joi, 27 iulie 2017

Miracole și prieteni

* Odată cu trecerea anilor, compasiunea mea pentru animale a devenit o povară greu de îndurat. Mă emoționează enorm suferințele micilor făpturi, oriunde le-aș întâlni. Parcă toți câinii și toate pisicile din lume ar fi ale mele, iar eu sunt responsabil de soarta lor. Caii și măgarii înhămați și prost hrăniți mă bagă în depresie. Nesuportând violența asupra animalelor, nu o accept nici printre oameni. Mi se întâmplă rar să văd scene în care așa-zișii luptători se bat cu sălbăticie, în cuști sau în ring, însă sunt de fiecare dată tulburat de momentul final, când bătăușii se îmbrățișează și își strâng mâinile frățește. Atunci totul devine normal și uman, zic eu.
* Un fost coleg de școală a avut cândva probleme cu coloana și cu rinichii. A intrat în spital, dar și în depresie. Atunci, pentru el au început să se lege lucrurile rele. Trebuia să urineze într-un borcănel și se gândea că nu era rost să se facă bine, dacă s-ar fi luat după culoarea lichidului. Ceea ce l-a doborât și mai mult a fost că un bolnav care ieșea cu sânge s-a ușurat în recipientul său, din greșeală. Când omul nostru a privit obiectul în lumină, i s-au muiat picioarele. A ieșit din spital cum a intrat. Trecea, abia târându-se, prin Cișmigiu. S-a odihnit puțin pe o bancă și a vrut să plece către casă. Înaintea lui a apărut deodată un om cu barbă, îmbrăcat în alb, semănând cu Iisus. Străinul era înconjurat de un grup de ucenici.
- Ce suferință ai tu, omule? l-a întrebat sfântul.
- Păi, mă dor rinichii și mijlocul.
Străinul în alb s-a apropiat și i-a pus mâna pe mijloc pentru câteva secunde. Colegul meu a simțit cum mii de ace îi pătrund în carne și îl curentează.
- Du-te cu Dumnezeu, omule! a spus cel în alb. Ești vindecat.
Și amicul meu s-a simțit dintr-o dată tânăr, puternic și sănătos.
Miracolele există, dar trebuie să le merităm, probabil.
* „Am avut cândva un coleg pe care îl respect enorm, mi-a spus doctorul de țară, prietenul meu. Era cel mai săritor om pe care l-am văzut. Își lăsa treburile lui, pentru a le rezolva pe ale altora : un altruist veritabil. Cum era în logica vieții, bărbatul a devenit victima celorlalți. Dar nu asta vreau să-ți povestesc. La un moment dat apăruseră televizoarele color. Prietenul meu strângea bani să-și ia și el unul, la mâna a doua. Strângea Constantin zece mii, televizoarele se făceau cincisprezece mii. Ajungea Constantin la cincisprezece mii, televizoarele costau douăzeci și cinci. Bietul meu prieten pierdea teren, văzând cu ochii. Până la urmă și-a fentat destinul : s-a împrumutat la cineva și și-a luat un televizor vechi. E, dar știi care e poanta? După puțin timp, obiectul s-a defectat și Constantin l-a dus la o firmă de depanare din oraș. Când s-a dus să-l ridice, firma se desființase, lucrătorii plecaseră cu televizoare cu tot și colegul meu a rămas oltean.”
Ce să înțeleg din întâmplarea asta? Că destinul nu poate fi păcălit?

P.S. Am mai multe volume de poeme trimise de autori. Vreo doi sunt geniali și, fără glumă, oricare dintre ei ar merita un Nobel. Am primit unele cărți în urmă cu ani buni și sunt mai mult decât onorat, dar nu știu dacă sunt demn să scriu aici recenzii despre niște poeți atât de mari. N-am avut nici timp, nici starea de spirit necesară. În plus, nu vreau să intru în conflict cu criticii literari, pentru că le-aș încălca teritoriul.

2 comentarii:

Laura C. spunea...

Viata e nedreapta, din pacate. Sau poate ca e nedreapta...pana la un punct.

Şerban Tomşa spunea...

Laura,
Nedreaptă? Pentru cei mai mulți e curată bătaie de joc.