar fi fost...o sete atât de cumplită : George Best, Paul Gascoigne, Nicolae Dobrin, Mutu, Florea Dumitrache, Alexandru Boc, Constantin Zamfir. Oricum, ei au scris istorie într-un mod mai spectaculos.
      * Legea pensiilor e făcută pentru descurcăreții vieții. E imposibil să ajungi la 65 de ani, relativ sănătos și cu mințile întregi, în condițiile de muncă din România. Iar dacă te pensionezi anticipat, primești bani care nu-ți ajung pentru un covrig zilnic. Un lucru interesant este că artiștii, primesc, ca și minerii, drepturi neașteptate.
      * Ticăloșia merge mult prea departe într-o țară trădată de vârfurile sale politice. La Jocurile Olimpice, sportivii români s-au prezentat foarte slab. Ei reprezintă un stat care n-a făcut nimic pentru ei, cum nu face pentru nimeni care muncește. Oamenii noștri s-au trezit că poartă, la Rio, niște cârpe în loc de echipamente. Rușinea e tot așa de mare ca atunci când hrana destinată ostașilor care luptau în Războiul pentru Independență din 1877 ajungea pe piața neagră, iar soldații mureau în tranșee, mai mult de foame și de dezinterie  decât de gloanțele turcilor, la Plevna, la Smârdan, la Vidin. Eminescu a fost atât de scârbit de această situație, încât n-a scris nicio poezie pe tema respectivă. A publicat însă articole care i-au adus dușmani neîmpăcați. Apropo, știați că marele critic literar Titu Maiorescu era avocatul celui care deturna proviziile destinate frontului? Trădarea e o trăsătură intrată în genomul românesc.
      * Ce face în acest timp Parlamentul? Ce să facă? Se piaptănă. Și-a dat seama că a uitat să pună o coroană regală acvilei de pe stema țării. (Chiar și Klaus Iohannis și-a dat o palmă peste frunte, constatând cutremurătoarea omisiune!) Pe urmă, băieții își mai votează niște privilegii, mai numără câinii de la stânele ciobanilor și adorm pe scaune, răpuși de atâta muncă. Halal!

P.S. Sincer vorbind, nu am superlative pentru inteligența uluitoare a Prințului Radu, dar de la înlăturarea Prințului Nicolae de la o ipotetică succesiune la tron, ideea de monarhie a murit în România.

luni, 15 august 2016

Pentru a deveni o națiune de imbecili, n-avem nevoie de școală și de profesori!

Pentru a deveni o națiune de imbecili, n-avem nevoie de școală și de profesori. Dascălii pot crăpa de foame, pot fi supuși unor umilințe de neimaginat. Cine i-a pus să-și aleagă meseria asta?
Reiau postarea de pe Facebook a unei prietene de rețea, Ligia Crosman :

acum cateva zile am vazut-o intr-un supermarket aproape de casa pe profesoara mea de literatura universala din liceu ... o doamna deosebita, era si profesoara de germana si de rusa ... vreo sapte limbi straine stia printre care si poloneza ... efectiv nu pot scapa de imaginea ei ... am urmarit-o prin tot supermarketul ... mergea cu capul in jos, batrana, ponosit imbracata, aproape murdara si cu o privire dintre cele mai indurerate de mi s-a strans sufletul in mine... a cumparat niste fructe la pret redus dintre acelea care sunt mai mult stricate ... as fi vrut sa ma duc la ea si sa-i spun cine sunt dar n-am putut ... nu mai stiu in ce lume traim!

spund și eu cu o poezie a unui mare poet român, George Bacovia :

Cu voi

Mai bine singuratic și uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În țara asta plină de humor,
Mai bine singuratic și uitat.

-O, genii întristate care mor
În cerc barbar și fără sentiment -
Prin asta ești celebră-n Orient,
O, țară tristă, plină de humor.

duminică, 14 august 2016

Jocuri de cuburi sau despre ingeniozitatea lui Nabokov

     Se spune că Nabokov îl detesta pe Dostoievski. Spunea că scrie oribil și că personajele sale sunt ridicole. El, Nabokov, scrie cu o plăcută lejeritate, cu momente de orbitoare strălucire, când amănuntele anoste sunt implicate în exprimarea unor adevăruri revelatoare. Am citit Adevărata viață a lui Sebastian Knight, Polirom, 2011, cu o uimire mereu reînnoită de câte ori am dat peste un pasaj în care talentul rusului mă copleșea. Prin anii '78 ai secolului trecut aveam ideea de a scrie o carte despre o altă carte niciodată pusă în text. Am folosit ideea în Călugărul Negru, dar într-o formă oarecum distorsionată. Cu zeci de ani înaintea mea, Nabokov scria o carte despre un autor imaginar căruia îi inventează o operă și chiar exegeze pe marginea închipuitelor cărți. E ca un joc de cuburi colorate. Sebastian Knight este recompus din amintirile naratorului, relațiile personajului cu mama sa vitregă și cu cea naturală, din mărturiile prietenilor și iubitelor, ele însele figuri enigmatice și mai mult decât originale. Tehnica e cu atât mai interesantă cu cât Sebastian Knight este un tip retras, solitar, cu un comportament plin de ciudățenii. Sebastian Knight, fratele vitreg al naratorului, este un mare scriitor, cu o creație ignorată de marele public. Vorbeam despre detalii. Iată o mostră ( e ziua în care tatăl lui Sebastian moare în urma unui duel) :” Era o dimineață atât de întunecată, încât în clasă fusese aprinsă lumina, iar asta îmi provoca întotdeauna un fel de zumzăit enervant în creier. M-am întors acasă pe la trei și jumătate dpă-amiaza, cu sentimentul acela de slinoșenie pe care îl aveam mereu când veneam de la școală și care acum era sporit de lenjeria aceea care mă mânca.”(pag. 15)  Nabokov este, cum am arătat și cu alt prilej, un pictor impecabil :” Mă văd pe mine însumi, un băiețel de patru sau cinci ani, ridicat pe vârfuri și foindu-mă ca să zăresc mai bine cutia de culori de lângă cotul în mișcare al fratelui meu vitreg : nuanțele lipicioase de roșu și albastru, atât de îndelung folosite încât se vede emailul lucind pe fundul fiecărei adâncituri a cutiei. Ori de câte ori amestecă Sebastian culorile în capacul concav de tinichea, se aude un clinchet ușor, iar apa din paharul aflat dinaintea lui e tulburată de pânze fermecate.” (pag. 17)
Portretele sunt de neuitat, dar modul în care Nabokov conduce acțiunea impresionează atât de mult, încât mă întreb dacă geniul presupune și o ingeniozitate ieșită din comun sau dacă aceasta din urmă poate fi echivalată, în planul valorii, cu geniul narativ al unui Tolstoi, simplu, natural, sănătos. Sebastian suferă de o boală de inimă, ereditară. Aflând că idolul său e pe patul de moarte, într-un sanatoriu, naratorul fuge acolo, cu speranța de a-l mai găsi în viață. Din pricina indicațiilor greșite ale angajaților spitalului, veghează o noapte întreagă somnul unui necunoscut, iar dimineața este informat că Sebastian murise cu o zi în urmă și fratele mai mic nu mai află secretul pe care scriitorul vrusese să i-l încredințeze. ”Oricare ar fi fost secretul lui, aflasem și eu unul, și anume că sufletul este doar un mod de a fi, nu o stare permanentă, că orice suflet poate fi al tău, dacă-i percepi și-i urmezi ondulațiile. Iar viața de apoi poate că este capacitatea plenară de a trăi în mod conștient în orice suflet vrei, în oricâte suflete, neștiutoare toate de povara lor schimbătoare. Așadar, eu sunt Sebastian Knight. [...]  Sufleorul chel își închide caietul în timp ce lumina scade încet. Sfârșit, sfârșit. Toți se întorc la viața lor de zi cu zi ( și Clare se întoarce în mormânt) - dar personajul principal rămâne, căci, oricât de mult aș încerca, nu pot ieși din rol : masca lui Sebastian mi se lipește de față, asemănarea nu se șterge. Eu sunt Sebastian sau Sebastian sunt eu sau poate amândoi suntem cineva pe care niciunul dintre noi nu-l cunoaște.” ( pag. 221)

duminică, 7 august 2016

Erich Maria Remarque sau despre solidaritate

        Nu mai am timp să scriu recenzii, dar voi prezenta în continuare, sumar, cărțile care îmi plac.
        Erich Maria Remarque este una dintre slăbiciunile mele. El promovează valori morale care îmi sunt dragi, într-o formă literară mai mult decât onorabilă. Nu pot spune că e un mare scriitor. Dacă-l comparăm cu corifeii epocii, pare de nivel mediu. Dar e un scriitor adevărat. Obeliscul negru, Trei camarazi și Pe frontul de vest nimic nou sunt cărți foarte bune. Arcul de triumf ( personajul feminin e pe jumătate româncă! ), Soroc de viață și soroc de moarte și Întoarcerea din război sunt onorabile. În această vară am citit Iubește pe aproapele tău (Editura Romhelion, București, 1991, traducere de Camil Baltazar),  însă nu mă pot pronunța asupra valorii literare a volumului, fiindcă sunt copleșit de conținutul textului. Calvarul evreilor din Europa, în pragul celui de-al doilea război, este magistral evocat. Dramatismul și veridicitatea situațiilor îl aduc pe cititor într-o stare de tensiune morală greu de exprimat în cuvinte. Personajele, bine conturate, trec necontenit granițe, înainte și înapoi, supraviețuind miraculos numai datorită solidarității pe care o manifestă. Sunt apatrizi, nu au cămin, hrană, protecție. Tot ce pot face e să se ajute unii pe alții. Ceea ce face Steiner pentru Kern și Ruth trece dincolo de frontierele oricărei religii și se încadrează în preceptul creștin atât de puțin respectat de creștinii cei mai smeriți : ”Să faci pentru aproapele tău mai mult decât faci pentru tine însuți!” Poveștile de dragoste ale lui Remarque sunt ușor edulcorate și îmi displac ( ca și în cazul lui Hemingway, dar s-ar putea să fie un moft al meu : am alergie la narațiunile sentimentale), însă ideea de prietenie străbate, ca un fir roșu, toată opera scriitorului și mă tulbură profund. Sunt și scene memorabile, demne de pana unui mare creator. La Praga, în sala de așteptare a Comitetului pentru ajutorarea emigranților, ticsită de oameni dintre care jumătate erau evrei, o fetiță se apropie de un bărbat cu capul în formă de pară și îi cere să îi arate vioara pe care el o ține într-o cutie. Apoi îl pune să cânte, iar bătrânul interpretează bucăți din Schumann și Schubert, proiectând o așteptare chinuitoare într-o lumină celestă. Dacă sacrificiul este cuvântul de ordine pentru eroii din Iubește pe aproapele tău ( Steiner le dăruiește tot ce are lui Kern și Ruth și se întoarce acasă, cu prețul vieții, pentru a o revedea pe soția sa, Maria, aflată pe patul de moarte), nu lipsesc torționarii, conformiștii și trădătorii. Ponderea lor este însă neînsemnată. Ca în toate cărțile sale, Remarque are umor. De pildă, drumurile personajelor centrale se întretaie cu ale unui individ obsedat în mod permanent să mănânce o găină friptă.
       Iubește pe aproapele tău este o lectură antrenantă și emoționantă. Am ajuns, cu timpul, să cumpăr cărțile lui Erich Maria Remarque în mai multe exemplare, pentru a le putea dărui și altora.
       

sâmbătă, 6 august 2016

Un vis ciudat, cu Sorin și Marinică Preda

Ieri a fost ziua în care s-a născut Marin Preda, autorul Moromeților.
În noaptea trecută am avut un vis ciudat, cu nepoții cunoscutului prozator. Se făcea că eu și Sorin eram în vizită la Marinică. Acesta începuse din nou facultatea, era în anul întâi și îi citea fratelui său, cu evlavie, începutul unei proze. Era slab, galben, tras la față. Lui Sorin tocmai îi apăruse un roman, Barabas. Avea fața plină și arăta prosper. Îl încuraja pe fratele său, bătându-l pe umăr, însă părea îngrijorat în legătură cu cronicile care încă nu apăruseră la Barabas. La rândul meu, încercam să-i ridic moralul, spunându-i că volumul său se va bucura de mare succes. Camera lui Marinică era o odaie mizeră, într-o cocioabă, cu pământ pe jos și cu pereții burdușiți. Două paturi țărănești, străvechi, erau așezate de-a lungul pereților. Lângă peretele opus ușii se afla o masă murdară, unde erau așezate filele încercării sale literare. Cineva vărsase apă pe jos, în colțul de după ușă. Atunci a intrat un rom negru la față ca un african. Sosise cu căruța și avea un bici în mână. Aștepta să mai apară cineva și s-a culcat direct pe jos, în balta de la picioarele noastre, având sub cap niște coli mototolite. Jenat, m-am ridicat de pe pat și l-am invitat să se întindă. N-a vrut și a insistat să rămână pe pământul gol, spoit în maro. Sorin s-a apropiat de mine și mi-a propus să scriem împreună un roman. Am acceptat, ne-am privit cu încredere unul pe altul, deși îmi spuneam în gând că acest lucru va fi imposibil. Aici visul s-a sfârșit brusc.

vineri, 5 august 2016

Mesaj transmis de o profesoară de origine română care predă în Franța

   Înainte de a scrie despre Erich Maria Remarque și Vladimir Nabokov, reproduc articolul lui Lăzăreanu Răzvan, postat pe www.expunere.com . Este un text menit să ne aducă rapid cu picioarele pe pământ, în condițiile în care am transformat școala într-un club al ignoranților agresivi.


     O profesoară de origine română a transmis un mesaj dur tuturor elevilor din România care se plâng de obicei de faptul că nu le place la școală, dar și părinților și profesorilor din România care sunt nemulțumiți de felul în care se „face carte” la noi. Doctorand la Universitatea din Poitiers (Franța) și la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, Ana-Maria Constantin predă în prezent la un liceu de prestigiu din Franța, iar, de curând, a postat pe Facebook o analiză comparativă asupra sistemelor de educaţie din Franţa şi România, cu accent pe disciplina existentă în sistemul francez. 
”Nu știu câți dintre voi aţi văzut filmul ‘Liceenii’. Era o frântură din educația care a dispărut acum 25 de ani. S-au dus regulamentele școlare dure, s-au dus uniformele obligatorii și profii exigenți. Eu încă am mai prins câțiva, în anii ’90, în fața cărora îmi mănânc unghiile, ba mai ziceam și-un „Tatăl nostru” de frică să nu mă scoată la tablă. Azi, profesorii se plâng că elevii nu mai învață, că sunt mai bine îmbrăcați ca ei, că la școală se face parada modei, atunci când elevii catadicsesc să vină la școală. Dar nu vă spun mai multe, pentru că știți și voi cam cu ce se mănâncă școala românească, cu milioane de absențe și promovabilitate mediocră la Bacalaureat de când s-au pus camere video care inhibă inspirația.
Nici să fii la catedră nu e mai bine, pentru că rezultatele dezastruoase le sunt imputate profesorilor. Dacă se chiulește, e vina lor, că nu știu să țină un curs care să-i atragă, care să le mențină interesul treaz, care să-i țină la școală și să nu-i trimită pe stradă sau prin baruri. Dacă nu se învață e tot vina lor, a profesorilor. Aceasta era situația când încă eram profesoara în țară.Acum lucrez din nou în învățământ, în Franța, la Lycée de La Rochelle.
Pentru că, un liceu care se respectă are o reputație. Reputație care se construiește în ani și cu mult efort. Reputația se face pe baza rezultatelor de mai sus, dar și prin absolvenții săi. Absolvenții trebuie sa continue studiile sau să fie angajați. Pentru a ajunge la studii universitare sau angajatul ireproșabil, liceul nu se joacă cu regulile. Regulamentul este foarte dur și dacă vă povesteam de ,,Liceenii”, nu o făceam întâmplător.
Toată lumea are uniformă. Uniforma este obligatorie. Obligatorie este și coafura fetelor, un coc micuț, ca și barba permanent rasă a băieților. Obligatorii sunt și pantofii negri cu toc de trei centimetri pentru fete. Balerinii nu sunt acceptați, cum nu sunt permise nici tocurile mai mari de trei centimetri. Cine nu se încadrează este exclus de la cursuri sau mai bine zis, trimis acasă să se schimbe. Dacă ai reușit să treci de prima selecție de la poartă, te poate trimite acasă orice profesor sau Consilierul Principal Educativ care răspunde de Viața Școlară. Și apoi, e problema ta dacă rămâi cu absențe nejustificate. O să regreți cu ocazia consiliilor clasei care se reunesc la fiecare sfârșit de semestru pentru a analiza situația școlară și disciplinară a tuturor elevilor. Acolo, în ședință, de față cu toți profesorii și directorii, absențele, excluderile, abaterile disciplinare sunt tocate mărunt. Dacă exagerezi, poți fi sigur că n-o să ai o diplomă pe care să scrie Lycée de La Rochelle Ci o diplomă oarecare, fără prea multă valoare.
Să revenim la regulament.
Știți că, în România, se filmează orele cu telefonul mobil, că elevii se amuză între ei sau pe socoteala profesorului care, vrând-nevrând, e profesorul lor. Ei bine, aici e absolut imposibil. Telefoanele mobile nu sunt permise în incinta școlii (și nici în internat între anumite ore, cum e ora de studiu sau după stingere) și orice folosire a gadgeturilor mobile este sancționată simplu prin confiscare. Ulterior, aparatul ajunge la Directorul Adjunct care judecă singur dacă și când îl returnează proprietarului. Se poate ajunge la o lună, două, sau tot anul școlar. În funcție de gravitatea faptei.
La ore, dacă nu ești disciplinat, profesorul nu se încurcă cu tine. Nu ai chef de oră, te poftește afară, dar nici asta nu e de bine, pentru că nu ai voie să părăsești liceul așa, când ai tu chef. Practic ești obligat să rămâi în școală, ți se notează excluderea, și o să lucrezi de unul singur la Viața Școlară. Ba, mai mult, o să mai primești și o pedeapsă ca să nu te mai amuzi în ore în loc să asculți lecția.
Pedepse se dau ușor. Se numesc „Rețineri”. O să faci teme, eseuri, pe diverse subiecte, în general legate de greșeala făcută. Dacă ai fost lipsit de respect, o să scrii câteva pagini despre respect și nevoia de respect. Dacă ai copiat, o să argumentezi cum dăunează copiatul disciplinei școlare…
Dacă excelezi în greșeli o să faci multe chestii practice. De exemplu, o să lucrezi pentru colectivitate la restaurantul unde mănâncă elevii, o să faci curat prin școală sau la spălătorie. Și vă spun sincer, nimic din toate astea nu e amuzant. Dar e meritat. Greșelile meritate sunt asumate. O reținere sau o excludere pleacă în plic la părinți care o retrimit semnată la școală. Ele rămân în dosarul elevului pentru posteritate.
Absențele sunt foarte bine supravegheate. Practic, sistemul îți poate arăta la orice oră cine nu e prezent la cursuri și din ce motiv. Motiv necunoscut înseamnă că echipa de la Viața Școlară pune mâna pe telefon și sună. Te sună pe tine, părinte sau tutore. Părinții pot vedea și ei de acasă dacă odrasla e la școală au ba. Dacă părintele e cu copilul acasă, sună la școală ca să-i anunțe absența și motivul. Totul e contabilizat.
Dacă ai lipsit, când apari la școală te prezinți cu carnetul personal pentru a justifica absența și a o reglementa informatic. Părinții semnează absențele elevilor minori, majorii pot să și le semneze singuri, în consecință de cauză.
Elevii și părinții au semnat contractul cu școala. Contractul e lege și toată lumea se supune. Democrația… e în altă parte”, este mesajul transmis de Ana-Maria Constantin în mediul online, potrivit stiridiaspora.com

P.S. Am mai scris pe această temă și țin minte că o doamnă a intervenit energic, spunând că fiica ei nu învață carte, fiindcă învățătoarea e urâtă și... are mustăți.


joi, 28 iulie 2016

Tehur. O povestire din 1978

                                       lui Teodor Dună
    Am mers și în vara asta la mănăstire, pentru a uita de zgomotele orașului și de spaimele mele nocturne. Starețul îmi rezervă, în fiecare an, o chilie clădită la umbra unor pini. De acum ajung, abia apuc să mă schimb și, fără să-mi desfac bagajele, adorm pe patul din lemn de brad, cu o saltea umplută cu paie de grâu, lavandă, roiniță și flori de mac. Astăzi, după ce m-am trezit, am aflat că bătrânul călugăr Tehur a murit. Fratele Eli, care mi-a adus vestea, mi-a spus  că  înainte de a trece în lumea drepților, fratele Tehur a bolborosit ceva de neînțeles, câteva cuvinte despre care starețul, care nu știe nicio limbă străină, și-a dat cu părerea că ar fi o portugheză medievală sau cam așa ceva. Fratele Eli mi-a arătat și pergamentul pe care fratele Tehur obișnuia să-și scrie rugăciunile înainte de a le rosti. Altminteri le uita. Era omul cel mai lipsit de memorie din câți am cunoscut. De fiecare dată când ajungeam la lăcașul sfânt, trebuia să fac din nou cunoștință cu el. Mă dădeam mereu altcineva, fiind, pe rând, medic, grădinar sau director de editură și având vârste între treizeci și cinci și cincizeci și cinci de ani. Inutilă și copilărească punere la încercare! El se purta cu mine la fel de blând și îmi arăta o față zâmbitoare, brăzdată de riduri adânci și încadrată de o barbă albă și lungă.  Fratele Eli pomenea des că, în afara scrisului și cititului,  niciun fel de învățătură nu se lipise de Tehur. Fusese învățat să scrie și să citească, cu mare osteneală, de fostul stareț. Trebuia ca doiul să fie introdus în mintea fratelui Tehur odată cu gâtul gâscanului îngrășat de părintele Pamfil. Zeroul era burta încăpătoare a starețului, c-ul era potcoava măgarului cu care se aducea apa din vale și e-ul – grebla din grădina de zarzavaturi. Și uite așa, dealurile, viețuitoarele și pietrele au urcat în capul lui Tehur și au lăsat locul cifrelor și literelor care au început să-și facă de cap. Arbuștii, oamenii și restul lucrurilor au început să se aglomereze pe pergamentul de rugăciuni al bunului nostru frate. Eli spunea că, de fapt, nici n-ar putea fi vorba de rugăciuni. Fratele Tehur se juca, pur și simplu, ca un copil, cu vorbele. Așeza ici un munte, dincolo o capră sau un automobil. El închipuia astefel niște povești care n-aveau început și sfârșit. Starețul, econom din fire, îi dăduse o singură bucată de pergament pe care Tehur scria la nesfârșit : la scurt timp după scriere, cele caligrafiate acolo se ștergeau de la sine. Exact ca în memoria lui Tehur! Ba nu, greșesc, fiindcă examinată atent, foaia de pergament păstrează urmele textelor anterioare, scrijelite apăsat de fratele Tehur. Dar propozițiile își schimbă ordinea și poveștile se amestecă între ele. La o primă lectură, eroina ajunge acasă și se dezbracă să facă un duș. La a doua privire, dușul intră pe ușă și eroina iese pentru a se întâlni cu un bărbat care o așteaptă sub scară, cu mâinile în buzunare. La o altă recitire, între eroină și bărbat se interpune un pensionar cu pălărie din paie de orez. Omul se uită pe gaura cheii, în altă zonă a scării și îl spionează pe un chiriaș care citește un ziar. Schimbările se petrec sub ochii mei. În locul unui măceș apare o profeție, iar o ogradă pustie e împinsă discret către margine de o fotografie deocheată. În general, poveștile decurg plăcut. Eroina, care pornise către mall, ajunge la Universitate, unde mărturisește că e bucătăreasă și zdrobește inima unui african înzestrat precum un armăsar. Tânărul este ospătar într-un restaurant și asistent medical par-time la Spitalul Universitar. Brusc, el devine biciul cu care este mânat măgarul mănăstirii. Mă întorc înapoi și dau peste un coș plin cu alune. Unde e fata? Reiau lectura și nu-l mai văd pe bărbatul de culoare.  O beție într-o mansardă. Un puști fumând la closet. Preotul mănăstirii ținându-și slujba. Oameni muți, obiecte însuflețite. Cuvinte vii, cuvinte-curcubeu.
                                                                   1978

P.S. Textul e scris în 1978, dar dedicația e din 25 august 2016.


miercuri, 27 iulie 2016

Spaime și scârbe în Las Vegas

    Am citit cu încântare Spaime și scârbe în Las Vegas de Hunter S. Thompson, Polirom, 2008. Americanul știa să scrie. Personajele sale iau tone de droguri, se limpezesc cu rom și Chivas Regal, sunt spurcate la gură, însă au o expresivitate seducătoare. ( Ca o curiozitate, îmi permit o observație. Bețivii emeriți umblă totdeauna cu recipiente mici și multe - o ”jumate”, un ”sfert”- dozându-și, ca pe o hrană prețioasă, alcoolul ingerat, numărându-și, la nevoie, paharele. O duc într-o beție discretă, cu zecile de ani. Cel mai adesea sunt rupți de băutură, nu sunt niciodată treji de-a binelea, chiar dacă uneori par așa, însă au grijă să nu intre în comă alcoolică. Sunt însă imprevizibili și, dacă ai de-a face cu asemenea indivizi, e bine să ai permanent asupra ta ceva cu care să-i reduci la tăcere, după cum bine sugerează naratorul. Altminteri te trezești din senin cu capul spart. Bețivanii fără orizont cultural, personaje centrale în opera lui Bukowski,  sunt aroganți și nu știu înseamnă bunele maniere sau respectul. Sunt, cum se spune, nefrecventabili.  Nu se ridică la rangul de băutori, cum sunt bărbații lui Raymond Chandler.  ) Thomson are umor, e alert în relatare, dar nu posedă relieful artistic al lui Bukowski, care umblă și el cu jumătăți și sferturi ( adică litre!) de whisky, însă n-are treabă cu drogurile. Nu mai zic că autorul Spaimelor și scârbelor în Las Vegas nu ajunge nici pe departe la violența insuportabilă a lui William Burroughs, pe care nici nu l-am putut citi decât parțial. La prozatorul beat, trivialul, perversiunile ( mergând până la crime abominabile!) sunt atât de apăsate, încât esteticul se volatilizează. De la un punct încolo îți blochează toate căile de receptare.
      Paginile lui Hunter S. Thompson sunt lipsite de erotism, iar violența e minimă. Proza originalului și damnatului american e plăcută, ușoară, antrenantă. Infernul drogurilor nu pare monstruos, ca la Burroughs, ci oarecum îmbietor, deși aducător de ”spaime și scârbe”.

P.S. Cine spunea că s-a apucat de băutură din dragoste față de literatura lui Erich Maria Remarque și a lui Hemingway? Hunther S. Thompson e dintre aceia care i-ar putea împinge către păcatul fatal al drogurilor pe niște cititori tineri, curioși, cu bani și lipsiți de preocupări.
       Voi face cândva distincția între băutor - bărbat care se comportă civilizat, indiferent de cantitatea de alcool pe care a înghițit-o - și bețiv, cetățean care își dă în petic și e un pericol social de câte ori trage la măsea. E doar o deosebire. Jack London se considera bețiv - vezi Spovedania unui bețiv -, dar cred că era era un băutor încercat.

miercuri, 20 iulie 2016

Revista Argeș - 50

       La începutul luni iunie, revista Argeș a aniversat 50 de ani de existență. Este un eveniment cultural major care nu trebuie trecut cu vederea. Acțiunea literară recentă a revistei, emblematică pentru literatura română, este datorată în mare parte redactorului-șef Dumitru Augustin Doman. Argeș este o publicație de mare prestigiu, cu impact puternic în peisajul cultural, având colaboratori de anvergură artistică majoră și publicând texte care vor rămâne în istoria literaturii române.
      Argeș face parte din elita noastră literară. Cum a reușit acest lucru cu adevărat impresionant? O dată, datorită talentului și pasiunii cu care Dumitru Augustin Doman lucrează pentru fiecare nouă apariție. A doua oară, prin atitudinea imprimată de același scriitor, care promovează scriitorii români de valoare de pretutindeni. Având deschidere către universalitate, Argeș refuză provincialismul în care se complac alte foi, unde câțiva inși, în general mediocri ( căci asta e condiția mediocrului : neputința de a se deschide către valoare), se blagoslovesc și se elogiază în mod ridicol între ei, premiindu-se periodic unii pe alții. ( ”Mi-a venit iar rândul la premiu!” mă anunța, vesel, un grafoman care publică zeci și zeci de volume fără pic de har, la propria editură. Ca să fim drepți, la broșurile semnalate activează și doi-trei scriitori importanți, dar acțiunile lor sunt paralizate de forța grupului sortit să rămână pe veci o mică turmă locală.)
Argeș este o prelungire a legendelor literare de odinioară. Dacă Doman îți citește o carte și vede că ai valoare, te invită imediat să colaborezi, fără să te cunoască personal, oriunde te-ai afla. Spre deosebire, iarăși, de alții care îi ocolesc cu cu grijă chiar și pe cei mai valoroși autori din propria ogradă.
Fără Argeș am fi mult mai săraci spiritual.
Îi urăm revistei Argeș să nu-ți schimbe beneficul comportament cultural și să o ducă tot așa încă o mie de ani!

P.S. Ca să fim corecți până la capăt, mai sunt câteva reviste literare din orașele de provincie, cu o activitate literară la fel de înălțătoare ca a piteștenilor, încurajând tot ce înseamnă valoare literară : Ramuri, Vatra, Litere, Astra, Spații culturale, Sintagme literare, Oglinda Literară.

duminică, 17 iulie 2016

Cinismul candorii : Sorin Preda

     Romulus Bucur, Marin și Sorin Preda, nepoții cunoscutului prozator, aveau ceva rar în comun : o candoare care se voia cinică, dar era surprinzătoare, emoționantă pentru mine. Se apropiau, ca atitudine, de autorul Moromeților, care ajunsese însă la un cinism autentic, pigmentat cu umorul necesar.
Cu Romulus și cu Marin am stat în aceeași cameră, timp de doi ani, în căminul studențesc 6 Martie, acum Kogălniceanu. Pe Marin, cu care am fost prieten, l-am evocat îndelung, într-un articol mai vechi, când încă trăia, dar nu știu dacă a citit rândurile mele. Am povestit o singură întâmplare cu Romi, dar mai am o căruță de povești legate de el.
    Pe Sorin Preda l-am cunoscut foarte puțin. Era cel mai inteligent și mai realist dintre cei pomeniți înainte, un om cu picioarele pe pământ. Fratele său îmi povestise despre el că era mare seducător. ”Aducea atât de multe femei acasă, încât eu credeam sincer că el vrea să vadă cât îl ține s...la”. Am mai înțeles că unchiul lor, scriitorul, nu-l debutează la Cartea Românească, fiindcă nu dorește și un al doilea scriitor în familie. Dormeam foarte prost și pe atunci și mă trezea cel mai mic zgomot. ( Romulus mi-o făcea de multe ori, răvășind amarnic colile cursurilor pe care le citea și trezindu-mă din somn. De aceea puteam fi văzuți câteodată într-o scenă neverosimilă : Romi avântându-se înainte, spre bulevard, cu mustățile-i ungurești înfoiate și cu pași mari și repezi, iar eu fugind în urma lui, desculț și în pijamale, cu o coadă de mătură ridicată deasupra spinării sale.) Îl auzeam pe Sorin cum deschidea ușa, cu noaptea-n cap, și se duce la patul lui Marin. Apoi începeau amândoi să șușotească. Dormeam cu perna pe cap, treaba devenise una dintre ciudățeniile mele cunoscute, dar tot eram nevoit să aud conversația lor.
- L-au dus pe Stratan la spital, bă, spunea Marin. La psihiatrie.
- Cine l-a dus, mă?
- L-a dus X ( un cunoscut critic și profesor universitar). S-a interesat mult de el și a vorbit cu doctorul să-l îngrijească bine. ( Medicul era un prozator în vogă pe atunci, Nicolae Damian, căruia i-am citit Pribegi, noi visam și alte două cărți, dar despre care azi, în mod stupefiant, nu se mai pomenește nimic.)
- Fugi, bă, d-aici, că nu cred, a replicat dur Sorin. Pe X nu-l interesează decât să scrie zece articole și să f... șapte femei pe săptămână.
Cu alt prilej, Marin elogia Cartea Milionarului de Ștefan Bănulescu, pe care tocmai i-o împrumutasem.
- Căcaturi marqueziene, i-a tăiat-o scurt Sorin.
Era acea colțoșenie  a lui Țugurlan, specifică locuitorilor din Teleorman.
      L-am cunoscut mai îndeaproape și am schimbat, în trei-patru rânduri, câteva vorbe. Era un bărbat frumos, fără să fie atât de fin modelat precum Marin, care rivaliza cu Alain Delon. Sigur pe el, bine ancorat în realitate. Un tip dezghețat, cu o minte ascuțită și cu acea originală tentativă de cinism despre care am pomenit și care apare la personajele Niculae Moromete, Paul Ștefan, Ilie Moromete și chiar la autorul lor, Marin Preda. Un cinism inofensiv, încărcat de o inefabilă uimire, benefică ideilor și dialogului. Mi-a dat un text pe care-l scrisese recent și lectura a fost plăcută. Mai târziu aveam să-i citesc volumul de debut, Povestiri terminate înainte de a începe, și mi s-a părut un prozator excepțional. Discutam deseori cu Stratan, elogios, despre cartea cu pricina. Semna Sorin Preda, dar scriitorul Nicolae Iliescu m-a informat recent că Sorin a publicat și sub pseudonimul Sorin...Tomșa. Semnasem Șerban Tomșa niște poezii publicate în revista liceului, pe care el n-avusese, cu siguranță, ocazia s-o citească. Aflând că sunt prieten cu Marin, mă aborda de fiecare dată când venea pe la noi. Mi-a mărturisit că făcuse un pic de burtă în timpul convocării militare de după facultate, când obișnuia să bea, în fiecare după-amiază, câte patru beri. Credea în...cinismul femeilor. ”La un moment dat îți spune : să vezi că voi pleca, te voi părăsi. Și știi care este culmea? Că tu o iei în glumă, dar ea chiar așa va face!”   Un singur lucru m-a clătinat serios : motivația pentru care ținea să devină scriitor :” Ne zbatem și noi, ce să facem, pentru o pâine mai albă.” Sunt convins că nici el nu credea în ideea asta. După Revoluție, pâinea aia, despre care vorbea Sorin, s-a înnegrit și s-a micșorat până a dispărut cu totul.
     Ultima dată când l-am văzut, în primăvara lui 1980, era foarte marcat de drama unui prieten care avea o boală stranie, manifestată prin dureri puternice în penis. ” Cică doctorul a spus că nu crede că e cancer.” Sorin mi-a prezentat atunci planul unei povestiri care îl avea ca erou chiar pe prietenul său. În ultima scenă, personajul urma să apară stând pe scaunul de toaletă și căutând o ieșire din infern, asemenea lui Ivan Ilici.
 Nu mai știu dacă Sorin Preda a scris sau nu povestirea cu pricina. Rămâne indiscutabil unul dintre cei mai importanți prozatori optzeciști și regret că n-am mai ținut legătura nici cu el, nici cu fratele său, Marin.

joi, 14 iulie 2016

Ziarele, superbe ficțiuni

    Nu mă voi referi la falsificarea grosolană a realității de către mass-media, aducând în discuție găina care făta pui, inventată de Ion Cristoiu.  ( Nu mă pot împiedica să spun două cuvinte despre violatorul în serie din Gratia, Teleorman. Prididit de nevoi, un mușteriu al unei cârciumi a năvălit în curtea unei babe, intenționând să se ușureze. Dar omul n-a avut noroc. Tocmai când devenise țâșnitoare, a ieșit din casă bătrâna care a văzut cum îi sunt stropite zarzavaturile. A început să urle : ”Violatorul! Violatorul!” Bărbatul a fost nevoit să fugă precum o arteziană umblătoare și prostimea a dat buzna să vadă nenorocirea. S-au dat telefoane, au fost chemate televiziunile și poliția. Au fost abordați vecinii și trecătorii. O doamnă a zis, ușurată, că e bine că n-a intrat peste ea, fiindcă bărbatul ei e foarte puternic și, Doamne ferește, l-ar fi omorât pe nenorocit dintr-o singură lovitură. Ce credeți că spunea fătuca trimisă de un cunoscut canal de televiziune? Că criminalul violase în total douăsprezece femei, că două dintre ele muriseră de rușine, iar șase fugiseră din sat. Din pricina traumei, celelalte stăteau ascunse.)
     Am cunoscut cândva un profesor de un rar altruism. Era mai în vârstă decât mine, admirabil educat. Își respecta colegii, îi trata cu blândețe pe copii și îi ajuta cu multe pe părinții acestora. Când cineva avea de rezolvat o problemă, el își lăsa imediat treburile și sărea în sprijinul celui încolțit de griji. Locuia într-o localitate învecinată ( să-i spunem B) și purta la el, în mod permanent, două liste. Una cu problemele pe care cetățenii din A (unde se află școala) le aveau de rezolvat în B, alta cu daravelile pe care gospodarii din B le aveau în A. Dădea pălării la întors, făcea cumpărături, lua haine de la croitor. Înzestrat de Dumnezeu cu un frumos caracter, își risipea fiecare zi, alergând, după ore, încoace și încolo, în slujba semenilor săi. Îi trata cu considerație pe oameni și petrecea multă vreme cu ei, la o conversație. Grație acestor nobile înclinații, el a rămas un mit local. A ocupat toate demnitățile posibile : a fost, pe rând, director de școală, primar, viceprimar, consilier local. Unde voiam să ajung? Fiind prins cu treburile altora, omul nostru nu prea avea timp să citească, chiar dacă era abonat la toate cotidianele momentului. Avea însă un obicei care pe noi ne intriga : își așeza ziarele pe colecții, pentru a le citi... atunci când va ieși la pensie. A tot strâns publicații timp de patru decenii și jumătate.  Râdeam ca proștii de planurile sale : ce interes mai prezintă o informație citită la patruzeci de ani după ce a fost lansată?
      Mult prea târziu mi-am dat seama că ideea sa era genială. Abia acum, după mult timp, vedem cât adevăr și câtă minciună intră într-o banală știre de presă. Ne dăm seama câtă manipulare am suportat și câtă imaginație au pus reporterii în textele lor. Citite din perspectiva de azi, ziarele par povestiri infidele realității care le-a hrănit, brodate pe pânza istoriei. Ziaristul transforma realitatea într-o plăsmuire ispititoare, noi raportăm poveștile la mecanismele sociale și le punem într-un alt context, construind, bucată cu bucată, o uriașă, incredibilă ficțiune.
      Îl invidiez pe prietenul meu mai în vârstă  pentru deliciile pe care le încearcă azi, la pensie, când savurează legende ( în sensul consacrat de serviciile secrete) de acum patruzeci de ani și îl asigur de respectul și de afecțiunea mea.

luni, 11 iulie 2016

Circarii cu musca pe freză

Dacă Ronaldo nu s-ar fi accidentat, Portugalia n-ar fi câștigat Campionatul European.
Destul de tonți, francezii ăștia. Nu știau că, tamponându-l zdravăn, îl vor face pe Ronaldo erou și vor pierde și meciul. Totul a făcut parte dintr-un scenariu bine gândit. Ronaldo a ieșit și a intrat, s-a lamentat, a plâns precum un cunoscut scriitor când termină un roman și s-a lăsat cărat pe targă, ca Adrian Năstase după ce-și trăsese un glonț în canapea. Tot uitându-se după el și făcându-și procese de conștiință ( ca toți europenii, de!), adversarii au căzut într-o stare de toropeală din care nu i-a mai trezit decât golul lui Eder, în minutul 109. Era prea târziu, fiindcă francezii se pregăteau deja să meargă la culcare. Las la o parte faptul că portarul Lloris a fost serios zdruncinat cu un minut înainte, la o lovitură liberă dictată de arbitru împotriva cocoșilor, la un henț făcut de...portughezi. Dorind să organizeze cel mai prost Campionat European din istorie, oficialii au folosit arbitri nevăzători. Păcat că atacantul Eder n-a pus mâna pe minge în careul advers, că obținea precis un penalty!
Marile echipe au dispărut, dar câteva au avut un joc frumos : Croația, Italia, Spania, Islanda, Țara Galilor. Nu m-așteptam să câștige vreuna dintre ele, fiindcă de multă vreme nu triumfă cei mai buni ( vezi și Liga Campionilor, unde oficiază tot niște arbitri orbi!), ci șireții, șmecherii care știu să seducă destinul. În condițiile date, mă așteptam să învingă Germania. Dar ți-ai găsit! Au făcut francezii ce-au făcut și i-au păcălit pe nemți așa, ca la poker. Tot cu ajutorul unor arbitri care văd numai într-o direcție. În fine, era de așteptat ca portughezii să le facă gazdelor aceeași figură, cu o lovitură mișelească, un as de treflă scos din chiloți, după ce arbitrul îl ajutase pe portarul Lloris să-și zdrobească oasele în mod gratuit.
A fost cel mai straniu și mai slab Campionat European pe care l-am văzut : o selecție a valorilor inversată. Parcă totul s-ar fi desfășurat dinspre finală către început. Nu vreau să spun că România-Franța a fost adevărata finală, dar ce meciuri au oferit Croația, Italia și Islanda!  Pe măsură ce se încheiau confruntările, rămâneau echipe din ce în ce mai jalnice, dacă se poate spune așa.
În logica de mai sus, normal ar fi fost să se impună cea mai urâtă echipă a turneului.
Și așa s-a întâmplat.


sâmbătă, 9 iulie 2016

Fiecare ușă deschisă este coperta unei cărți


 Se dedică lui Dumitru Augustin Doman

Tot deschidem și închidem uși, ferestre și porți.
Nu vine nimeni, nu pleacă nimeni. E cumplit.
Fiecare ușă deschisă e coperta unei cărți din care nu mai putem ieși. Deschidem și închidem altele, dar sunt doar capitole, pasaje, fragmente cu un unic sens. Nu vedem marginea deșertului.
Am mai purtat acest trup și aceste cuvinte. M-au mai vizitat gândurile de acum și am mai citit cărțile care se ridică, precum gorganele, pe biroul meu. Am mai iubit-o pe femeia cu care mă întâlnesc și am mai discutat cu prietenul devenit moșneag. Am mai mers prin viscole și am trecut prin aceleași păduri și biblioteci. Am văzut aceiași nori și m-au udat aceleași ploi, frânghii incolore, coborând ispititoare din cer.
Dar nu-l cunosc pe bărbatul care se apropie de mine zâmbind și arătându-mi un obiect cu patru capete. Omul are barbă și ochi senini, de motan șiret și sătul.

miercuri, 6 iulie 2016

Umbra lui Federer la Wimbledon sau despre psihologia învingătorilor

      Federer nu mai este decât umbra jucătorului perfect de odinioară. Reverul lui e slab în fața adversarilor care lovesc cu două mâini. Însă mai poate câștiga datorită serviciului devastator. (Chestia asta a început să mă deranjeze. Nu se numește tenis jocul în care faci cu serviciul mai mult de jumătate din puncte.) Mai e și forța mentală. Adversarii se bat singuri în fața celor obișnuiți să câștige mereu. Nadal juca deseori execrabil și câștiga turneu după turneu.
Sunt sportivi care joacă de foame. Intră în primii o sută.
Sunt alții care se mulțumesc să fie printre primii, dar nu se străduiesc prea mult să devină lideri. Tomas Berdych are toate calitățile să se lupte pentru supremația mondială, dar se oprește regulat în fazele avansate ale turneelor. Nu-mi dau seama ce e în mintea sa. Wawrinka e foarte talentat, dar inconstant.
     În fine, sunt cei care respiră numai victorii. Federer, Djokovic, Nadal se află printre ei. Nadal a fost numai antrenament , Federer a avut mult talent. Dacă și-ar fi luat din tinerețe antrenor, elvețianul ar fi câștigat ușor patruzeci de titluri de Grand Slam. Pe Djokovic l-am socotit risipitor cu darurile sale, fiindcă a avut jocul cel mai complex și putea rescrie istoria tenisului. Îmi pare rău că n-am văzut cum a fost eliminat, anul acesta, de la Wimbledon.
Dincolo de posibilitățile tehnice și fizice, mintea este esențială.
Cum se educă gândirea unui învingător? În sport, în cultură, în învățământ?
La ediția asta merg pe mâna lui Andy Murray.

P.S. Rahat! Țara Galilor și Portugalia sunt două echipe submediocre. Colac peste pupăză, galezii n-au avut portar. Ăla nu ieșea mai mult de o jumătate de metru din poartă. Cum să nu-i dai gol cu capul?Cum au ajuns ăștia în semifinală ține de SF. Mai norocoși și cu freza lui Ronaldo racordată mai bine la textura mingii, lusitanii păleau balonul orbește, la fiecare apropiere de poarta adversă, cum fac adolescenții prin parcuri și cum făceam și noi, pe maidan, în urmă cu n ani. Și le-a ieșit. Treaba e că la o confruntare cinstită cu nemții, n-au nicio șansă. Dar dacă francezii ăia de culoare,simpatici, îi încurcă pe germani cu un meci lung sau cu niște penalty-uri bătute mișelește, pe centru? În definitiv sunt la ei acasă. În cazul ăsta, Ronaldo îi va păcăli în finală și-și va unge cu briantină al patrulea Balon de Aur. Fiindcă Messi e urmărit acum nu numai de fisc, ci și de blestemul... argentinianului care se îneacă la mal. N-are echipă în spate, cum au avut Maradona și Kempes.
Merg pe Germania ( nu credeam s-o fac vreodată!) și i-aș da Balonul de Aur lui Neuer sau lui Bale, fiindcă a făcut enorm, cu o echipă de cartier. Că trofeul ăla n-o fi scris doar pe numele a doi șmecheri, Messi și Ronaldo! Și mai zic un lucru. Un balon luat de Messi a fost primit pe nedrept ( trebuia să-l ia Iniesta), iar două înșfăcate de Ronaldo au fost măsluite în mod foarte clar : o dată voturile pentru Messi au fost deturnate către fantele portughez, din ordinul lui Blatter, iar a doua oară trofeul a  fost meritat de francezul Franck Ribery, care câștigase tot ce se putea câștiga cu Bayern Munchen. Adevărul gol-goluț arată așa : Messi cu patru Baloane ( cinci cu cel suflat de Blatter și dirijat către Ronaldo), iar Ronaldo cu unul. Dar e aici o țesătură de interese mai complicată decât în Cosa Nostra.
Slab Campionat European, foarte slab!
Și deloc spectaculos.



marți, 5 iulie 2016

Bibiloi la concert și frica de Facebook

Era un personaj.
Crescut de bunici, lăsat la voia întâmplării de părinți ( cred că nici nu-și cunoștea tatăl), băiatul se afla într-o veșnică agitație. Fura, ducea tot felul de lucruri, aducea, se bătea, bea, era cu miliția mereu pe urmele lui și umbla după femei de la vârsta de paisprezece ani. Îmi aduc aminte o scenă halucinantă. Într-o noapte, Bibiloi se ținea după o femeie măritată ( destul de în vârstă, cu copii), ducând în mână o găleată plină cu vin. Ei îi plăcea să bea, iar el îi cerea, cu glas rugător, ceva la schimb. Au dispărut în noapte și cred că au căzut repede la învoială. Puștiul era dotat precum Terente.
Era vulgar și expresiv în limbaj. Trec cu vederea lăudăroșenia sa și minciunile pe care mi le înșira. Se întâmpla ca pe stradă să treacă un cunoscut care să întrebe de mine.
- Măi, Gigi e pe acasă? întreba adolescentul, cu o afectare care-l deranja teribil pe Bibiloi.
- Vorbește frumos, că te-ating peste bot! se răstea el.
- Bine, dar ce ți-am făcut? se speria amicul meu.
- Păi așa se vorbește? Măi, Gigi e pe acasă? Vorbește și tu ca un om normal : Bă, șmecheru-ăla dă Gigi o fi, bă, p-acasă?
- Bine, dar...
- Iar începi? A doua oară nu te mai iert!
Într-o zi, Bibiloi s-a decis să se ducă la un concert de muzică populară. Și-a luat la el și merinde, să nu facă foamea prin oraș : ouă fierte, brânză și un coltuc de pâine.
S-a întors de acolo foarte nemulțumit.
- Păi, eu mă duc să-i văz pă Dolănescu și pă Maria Ciobanu cum cântă și să pupă pă scenă și ăia încearcă să mă păcălească?
- Cum naiba să te păcălească?
- Păi, la început a trimes pă unu' cu ochelari și c-o vioară la care a-nceput să scârțâie. Auzi la ei, muzică semfonică!
- Păi, trebuie să trăiască și ăia, mă!
- Ce să trăiască, bă, că dacă ieream mai aproape dă scenă, îl omoram! Cu pâinea nu l-am nemerit, da' l-am prins cu un ou p-o ureche și cu ălălalt pă ceafă, că o și luase la fugă. Îmi pare rău că nu i-am spart ochelarii! Și am rămas și nemâncat!
Nu l-am văzut de patruzeci de ani.
Recent am stat de vorbă cu niște oameni serioși care mi-au explicat că n-au cont pe Facebook. Pe lângă faptul că fiecare proprietar de cont e urmărit ( chiar și cei cu conturi false sunt monitorizați), din jungla miilor de necunoscuți te pasc pericole nebănuite. Oare pe acolo, prin bezna democrației, o fi pândind și un Bibiloi îmbătrânit și înrăit de viață?

P.S. 1. Cum de pe atunci visam să devin scriitor, i-am spus că îl voi face personaj. Multă vreme mi-a ținut calea și mi-a cerut bani, dân drepturili dă autor. I-am explicat că nu scrisesem decât niște poezii și nu câștigasem nimic. Mi-a explicat că mai târziu, când îl voi pune într-o carte, s-ar putea să-i dau țeapă : ce-i în mână nu-i minciună. Până la urmă a sărit la bătaie și a încasat-o. A plecat înjurând și găsindu-și scuze  : ” Ce, bă, tu ești odinit și mă omori!” Abia după aceea s-a potolit.
       2. Există un avocat spelcuit, prezent în toate emisiunile în care se vântură mizerii omenești. Îmbrăcat, frezat, ras fără cusur. Smerit, protocolar, plin de înțelepciune. Este atât de fals în stilul său pretins civilizat, încât îți vine să-l strângi de gât. ( Noroc că mi-am mai luat un televizor și sunt scutit de chinul de a-i mai vedea mutra și apucăturile.) Pe ăsta chiar l-aș da pe mâna aprigului Bibiloi!


duminică, 3 iulie 2016

Jocurile mecanice și loteria penalty-urilor

Finala Campionatului European de Fotbal s-a jucat între Germania și Italia.
E fotbalul tacticienilor, al arhitecților, al șahiștilor.
Rapiditate, forță, execuții. Disputele s-au transformat în violente jocuri mecanice. Fiecare jucător știe dinainte de a primi mingea ce va face cu aceasta și evaluează instantaneu toate posibilitățile. Sunt niște supersportivi îndopați cu vitamine. Pierde meciul cine face o mică greșeală. Când mă gândesc la vremurile când ai noștri înaintau agale, cu mingea la picior, nefiind atacați de nimeni până în careul advers, mă apucă o ciudată nostalgie. Atunci se juca oarecum la voia întâmplării și se miza pe valoarea marilor atacanți. Acum întâmplarea e gândită și simulată prin strategia tragerii la sorți. Cum e posibil să cadă toate echipele mari pe o parte a tabloului, exact cum s-a întâmplat și în Liga Campionilor?
Și dacă va câștiga Portugalia lui Ronaldo?
Oricum, Germania e greu de bătut.
Am ținut cu Gareth Bale, cu Islanda și cu Belgia.
Dar acum nu mai are nicio importanță.
Ar trebui ca meciurile terminate la egalitate, după expirarea timpului regulamentar de joc, să fie rejucate.
Pentru onoarea fotbalului.
Pentru a câștiga cel mai bun.

vineri, 24 iunie 2016

”La mișto” : blestemul de a trăi în Valahia

   În urmă cu zece ani suportasem o operație minoră și treaba asta m-a dus la o depresie cruntă, din pricina celor care m-au operat și îngrijit. Eram la un spital prestigios din București, mă dusesem cu pile și plătisem bani destui. Chirurgul, un tăietor-cusător pe bandă, îmi ieșea zilnic înainte înainte de a-i da plicul cu bani. După aceea o lua la fugă, când mă vedea, strigându-mi : ”Dom profesor, n-am nicio secundă liberă!” Fugea ca nebunul, după alți clienți și nu mi-a dat niciun sfat în legătură cu tratarea rănii pe care mi-o făcuse. În salonul meu era un tânăr foarte interesant. Era soldat și semăna cu John McEnroe în tinerețe. Fusese campion mondial la judo, juniori, iar succesul ăsta l-a făcut să-și piardă busola. Nu se mai ducea dimineața la liceu și lua barurile la rând. ”Se găsea totdeauna cineva care să mă cinstească în fiecare local în care intram. N-aveam nevoie de bani să beau până la inconștiență”, îmi spunea el. Atunci am auzit prima dată ideea asta : că există oameni care nu au ne nevoie de bani, pentru a bea prin cârciumi. Băiatul golea la sticle până se urca pe masă, întindea mâinile în lături și striga : ”Sunt Dumnezeu! Sunt stăpânul lumii!” A tot băut până într-o noapte, când a fost pe punctul de a-și omorî prietenii, fiindcă nu i-a mai recunoscut. Ca să-și revină, a cerut să-și satisfacă stagiul militar. De la el am auzit o construcție interesantă : ”să fii operat la mișto”. Când a trebuit să-mi fac o colonoscopie, cei doi medici care au vârât camera în mine ( unul e celebru, a descoperit un virus abdominal, dar, din câte mi-am dat seama, are un caracter de rahat; celălalt părea un minoritar foarte arogant) s-au uitat unul la altul și au spus :”Profesorul e operat la mișto. Încă puțin și l-ar fi lăsat handicapat.” Mai târziu am reflectat la chestia asta. Perfidul Băsescu și hahalera Tăriceanu nu s-au operat în țară, ei au făcut-o pe bune, la Viena, pentru că le-a dat mâna.
    Am văzut zidari, dulgheri și zugravi făcându-și treaba ”la mișto”, deși pe bani mulți. Unii făceau un gard și era nevoie ca proprietarul, care îi plătea fabulos, să-i ia la înjurături ca să pună și ei stâlpii în poziție cât de cât verticală. Altul înfigea diblurile de prindere a izolației unei case doar în polistiren, fără aderență la zid. Am văzut termopane prin care fluieră vântul.  Am văzut reabilitări devastatoare pentru clădirile asupra cărora se lucra. Iar banii erau de ordinul zecilor de miliarde. Firmele străine care au afaceri la noi au împrumutat obiceiurile românești. Cu eforturi imense am cumpărat o micuță mașină străină, un Peugeot 206 . Plătesc de nouă ani și mai am unul pentru a scăpa de obligații. În primii ani, eram obligat să duc periodic mașina la ”vizită”. O încredințam unui prieten care o lăsa la firmă. Ce făceau mecanicii de acolo? Nu schimbau uleiul, nu reparau nimic, însă mai furau din piese. Am constatat, de exemplu, că nu mai am cheie pentru roți, când am vrut să schimb cauciucurile. În alt plan, politicienii de stânga/dreapta nu au auzit în viața lor de Marx, Engels sau de doctrinele politice. Sunt analfabeți și se scot punând niște icoane pe pereți. Zâmbind malefic, vorbesc despre îmbunătățirea condițiilor de trai ale populației și își votează privilegii și pensii incredibile. Ne vorbesc ”la mișto”, ca unor babe ignare. Singura diferență dintre stânga și dreapta e că prima tabără ține mâna stângă sus și fură cu dreapta, iar a două gașcă ține mâna dreaptă sus și ne caută prin buzunare cu stânga. Așa înțeleg ei să facă politică. Toți acționează EXCLUSIV ÎN INTERES PROPRIU. Jurnaliștii, cel mai adesea lipsiți de cultură, le vâră demnitarilor corupți microfoanele sub nas și îi lasă să spună cele mai crunte aberații. Pentru asta primesc bani și otrăvesc conștiința unei națiuni. Ei, arbitrii opiniei, au distrus țara, fiindcă au pactizat cu infractorii și i-au săltat, zeci de ani, în slăvi.
    Românilor de rând le-a intrat în cap că nu se poate trăi din muncă cinstită, că sunt nedreptățiți și înșelați și, ca să nu pice de proști, joacă intens la cacealma. Și-au pierdut și ei caracterul. Îi vorbesc de rău pe prieteni, le caută bube în cap și aruncă asupra lor toate păcatele. De pildă, cârciuma e un loc de socializare, în care e firesc să intre oricine, indiferent dacă bea mai mult sau mai puțin. E normal ( nu o crimă!) ca un bărbat să meargă acolo și să se relaxeze, să comunice cu amicii. Eventual, să se îmbete. Dar e frumos ca fiecare cetățean să-și vadă de treabă. Ce nu e omenește e ca tovarășii de pahar să râdă unii de alții pe la spate și să bârfească precum proastele de pe șanț, după cum îmi spunea un medic că se întâmplă în localitatea sa. Toți sunt ”șmecheri” și ”se fac” unii pe alții. Beau ”la mișto”, vorbesc ”la mișto”, trăiesc ”la mișto”. Adică în afara oricărei valori umane, așa cum își educă și copiii, după cum bine preciza doctorul. Nemaivăzut e că și patronii râd de propriii clienți. Așa ceva nu se petrece, probabil, nicăieri în lume. Ăia îți umplu buzunarele, iar tu îi disprețuiești și îi bălăcărești pe după uși. Am auzit, zicea medicul, cel puțin doi patroni portretizându-și clienții de bază, în termeni de nereprodus. La televizor, o doamnă, politician, povestea că a fost pe Transfăgărășan și a tras la un popas. Nu mică i-a fost mirarea când i-a auzit pe ospătari discutând între ei :” De-ar începe mai repede ploaia, să scăpăm de ăștia! E posibil așa ceva? Interesul gazdelor ar fi fost să câștige niște leuți, dar ei voiau s-o facă stând degeaba.
Trăim și murim în cultul lenei și al lăturilor. Adică ”la mișto”.
Când moare cineva, i se găsesc imediat nenumărate ”merite”. I se fac balade și îl cântă toți prietenii : la vioară, la acordeon, la muzicuță, la ukulele. Calitățile defunctului sunt percepute ca impardonabile defecte. Păcatele reale sunt hiperbolizate.
O națiune se dezintegrează. Își pierde identitatea, așa cum mi-am pierdut eu, acum ,simțul umorului. Catastrofala situație economică a acestui popor e determinată de o incomparabilă mizerie morală.

P.S. Poate că încă nu e totul pierdut. Un motiv de speranță a fost, pentru mine, discursul ținut de o directoare la încheierea anului școlar. Tânăra profesoară m-a impresionat puternic prin probitatea sa profesională și prin respectul arătat deopotrivă colegilor, copiilor și părinților acestora.


duminică, 19 iunie 2016

Tema trădătorului și a eroului : ce au în comun rușii și eroii lui Roberto Bolaño

          Personajele rusești se agită toată ziua să se vadă unele cu altele. Opera lui Dostoievski este plină de asemenea întâlniri. Pălăvrăgesc, polemizează, se detestă și se iubesc. Teorii, idei, proiecte niciodată realizate, iubiri imposibile, eșecuri totale, reverii. Sunt oameni ursuzi, stângaci, timizi sau de o obrăznicie simulată, nefirească. Mâșkin simte nevoia să-l vadă negreșit pe Rogojin, care trebuie să fie, la ora 17, la Nastasia Flipovna. Ivan Ivanovici îl vizitează zilnic pe Ivan Nikiforovici, până ce ajung să se certe și să devină dușmani de moarte. Capodopera lui Gogol, Suflete moarte, este compusă dintr-o serie de vizite ( interesate!) pe care Cicikov le face moșierilor din jurul orașului N. N., capitală de gubernie.
         Ce ar avea în comun acești minunați ruși cu protagoniștii povestirilor lui Bolaño sau ale altor scriitori sud-americani refugiați în Europa?
Sunt preocupați permanent să se întâlnească unii cu alții.
Sunt gânditori, au idei, au viziuni.
Își povestesc lucruri extrem de interesante.
Sunt patrioți.
Sunt revoltați, nu acceptă tirania.
Sunt revoluționari și eroi.
Nu și-ar trăda prietenii în ruptul capului.
Au vieți neverosimil de spectaculoase.
Deosebirea ar fi că în timp ce rușii sunt, în majoritate, studenți și autodidacți, sud-americanii sunt artiști și scriitori.
Să ne reamintim că sud-americanii sunt foarte curajoși, fiindcă au scris cele mai frumoase romane despre dictatură : Domnul președinte, Toamna patriarhului, Recursul la metodă, Eu, supremul. Și cred că am uitat unul sau două.
Ce au românii în comun cu aceste două miraculoase literaturi?
Nimic. Personajele simpatice din literatura noastră sunt căcănari, analfabeți ( vezi Preda, dar și alții), priapici, paraziți, hoți ( Eugen Barbu, Dumitru Augustin Doman, Radu Aldulescu ), delatori ( Ștefan Agopian, Augustin Buzura).
Patria lor e propria burtă.
Jos cu eroii și cu intelectualii!

P.S. Adevărul e că nu contează statutul personajelor. Important este ca ele să fie vii și convingătoare. Se poate trăi ca Ștefan Gheorghidiu, dar și ca Ion. Ca Rastignac, dar și ca Leopold Bloom. Am vrut doar să arăt că literatura reflectă, ca și alte arte, condiția plebee ori elevată a unui popor.





miercuri, 15 iunie 2016

În orașul în care nu e bine să mori

      E urât când mori printre oameni care nu te înțeleg sau îți poartă pică, din motive obscure. Dar e bine să-ți alegi din timp locul și anotimpul ultimei suflări. Orașul Videle nu e potrivit. Nu are cadrul natural care să te elibereze de problemele meschine, zilnice și să te agațe de veșnicie.  E compus dintr-o piață, un parc, două benzinării și mulți tei.
     Elevii liceului aflați în pauză discută, pe Lipscani, fără perdea. În piață toată lumea cunoaște pe toată lumea. Aștept plictisit ca nevastă-mea să-și aleagă două farfurii și niște castroane. Vin Moșii. Bătrânul de la care cumpăr răsaduri lipsește. Dar sunt comercianții veniți din răsărit, numiți de localnici ruși. Sunt frumoși și îmi sunt foarte dragi. Mă întorc cu fața către parc și încremenesc. Fata de care eram îndrăgostit în urmă cu patruzeci și ceva de ani, maturizată bine acum, trece încet, cu ochii la vasele expuse. E aproape de patruzeci de ani, insesizabil fanată, dar încă are privirea aceea care mă fascina. E însoțită de un bărbat cam de înălțimea mea, foarte viguros și deloc gras, care se uită cu o atenție umilă la femeie, gata să-i intre în voie la fiecare pas. Ea simte că o privesc și are un rictus amar, tot căutând ceva, prin maldărele de linguri și de cești.
    În mod sigur nu e tânăra cu care am fost coleg de clasă la liceul din Bolintin și la care m-am gândit după aceea un sfert de secol, continuu. Acum, muza mea trebuie să fie în București, matură și supraponderală, iar bărbatul ei e, așa am auzit, un tip foarte înalt. În mod straniu, femeia din piață pare a fi chiar ea.
    Mă gândesc la nu știu ce situații școlare pe care le am de făcut și o pierd din vedere. Îmi amintesc că am spus, într-un interviu, că Marquez nu are dreptate și că iubirea nu durează veșnic ( adică peste cincizeci-șaizeci de ani! ) ca în Dragostea în vremea holerei. Cel mult douăzeci și cinci, am spus eu, ca un contabil sigur de sine. Te trezești într-o bună zi secătuit de orice sentiment, jefuit de ceea ce aveai mai de preț : dragostea față de o femeie. Încăperile sufletului sunt pustii, pline de praf, golite de iluzii. Nu-ți mai amintești nici glasul celei în urma căreia ai fi sărutat asfaltul. Timpul e hoțul care te umilește.
    Dar Marquez are și el dreptate. După ce iubirea față de o femeie se stinge, o lumină continuă să ardă perpetuu, feeric, dincolo de timp și dincoace de stele.
    În orașele în care nu poți muri te poți întâlni cu fantomele fostelor iubite.

sâmbătă, 11 iunie 2016

Chiar atât de puțin timp mai avem? O curiozitate : Baba Vanga

Iată ce spune un text de pe net :

”Baba Vanga (Vangelia) Pandeva s-a nascut pe 31 ianuarie 1911 si a murit la data de 11 august 1996. Toata viata a locuit in orasul Petrich din Bulgaria.
 Femeia a fost ingropata in cimitirul din curtea bisericii Saint Petca din regiunea Rupite, Bulgaria. Vangelia Pandeva Dimitrova a manifestat un interes aparte pentru politica, si deloc in mod intamplator. S-a nascut pe teritoriul Macedoniei de astazi, tara care a generat multe conflicte si tensiuni intre Turcia, Grecia, Bulgaria si Serbia.
 Tara ei de origine a traversat cele doua Razboaie Mondiale dezbinata intre doua tabere: Bulgaria si Serbia. Femeia a devenit celebra pentru previziunile ei exacte, numarandu-se printre cei mai buni vizionari ai secolului douazeci, in special pentru anticiparea multor evenimente petrecute in timpul celor doua Razboaie Mondiale. 
 Din acest motiv, a fost supranumita „Nostradamus din Balcani”. Vanga si-a pierdut vederea la varsta de 12 ani, in urma unei tornade puternice.
 Vanga a inceput sa faca preziceri de pe cand avea 16 ani. Atunci si-a ajutat tatal sa gaseasca o oaie furata din turma, prezentand o descriere detaliata a curtii in care animalul fusese ascuns de catre hoti. Puterile sale de previziune au ajuns insa la apogeu la varsta de 30 de ani. I-a fost solicitat ajutorul chiar si de presedintii mai multor tari. Chiar si Hitler a vizitat-o intr-o zi, si se spune ca ar fi parasit casa femeii foarte furios.
 Vanga a murit in 1996, dar nu inainte de a prezice multe dintre dezastrele globale de proportii precum tsunami-ul din 2004 sau atentatul asupra Turnurilor Gemene. Iar in prezent, se pare ca se contureaza o noua predictie a ghicitoarei, potrivit careia in anul 2016 va avea loc „invazia Europei de catre musulmani”.
 Mai departe, Baba Vanga a prezis ca in anul 2018 China va deveni prima „super putere” a lumii, detronand astfel SUA si ca, in acelasi an, o sonda spatiala va descoperi „o noua forma de energie” pe planeta Venus. A avertizat si ca SUA va trece prin mari tensiuni si ca va suferi un declin considerabil, iar ca presedintele „afro-american” va fi „ultimul” presedinte in functie din regiunea nordica a tarii.
 Vangelia Pandeva Dimitrova a prezis atacurile asupra Turnurilor Gemene inca din 1989, cand a declarat urmatoarele:
 „Ingrozitor, ingrozitor! Fratii din America se vor prabusi dupa ce vor fi atacati de pasari de otel. Lupii vor urla intr-un tufis (n.a.: engleza bush) si va curge sange nevinovat.” (1989)
 Si iata ca totul s-a adeverit. Turnurile World Trade Center din New York s-au prabusit in urma unui atac terorist la data de 11 septembrie 2001. Turnurile WTC au fost numite de femeie „frati” sau „gemeni”. Teroristii au folosit avioane de pasageri, „pasarile de otel”, pentru a dobori turnurile. Iar tufisul (engl. bush) face aluzie la numele presedintelui SUA de la acea data, G. W. Bush. 
 Baba Vanga a anticipat si tsunami-ul devastator care a lovit coasta Thailandei in 2004: „Un val urias va acoperi un tarm intins cu oameni si sate, iar totul va fi inghitit de ape”.
 A mai prezis si ca, in anul 2023, orbita Pamantului va fi deviata, ceea ce va duce la „topirea polilor” si la incendii pe teritoriul Orientului Mijlociu.
 Batrana a mai afirmat:
 „Marele razboi islamist” va incepe in Siria si va culmina cu preluarea controlului asupra Romei in 2043. Previziunea ei mai spune si ca se va infiinta un califat, iar Europa de astazi „nu va mai exista”, fiind transformata intr-un continent „aproape sterp si nepopulat”.
 Una dintre cele mai socante previziuni facute de femeie este cea din 1980, cand batrana oarba a spus: „La cotitura dintre secole, in august 1999 sau 2000, Kursk va fi acoperit de ape, iar intreaga lume va plange din aceasta cauza.”
 La acea data, previziunea nu parea sa aiba sens, dar douazeci de ani mai tarziu s-a adeverit, doar ca sub o alta forma. In august 2000, un submarin nuclear rusesc s-a scufundat, nava purtand numele orasului Kursk.
 Mai exista si unele previziuni mai excentrice, ca de exemplu faptul ca in 2130 omenirea va fi ajutata de extraterestri sa traiasca sub apa, sau ca in 3005 va fi purtat un razboi pe Marte.
 Dar cea mai macabra previziune este cea a apocalipsei din preajma anului 3797!
 Iata o lista a previziunilor pentru anii viitori:

• 2016 - Musulmanii invadeaza Europa.
 • 2023 - Orbita Pamantului va suferi schimbari majore.
 • 2025 - Populatia Europei va disparea ca urmare a razboaielor.
 • 2028 - Omenirea va incerca sa calatoreasca pe Venus in speranta de a gasi surse alternative de energie.
 • 2033 - Nivelul oceanelor va creste ca urmare a topirii polilor.
 • 2076 - Comunismul va prelua din nou fraiele asupra Europei si a intregii lumi.
 • 2084 - Natura va renaste.
 • 2100 - Partea intunecata a planetei noastre va fi luminata de un nou soare. Aceasta previziune poate face aluzie la un proiect stiintific demarat in 2008, care vizeaza crearea unui soare artificial folosind energie nucleara.
 • 2130 - Vom intra in legatura cu civilizatii extraterestre.
 • 2170 - Va avea loc o seceta globala.
 • 2187 - Vor erupe doi vulcani importanti.
 • 2262 - Marte va fi amenintata de o cometa.
 • 2480 - In urma ciocnirii a doi Sori artificiali, Pamantul va ramane in bezna totala.
 • 3005 - Un razboi de pe Marte va modifica traiectoria planetei.
 • 3010 - O cometa care va lovi Luna va face ca Pamantul sa fie inconjurat de un inel de roci si cenusa.
 • 3797 -  Pamantul moare, dar omenirea va avansa foarte mult si va reusi sa migreze catre un alt sistem solar.
 • Anul 5079 va aduce sfarsitul universului.”

Articol scris de Maya pe http://www.secretele.com/2016/06/femeia-care-prezis-prabusirea.html