Fabula întoarsă

    Alcoolul este pe nedrept demonizat. În realitate, defăimata licoare ridică la pătrat sau la cub calitățile pe care o persoană le are deja. Celui talentat îi aduce inspirație, harnicului îi reaprinde pofta de a munci, pe deștept îl face mai inteligent, pe vorbăreț îl transformă în lătrău, pe geniu îl pune la treabă și îl umanizează nițel, pe credincios îl târăște mai bine către smerenie, trântorului îi face cadou un pat cu salteaua moale, pe bătăuș îl înzestrează cu mai multă violență, iar melancolicului îi pune, în ochi, diamantele lacrimilor. Prostului, evident, îi sporește tâmpenia, i-o face mai agresivă și de netolerat.  A bea nu este un păcat în sine : a fi mai prost decât erai este un semn de decădere.
    Îl văd, la televizor, pe un cunoscut om politic, proaspăt scos din damigeana cu whisky. A urcat toate treptele ierarhiei sociale, a ocupat cele mai mari funcții în stat, a promis țepe corupților, a stat numai beat pe la Cotroceni ( aducându-și tupeul și nesimțirea la dimensiuni cosmice, cum s-ar exprima autorii de comentarii școlare!) și a câștigat încrederea intelighenției românești, lucru nemaivăzut până la mandatele sale. Ar fi putut să transforme în bine o țară întreagă, însă a devenit un fel de Lăcustă-Vodă : a tăiat la greu salarii, a disponibilizat oameni ca pe nimic ( fără studii de impact ), și-a înjurat birjărește colaboratorii mai de soi, a distrus toate instituțiile, sub cuvânt că le reformează ( în ceea ce privește învățământul pot aduce argumente de necombătut ), a politizat până și meseria de măturător și a făcut atâtea prostii, încât i-a adus pe adversarii săi la putere. Singura țeapă pe care a avut-o i-a tras-o pupilei sale politice, care a făcut și pârnaie. E, marinerul a fost pe cai mari și, ca tot parvenitul, ar vrea... să mai fie.  Are, ca orice om limitat, impresia că se pricepe la toate. Ce face el acum? A trecut, cu arme și bagaje, de partea ”pușcăriabililor”, cum îi numea, în derâdere, pe cei luați în colimator de DNA. Vorbește de persecuții, ”stat polițienesc” și câte și mai câte. Du-te, băi, nene, și vezi-ți de pensia aia consistentă, că nu te mai crede nimeni! Ne-ai convins, mai mult decât toți colegii dumitale, că iresponsabilitatea este trăsătura esențială a politicianului român.
      În fabulele clasice, ca și în viața publică românească, demagogul promite, apoi nu se ține de cuvânt. Acum, ca într-o fabulă întoarsă, arivistul te ispitește cu inversul angajamentelor de odinioară, ca și cum ar sta de vorbă cu niște bolnavi de  Alzheimer. Voi face  invers decât atunci când am fost la putere, spune el. Mizează oare pe faptul iluzoriu că în țara asta trăiesc doar idioți pe care îi câștigi cu doi biscuiți și cu o glumă sulfuroasă? Dumnezeule, unde am ajuns!
     

Destinul e un mare blatist

* Finala Ligii Campionilor a fost o mizerie, cu un gol acordat în mod fraudulos Realului și cu un Ronaldo inexistent, dar căruia i s-a oferit onoarea de a da lovitura de grație unui portar lipsit de creier. Jucătorii lui Real au înțeles că vor transforma toate loviturile de departajare, dacă vor trage în stânga portarului, fiindcă lui Oblak îi intrase în cap că trebuie să se arunce disperat, de fiecare dată, în dreapta. Parcă era înțeles cu adversarii. Așa ceva n-am văzut în viața mea. Factorul decisiv a fost și de data asta galezul Gareth Bale, care a deviat mingea către Ramos și fundașul a strecurat-o în poartă, dintr-o scandaloasă poziție de ofsaid. Bale a executat lovitura de la 11 metri într-un picior, aruncând ușor mingea, cu ultimele puteri, în poarta lăsată goală de Oblak. Destinul e un mare blatist care îi are drept complici pe cei care merg exclusiv pe instinct. Adică pe proști.  Ghiciți însă cine va lua Balonul de Aur? Cel care nu putea face nici măcar o preluare corectă a balonului, folosind piciorul său de bază. Adică alt prost. Sunt convins că George Best se răsucește în mormânt de furie. Nu e de râsu' curcilor că Madridul e capitala mondială a fotbalului, deși acolo activează jucătorii cu cel mai murdar stil de joc?
* Anii '60 au fost nebuni în literatura română : Nichita, Dimov, Alexandru, Sorescu, Păunescu, Cezar Baltag, Ion Gheorghe, Bănulescu, Breban, D. R. Popescu și atâția alții.  Au scris de parcă factorul politic, excesiv de constrângător, i-ar fi stimulat în mod hotărâtor. În zilele noastre, același factor a găsit cea mai bună cenzură : foamea. Ca să-ți permiți să fii nebun, trebuie să ai pe cineva care să-ți poarte de grijă.
* Nu Nadal era marele pericol pentru Djokovic, ci Murray și Wawrinka. Sârbul are mari șanse să câștige turneul, dacă cei doi se vor întâlni în semifinale.
* Niciun cuvânt despre echipa națională de fotbal a României.
* Principiul ”Cei din urmă vor fi cei dintâi” e valabil, probabil, pentru lumea de dincolo. Aici putem spune : ”Cei din urmă nu mai apucă nimic, fiindcă cei dintâi n-au nicio măsură.”

Acești oameni minunați și imposibila lor izbăvire

* La fotbal suntem jalnici. Dacă africanii primeau două meritate lovituri de la 11 metri, ne băteau măr. Am cunoscut cândva niște studenți congolezi, cei mai blânzi oameni de culoare care există. Trăiseră la marginea junglei, iar doctorul lor, un tip foarte nervos, le făcea injecții direct prin pantaloni. Aveau în sat și o vrăjitoare care îi transforma pe copii în spiriduși, adevărate păpuși în miniatură. De la negrii aceia am învățat cum să mă apăr de pitoni și de șerpii boa, dacă s-ar întâmpla să întâlnesc periculoasele reptile pe undeva. Ce mai putem comenta în aceste condiții?
* Am tot mai puține speranțe în specia pe care o reprezint. Fac un drum la Videle cu mașina. Când trec prin Mârșa, îl văd pe un bărbat în vârstă, Ioniță, cum își inspecta proprietățile. E un fost inginer, excelent manager care îi face să prospere pe cei din jurul său. A construit niște silozuri moderne, dar primărița din localitatea sa îi impune să folosească o podișcă peste care nu pot trece mașini cu gabarit mare. Așa că impunătoarele instalații stau nefolosite, strălucind în soarele sfârșitului de primăvară. La întoarcere văd ce-l interesa pe fermier. Cineva îi călcase cu mașina sau cu tractorul hectare întregi de grâu și de orz. Tarlaua arăta de parcă un nenorocit s-a plimbat toată noaptea pe acolo, strivind plantele cu un vehicul puternic. Cerealele sunt viguroase și promit o producție record, dar invidioșii au găsit modalitatea de a-i tempera omului bucuria, făcându-i semănăturile varză. Ce oameni minunați trăiesc azi și ce modalități sublime de a se împlini găsesc ei! Creștini adevărați, ce, te joci cu ei?
* ”Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”. Cine are doar un ochi interior, cu care își explorează la nesfârșit intimitatea, rămâne pe veci poet, chiar când scrie proză. Cel mai bun exemplu e Eminescu însuși, care agonizează încă prin unele texte optzeciste. Cine are ochi și pentru ceilalți, iar uneori și o ureche ascuțită, poate deveni prozator. Cap de coloană e Caragiale, dar povestea nu se încheie cu Sorin Stoica. E fără sfârșit.
* Aflu că Lenin a fost homosexual. Alexandru cel Mare, la fel. Poate și alții care au pornit războaie, au nimicit milioane de vieți, au provocat suferință, prin acte de răzbunare și de cruzime. Nu orientarea sexuală a marilor războinici mă interesează aici, ci posibila natură monstruoasă a unui anumit tip de feminitate. Lui Napoleon i s-a descoperit parcă, în ultimii ani de viață, o boală care îl transforma treptat în femeie. Femeia e născută să fie regină și nu acceptă alterarea statutului său. Bărbatul e de la bun început resemnat să joace roluri discrete, de senior al minții. Bărbați au fost Hegel, Platon, Kant, Bach, Thomas Mann, Wagner, Leonardo, William Faulkner, creatori de lumi, izvoare de viață eternă. ( Vedeți ironia vieții? Unii dintre ei au fost pederaști sadea, însă n-au avut ambiții care să pună în pericol viețile contemporanilor. ) Pentru mine, Tamerlan și Genghis Khan au fost niște muieri ratate, sângeroase. Adevăratele femei sunt fascinante, misterioase, inteligente, ocrotitoare, cu înclinații materne față de copiii numiți bărbați.
* Două dintre romanele mele au totuși ceva în comun. Din durerea de a nu-l putea vedea pe El izbăvindu-ne, am introdus, în text, elemente de un fantastic grotesc și comic, care se insinuează în lumi absurde și inumane, imposibil de propus spre mântuire. O grimasă transformată într-un râs dement. Am făcut la scară mică un lucru care i-a reușit lui Bulgakov la dimensiuni mitice, în cel mai frumos roman scris vreodată de o mână omenească, Maestrul și Margareta.

Despre neajunsul de a deveni personaj

         Dacă ești scriitor, unul dintre cele mai triste lucruri este să te repeți. Să ne înțelegem bine : faptul că în romanele lui Balzac și Faulkner, unele personaje circulă fără restricții, trecând cu dezinvoltură dintr-o carte în alta, nu constituie un factor de repetare. E doar semnul unui imaginar foarte închegat, rivalizând cu lumea ”aievea”, cum ar spune un clasic. Să scrii volume aparent diferite, dar cu aceleași personaje ( ascunse sub felurite nume) surprinse în împrejurări asemănătoare, înseamnă a scrie variante ale unei singure opere. Să glosezi la nesfârșit asupra acelorași scene trăite de tine cândva este, iarăși, un semn de învârtire în jurul propriei cozi. De aceea e bine să ai o experiență de viață cât mai bogată. E util, eventual, să întocmești dosare de existențe, să cauți modele pentru personajele tale. Aici apare altă dificultate. Unii consideră că ficțiunile tale sunt chiar ei și că trebuie să le dedici ditirambi, cam cum făceau lăudătorii lui Ceaușescu cu idolul lor. Nu le surâde nici să-i pui să se scarpine sau să intre într-o cârciumă. Vor considera că îți bați joc de ei și se vor supăra. Alții sunt convinși că, dându-și acordul pentru a fi personaje, vor fi supuși automat unui ritual sadic, de ridiculizare.
       Dintre cetățenii civilizați, nimeni nu este scandalizat dacă îi propui să-l iei ca model pentru o ființă pe hârtie. Cei mai mulți nu te refuză. Există însă și meserii atât de delicate, încât cei care le fac sunt extrem de prudenți. Printre polițiștii foarte inteligenți pe care i-am cunoscut, există unul care a ținut, în fața elevilor mei, o prelegere despre pericolul reprezentat de droguri. Omul are preocupări intelectuale și un înalt nivel de înțelegere a lumii. E un tip puternic, plin de energie : mi-a mărturisit că, deși e foarte tânăr, doarme doar șase ore pe noapte. L-am întâlnit, după un an, pe străzile localității în care lucrează și l-am abordat. M-a recunoscut și am schimbat câteva vorbe. Mi-a venit ideea să-l iau ca model pentru un personaj, dar apărătorul legii s-a oprit din amabilități și m-a privit încurcat.
- Nu, m-a refuzat el abrupt. Luați pe altcineva ca model pentru personajul pe care vreți să-l construiți.
Nu i-am zis că vreau să creez niște detectivi și că-i mai am în vedere pe doi polițiști pe care îi prețuiesc foarte mult. Am mai vorbit două minute și ne-am despărțit cordial. N-avea rost să-i cer explicații pentru atitudinea lui. Și era exclus să creadă că voi face un personaj comic din el. Dacă ar fi fost așa, nici nu i-aș fi cerut permisiunea. Pe urmă m-am gândit că polițistului nu-i este îngăduit să se apropie de oameni decât până la un punct. Răspunzând unor chestionare, el ar fi putut intre în zone sensibile ale meseriei sale și s-ar fi complicat inutil. Cine știe în ce direcție ar fi deviat colaborarea noastră și o opinie politică exprimată lejer s-ar fi putut transforma într-un butoi cu pulbere! Tânărul nu știe că nu discut niciodată cu un amic ceea ce am parlamentat cu altul și că protejez intimitatea celor cu care intru în contact. Sau omul legii s-a gândit că e mai sănătos, din punctul de vedere al carierei sale, să se țină departe de un scriitor? Câți n-au regretat că nu și-au ținut gura în prezența lui Truman Capote? Mă gândesc, în primul rând, la Marlon Brando.
          Cu certitudine nu voi cunoaște niciodată adevăratul motiv al lipsei de cooperare manifestate de virtualul meu prieten. În orice caz, trebuie să mărturisesc că în viață sunt un om discret, iar ca scriitor încerc să nu mă repet. Niciun roman semnat de mine nu seamănă cu volumele publicate anterior.

P.S. Ca să nu ajungă repede la fundul sacului, e obligatoriu ca un scriitor să fie și un mare cititor. Lectura e chiar mai importantă decât experiența de viață. Dar asta e o altă temă.
 

Perle de la simularea examenului de bacalaureat

1. O știu pe Nichita, nu știam că o cheamă și Stănescu... Probabil între două cafteli mai scrie și poezii.
2. Eminescu a fost poet doar cât a trăit. În rest nu știu ce meserie avea.
3. Dacă Arghezi scria o poezie, Ion Barbu scria alta diferită, ca să nu-i confunde lumea.
4. Poeții nici ei nu stiau ce scriu, de aceea suntem întrebați mereu ”Ce a vrut sa zică autorul ?”
 5. Poezia patriotică este cea în care ne arătăm dragostea de țară și ura față de dușmani. De aceea maneaua este poezie patriotică.
6. Ștefan Augutin Doi Nași a scris ”Mistrețul cu dinți de argint” în care la sfârșit el moare, dar porcu scapă.
7. Baltagul e un fel de topor cu care babele își căutau soții prin pădure .
 8. Tudor Arghezi și-a luat numele de la râul Argeș, deci este un poet acvatic. În schimb, Ion Dunăreanu este poet Fluvial.
 9. În Luceafărul poetul arată cât de proastă e femeia care refuză un super gagiu nemuritor și rece pentru un ospătar muritor și cald.
10. După titlu, poezia ”Zdreanță” pare să fie despre o curvă, dar știu precis ca este un câine care punea botul la ouă.

Casă roșie pe o pajiște verde ( fragment de roman publicat în ultimul număr al revistei Ramuri )

Lenin cel Mic Ţin bine minte ziua când am văzut prima oară casa roşie de pe pajiştea verde. Ne plimbam printre cruci, privind iarba grasă care le cotropise. Petre a lu’ Picu mă întrebase dacă îmi plac fragii sălbatici. Erau răspândiţi printre morminte, ca nişte picături de sânge închegat, mici, rotunzi şi acrişori. Numai pe margini, unde stăpâneau tufele de liliac şi de crini, erau mai puţini, dar mai graşi. Mă gândeam că ălora de deasupra mormintelor le-o fi fost silă să-şi tragă seva din trupurile morţilor şi d-aia arătau piperniciţi şi trişti. Pe lângă gard, unde nu fusese înmormântat nimeni, pământul era mai curat şi plantele se simţeau în largul lor. Acolo se întindea pe garduri, leneşă, viţa-de-vie sălbatică. Aşa se face că, trecând de hotarul umbrit de corcoduşii bunicului, marcat printr-o piatră dreptunghiulară, îngropată în pământ, am dat cu ochii de o pajişte imensă, la capătul căreia străjuia o casă impunătoare, construită din cărămidă roşie. Micul conac avea acoperiş de ţiglă, iar în locul ferestrelor şi uşilor se căscau goluri misterioase, ca în vestigiile castelelor medievale. Curând, împreună cu alţi băieţi, am descoperit, fericiţi, că nimeni nu locuia în încăperile mari, fără tâmplărie. Ne-am stabilit tabăra acolo şi, după ce ne înarmam până-n dinţi, precum muschetarii lui Dumas, ne jucam de-a haiducii şi de-a Ştefan cel Mare. Ne urcam pe grinzile acoperişului, săream pe ferestre, ne urmăream unii pe alţii, ne răneam, ne ucideam, ne salvam din situaţii fără ieşire. Alteori aveam zi de fotbal. Curtea locuinţei era întinsă şi acoperită cu o iarbă deasă ca peria, cum nu au nici azi stadioanele din România. Alergam după bucata de plastic umflată cu aer până cădeam laţi. Îmi amintesc că într-un an, pe 31 decembrie, nu ninsese, iarba era la locul ei şi am făcut un meci pe cinste, iar mie mi-a pocnit tendonul unui muşchi şi abia m-am târât acasă, prin fundul proprietăţii, pentru a asculta la radio programul de Revelion. Fiecare dintre noi avea o însuşire ori un atu care îi dădea identitate. Eu, Lenin cel Mic, eram timid, retras şi tocilar – pe atunci astea erau socotite calităţi! –, Gioni avea obrajii bucălaţi şi roşii, Niţă era un băieţel de grădiniţă, brunet, vioi, simpatic, cu mult haz, fiind pus mereu pe şotii. Lenin cel Mare, fratele lui Niţă, era rapid, inteligent, ambiţios, cu calităţi de lider, iar Pitran, zis Stalin, se remarca la şcoală prin răspunsurile sale urlate, mult apreciate de învăţătorul care începuse să surzească. – Ce am avut noi pentru astăzi? întreba dascălul. Zi, tu, Pitrane! – NOI AM AVUT DE ÎNVĂŢAT, PENTRU ASTĂZI, PORUMBUL! urla tovarăşul nostru, de zăngăneau geamurile. – BRAVO, MĂ! AŞA SE RĂSPUNDE! răcnea şi învăţătorul, spărgându-ne timpanele. CINSTE PĂRINŢILOR CARE TE-AU CRESCUT ŞI TE-AU EDUCAT! IA, COLEA, UN ZECE, CĂ PREA RĂSPUNZI FRUMOS, DE MĂ UNGE LA INIMĂ! CAUTĂ SĂ O ŢII TOT AŞA, CA SĂ FII ÎN RÂND CU FANE, CEL MAI BUN ELEV AL MEU! Fane era Lenin cel Mare. Apoi către ceilalţi, mai potolit: – Aţi văzut, mă, mocofanilor? Aşa se răspunde la şcoală! Căutaţi să fiţi şi voi pe măsura colegului vostru, care progresează constant. Stalin ne făcea cu ochiul şi se aşeza în bancă. – FIINDCĂ PITRAN A RĂSPUNS AŞA DE FRUMOS, CE-AR FI, COPII, SĂ FACEM MÂINE O LECŢIE DESCHISĂ DESPRE PORUMB? zbiera învăţătorul. AUD? – FAAACEEEEM! strigau şcolarii din toţi bojocii. – DECI SUNTEM ÎNŢELEŞI! SĂ VEDEM CINE ADUCE MAI MULŢI PORUMBI! – ADUUUCEEEEM! Puterea lui Petre a lu’ Picu stătea în nişte ghete grosolane, un fel de bocanci îmblăniţi pe care îi purta şi vara, fiindcă aceştia îl făceau invincibil. Fără saboţii săi ucigători, fiind şi mai mic de ani, Petre era o victimă sigură. Când era însă încălţat în botine, nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. Îi nimicea pe toţi, luându-i la omor cu picioarele. Nici Lenin cel Mare, care era şeful suprem, nu se lua cu micuţul Petre. Într-un rând, posesorul botforilor l-a tocat rău de tot pe Stalin, care, ca şi Lenin cel Mare, era mai mare şi mult mai solid decât noi. O jumătate de oră l-a ţinut pe insolent în şuturi, în timp ce acela, puternic ca un taur, se zvârcolea şi ţipa ca din gură de şarpe. Uneori luam o pauză în bătăliile noastre, iar Lenin cel Mare, care locuia peste drum de castelul nostru, ne lua acasă la el să urmărim, la televizor, meciurile echipei Steaua. Pe perete era un tablou în care Lenin cel Mare, tuns la zero, purta o cravată de pionier şi cânta, chipurile, la vioară. Cu ochii la imagine, Niţă, mezinul familiei, maimuţărea tot timpul ipostaza gravă, de muzician, a fratelui său, spre enervarea acestuia din urmă, care încerca să-l pocnească pe pici, dar nu reuşea şi se supăra şi mai rău. – Încetează, striga Lenin cel Mare şi se repezea să-l plesnească pe Niţă. – Lasă-l, mă, în pace, că e mic şi glumeşte şi el, săream noi. – Nu vedeţi, bă, că se-ncontrează la mine? ţipa Lenin cel Mare, scandalizat. Dar casa aceea roşie de pe pajiştea verde e ca un magnet pentru noi, care stăm în picioare, în cerc, cu o minge mare, de piele, în faţă. Întinderea de iarbă are mai mult de un hectar şi este mărginită de salcâmi şi corcoduşi care o delimitează de gospodăriile învecinate. Am făcut alegeri pentru două echipe de fotbal şi Lenin cel Mare este nemulţumit. – Ce-ai făcut, bă, Staline? Dacă nu suntem cu Gioni în echipă, ne-am curăţat! Şi, pe urmă, e Petre a lu’ Picu cu ghetele alea ale dracu’ şi ne topeşte! Mai bine nu joc! Şi Lenin cel Mare confiscă mingea şi se aşază pe iarbă, în şezut. Petre a lu’ Picu e paşnic. De multe ori, băieţii se provocau la bătaie prin intermediul lui. – Uite, bă, dacă tu ai curajul să-i dai lu’ Petre a lu’ Picu un pumn, te rup în bătaie, zicea unul. Spinarea lui Petre suna imediat, ca o tobă africană, sub lovitura celui provocat. Petre sughiţa de durere, dar iniţiatorul scandalului voia parcă să fie sigur de curajul duşmanului său. – Ia mai dă-i, bă, doi pumni! Şi Petre se chircea imediat, strivit de carabele ăluia care nu vrea să dea înapoi. Atâta îndrăzneală îl indispunea pe provocator, care zicea: – Eee, păi, lu’ ăsta poci să-i dau şi eu câteva! Ce, asta e ispravă? Şi coastele lui Petre sunau iarăşi a gol şi a umilinţă. – E, aşa, îi dau şi eu! mârâia şi celălalt. Şi-l căpăcea bine pe Petre. Pe urmă era rândul primului să-l altoiască. Se săturau de bătaie cu Petre. La sfârşit, obosiţi de cât îl pisaseră pe pacifist, adversarii se retrăgeau înjurând, promiţându-şi unul altuia bătăi cumplite şi chinuri înfricoşătoare. Şi acum ar fi făcut prăpăd, dacă n-ar fi fost Petre să-i încurce. Petre a’ lu’ Picu fu multă vreme sacul de box al celor care voiau să-şi descarce furia pe cine se nimerea, dar mai cu seamă pe cei lipsiţi de apărare. Dar Petre intră pe neaşteptate în posesia unei arme redutabile. Ştiam toţi că tatăl său îi cumpăra rareori câte ceva, dar avea grijă să-i ia cărţile de citit şi să le pună la closet, pentru a fi folosite ca hârtie igienică. Le găurea cu o preducea de cizmărie, le lega cu o sfoară trainică, de cânepă, şi le agăţa deasupra hăului urât mirositor, ca să fie la îndemâna prididitului de nevoi. Dacă o operă avea mai multe volume, cum se întâmpla cu Iliada lui Homer, omul nu greşea niciodată şi nu punea al doilea op înaintea primului. Abia când ultimele file din prima parte erau mototolite şi frecate de anus, părintele lui Petre punea acolo partea a doua a capodoperei. Un timp am văzut în latrina lui Petre o poză ruptă dintr-o revistă, înfăţişând o femeie în lenjerie intimă, cu picioare foarte lungi. După o vreme, fotografia a dispărut. L-am întrebat pe Petre ce s-a întâmplat. – A rupt-o tata, mi-a spus el, scoţând limba în colţul gurii. M-a prins când făceam laba cu ochii la ea. Într-o dimineaţă, Picu’, tatăl lui Petre, venea hotărât dinspre staţia de autobuz şi îl strigă pe fiul său peste gard, chiar înainte de a intra pe poartă. – Ia vino, mă, încoace! – Ce vrei, bă? s-a supărat Petre. De ce nu mă laşi în pace? Citea Cei trei muşchetari şi ajunsese la secvenţa în care d’Artagnan se întâlnea cu doamna Bonaciuex şi întreruperea nu-i pică deloc bine. Ghetele au fost scoase dintr-o cutie de carton, iar Petre le-a probat. Aveau nişte tălpi groase şi dure şi băiatul se simţi brusc mai înalt şi mai puternic decât fusese vreodată. Din clipa aceea nu le-a mai scos din picioare decât în momentul în care se culca. – Ăştia, i-a zis bătrânul, e bocanci să-i poarte şi copiii tăi! Asta s-a întâmplat cu şaizeci de ani înainte ca moştenitorul moşierului să se întoarcă la conac. La prima ieşire cu noile sale încălţări, Petre a’ lu’ Picu repurtă şi primul său succes răsunător. Lenin cel Mare se cârâia cu Stalin şi nu ştia cum să-şi reafirme supremaţia în cadrul grupului. Căuta cu lumânarea un motiv să se bată cu Stalin. – Uite, dacă tu îi dai lu’ Petre a’ lu’ Picu un pumn, te snopesc în bătaie, a zis Lenin cel Mare, furios. – Zău? a întrebat Stalin, rânjind. Şi s-a repezit la Petre, trântindu-i un pumn în coaste. Stalin era voinic şi avea un pumn ca un pietroi, iar spinarea lui Petre a sunat ca un chimval biblic. – De ce dai, mă? a întrebat Petre, liniştit. – Fiindcă-mi place! a răspuns Stalin, scuipând pe bombeul unei ghete de-a lui Petre. Căpătaşi şi tu glas? Ştia, măgarul, că nu-l păştea niciun pericol. Şi atunci s-a produs dezastrul. Petre a’ lu’ Picu l-a altoit pe Stalin în tibia piciorului. Zdrahonului nu i-a venit să creadă. A făcut ochii mari, s-a aplecat şi a dus mâna la picior. Imediat Petre l-a pocnit în celălalt picior. Stalin a început să urle şi să se văicărească, aruncând blesteme şi ameninţări. Petre l-a lovit încă o dată şi încă o dată, de nenumărate ori. L-a luat sistematic, de la picioare, a continuat cu spatele şi abdomenul şi a terminat cu câteva şuturi în bot. Stalin se prăbuşise, zvârcolindu-se ca o râmă retezată cu hârleţul. Petre l-a jucat zece minute în picioare pe fiorosul Stalin, în timp ce acesta plângea şi cerşea îndurare. Lenin ce Mare şi ceilalţi o zbughiseră acasă, pentru a nu fi supuşi şi ei unei umilinţe asemănătoare. Petre i-a mai dat vreo două picioare în burtă lui Stalin, a scuipat peste el şi a rostit o replică pe care o auzise într-un film. – Măi, să fie! Eşti porc şi măgar şi escroc! Brusc am înţeles că Petre a’ lu’ Picu devenise adevăratul stăpân al casei roşii de pe pajiştea verde. Petre a’ lu’ Picu nu mai plecă nicăieri fără bocancii săi înspăimântători. Îi purta vara şi iarna, iar când dormea, îi ţinea sub pat, de teamă să nu i-i fure cineva. Când Petre avea ghetele în picioare, nimeni nu îndrăznea să zică nici pâs în faţa lui şi tovarăşii de joacă evitau cu dibăcie să provoace o scenă în care cineva l-ar fi putut contrazice. Lui Petre i se întăriră şi pumnii, ba îi crescuse şi sula şi îi lăsa laţi pe cei care îşi ridicau nasul a împotrivire în faţa lui. Petre îşi extinse rapid cuceririle, iar autoritatea sa crescu vertiginos după ce taică-său a vrut într-o zi să-l pedepsească, fiindcă băiatul întârziase la masă. I-a dat lui Petre o palmă peste ceafă şi una peste ochi, dar nu s-a mulţumit cu atât, ci s-a avântat înainte, ca un taur furios, pentru a-l reduce definitiv la tăcere pe vinovat, cu câteva execuţii măiestre. Petre s-a împiedicat şi a căzut pe spate, găsindu-şi o poziţie ideală de apărare. Atunci a început să-şi agite picioarele încălţate într-o morişcă năucitoare, iar bătrânul, care intrase în vâltoare plin de încredere, a primit un călcâi în maxilar şi a căzut ca secerat pe duşumea. Petre a spălat putina şi nu s-a mai întors acasă în seara aceea. Veteranu Mi se spune Veteranu. Am făcut patru ani de război pe muche şi n-am împuşcat pe nimeni. Aşa, bun. Acum o să mă pun la masă. Intru în bucătăria de vară şi iau din cui măsuţa măruntă, mică, rotundă. O pun jos şi în jurul ei aşez cinci scaune. Unul e pentru mine. Celelalte rămân goale. Nevastă-mea, Gherghina, a murit acu’ câţiva ani, la bătrâneţe. Şi-a rupt un picior şi pe urmă a făcut infecţie, că n-a vrut doctoru’ s-o opereze, dacă n-am avut nimic să-i dau. Fata mea, Stana, a plecat la optişpe ani şi nu mai ştiu nimic de ea. Maria, sora ei mai mare, a murit de cancer după ce a trăit zeci de ani într-o şatră de ţigani, măritată cu fiul bulibaşei. Mort e şi Stele, băiatul cel mic. Trăieşte numai Ilie, dar e şi el pe ducă, după ce a muncit treizeci de ani în minele de la Petroşani. Numai el, Ilie, e la casa lui şi poci spune la fel şi despre Maria, dar rareori veneau pe aici cu familiile. Ţiganii se ţineau deoparte, iar ai lu’ Ilie sunt prea departe, la dracu’-n praznic. Am văzut-o o singură dată pe nevastă-sa, era o unguroaică pietroasă care mânca numa’ carne. Sarmale, fripturi, chiftele şi mai ales cârnaţi. De obicei venea fiecare singur, cu o sacoşă în mână. Îmi aduceau ţigări şi câte o sticlă de băutură. Sunt singur în faţa străchinii şi a mămăligii reci, rămase de ieri, dar îmi place să-mi închipui că sunt toţi cu mine şi că îi aud vorbind. – Pe seară mă duc după iepuri, zice Stele. – Nu mai sunt, sare Stana cu gura. I-au împuşcat pe toţi. Toţi oamenii au azi puşti şi ies când poftesc la vânătoare. Nu mai sunt nici prepeliţe, le-au mătrăşit şi pe alea. Mi-e, dracu’, să nu mă găurească şi pe mine când mă duc în gura serii să mă plimb. – Las’ că are cine să te găurească, mormăie Maria. – Şi zici că te duci la plimbare? rânjeşte Stele. Am văzut eu ce faci tu. Plimbi berbecu’ lu’ ăla mustăciosu’ de se dă ofiţer din Bucureşti. – De ce eşti supărat, nene Ilie? întreabă Maria. – E, necazuri pe capu’ oamenilor. Am auzit că se mai închid două mine. Numai eu tac, tac, tac. Da’ acu’ trebuie să-i învăţ dă bine. – Ia mai lasă, Stele, fata în pace. Şi nu mai omorî iepurii, că e păcat. Iar tu, Ilie, cată să te mai menajezi, că ai înghiţit atâta praf de cărbune şi vezi şi tu că azi oamenii se îmbolnăvesc mai repede. Poate găseşti un post la suprafaţă, de conţopist, acolo. Aştept să-l aud zicând: – Nu-mi convine, bre, că la suprafaţă se plăteşte mai prost. Dar e o linişte de mormânt. Se aud numai câinii care scheaună să le dau şi lor ceva de mâncare. Am cinci. I-am adunat de pe drum, i-am îmblânzit şi mi-e tare milă de ei. I-am botezat după numele nevestei şi ale copiilor: Gheorghe, Ilie, Maria, Stele şi Stana. Am părerile mele. Ce a pierdut un om prin samavolnicie trebuie să primească înapoi, la o dreaptă judecată. Asta am spus mereu, ăsta e adevărul. Aşa stă treaba şi cu nepotul boierului care e îndreptăţit să primească pământului bunicului său şi să devină stăpân peste vechea moşie. Numai că, vezi tu, bucăţi mari din averea asta au luat-o pe un drum fără întoarcere. Pădurea s-a împuţinat. Până mai acu’ cincizeci de ani se întindea până la marginea satului. Ni se pierdeau păsările şi animalele în zăvoaie şi în iernile grele intra lupul în sat, să fure oi. Într-o iarnă cu zăpadă mare şi ger de crăpa pietrele, i-a luat lupu’ purcelul lui Petre a’ lu’ Picu şi am sărit toţi cu ciomege şi feştile şi lupu’ s-a speriat şi a fugit, da’ spinarea porcului s-a rupt şi dihania a rămas cu o bucată în gură, lipsindu-se dă restul godacului. Şi am tăiat râmătoru’ acolo, pă câmp, între ultimele case şi pădure, şi am curăţat frumos, cu cuţitul, muşcătura dă lup şi am pârlit animalul şi l-am ciopârţit şi l-am cărat omului acasă. Era ger mare şi îngheţasem rău, că nu era, ca azi, multă băutură, iar cine avea nu dădea. Încă Năturtă leşinase dă ger şi a fost nevoie să-l ducem la cârciuma lui Ţurai şi să comandăm nişte ţuică fiartă. Era dimineaţă, zorii se prelingeau prin geamurile îngheţate şi noi beam ţuică tare, dulce şi fierbinte. Acum s-au dus toţi, satul e pustiu, nici nu ştiu dacă mai figurează în scripte, mai suntem câţiva inşi, mai toţi fără căpătâi, dacă nu-i punem la socoteală pă proprietarii celor trei vile de pe malul râului, veniţi din Bucureşti să-şi clătească minţile în sălbăticie. Restul s-a risipit prin cătunele vecine. Şi, cum ziceam, mulţi s-au înnădit la avutul boierului. Unii chiar au făcut case cu etaj pe locurile lui. Mai pasă de-i mută! Cică au drepturi şi cer despăgubiri, aşa că boierul s-ar mulţumi mai bine cu nişte pârloage pline dă pietroaie pă care noii bogătani i le aruncă la schimb. Că ăştia, când s-au făcut că dă pământ oamenilor, au ales loturile mai grase pentru ei şi restul au împărţit proştilor. N-a mai luat fiecare unde a avut înainte. Aşa se face că ne-am trezit cu câteva pogoane date în douăzeci dă crâmpeie, numai pietre şi nisip, dă n-ai ce să pui acolo, în afară dă scaieţi şi muşeţel? Încă Alucutare, care avusese pământ negru, dă grădină, primise două pogoane într-o mâncătură de mal, unde nu mai era nimic, decât nişte văgăuni prin care trecea apa şi, ca să fim cinstiţi, câteva sălcii şi o grămadă dă răchiţi. Că i-am şi zis, Voicule, acu o să te pricopseşti şi tu, că poci să te apuci să împleteşti răchiţi şi să faci târne şi gratii dă căruţe şi să mergi cu ele la târg, să le vinzi. Ce să mai vânz, bă, că atunci când au aflat că mi-a dat mie locul ăla, au năvălit ca tătarii şi au tăiat sălciile şi au furat şi răchiţile, dă ziceai că e sfârşitul lumii. De, să apuc eu prea mult? Şi cine a făcut asta? Cine? Ăia care au, că ăla care n-are nimic, nici nu dobândeşte, că îi e ruşine şi frică să intre în averea altuia. Cui are i se va mai da, cui n-are i se va mai lua, glăsuieşte Ecleziastul şi nesătuii ştiu cel mai bine asta. Nu mai zic dă fântânile dă pă câmp, că au fost astupate şi înfundate cu câini, pisici şi găini moarte. Aşa blasfemie nu s-a pomenit printre noi, creştini ortodocşi. Distrug pădurea şi loturile oamenilor, ca să facă focul şi să facă şi rău, dar cu apa, sfânta apă, care nu-ţi cere bani, ce faci? Erau şi puţul Badii şi puţul lui Năbădaie, făcute dă oameni dă ispravă întru pomenire şi întru răcorirea drumeţilor şi acu ce-a mai rămas? Nişte gropi duhnitoare pline de stârvuri împuţite. Doamne-Dumnezeule, unde ne va merge sufletul ăsta păcătos, că mult nu mai avem până vom ne vom da foc unii altora şi nu mai avem mult nici până vom fi ca găinile alea aruncate la gunoi de guvern. […] Sunt un om care a văzut raiul şi iadul. Fusesem la Năturtă să încercăm ţuica a nouă, să vedem cum a scos-o. Că p-aici se face ţuică puţină şi slabă, din corcoduşii care încă fac umbră pământului în zilele de vară şi crapă de ger în ianuarie. Cei mai mulţi trag, dă la cazan, o zeamă acră, cu care se mai ţin pă picioare. Mai muncesc prin curte, mai intră în casă şi mai înghit o ceaşcă de acreală. E, asta nu e viaţă. Cine are bani îşi cumpără prune şi struguri dă la munte şi fac rezervoare dă băutură care te unge pe suflet. Am auzit că Şarpele cu ochelari are patru sute dă vedre dă ţuică şi o mie dă vedre dă vin. Noi ţârâim acolea, dou-trei vedre şi o legumim, să ne ajungă un an. Da Năturtă are nişte corcoduşi mari, roşii şi dulci şi scoate ca la zece-cinşpe vedre dă ţuică tare. Aşa că m-am dus pă la el. Tăiase un berbec şi făcuse pastramă. Dă câte ori gustam din ceaşcă şi pufăiam din ţigară, îmi venea gust dă dulce. – Bă, Năturtă, tu ai pus zahăr mult în borhot! – A, nu, am pus puţin dă tot! – Păi, tu nu puneai dăloc. – Am pus niţeluş, că era borhotu acru. Am pus şi nişte ceapă, că, să ştie, ia orice acreală. Mai vorbeam, mai gustam. Venea iar dulceaţa. Năturtă se apucase să-mi povestească glumele pă care le făcea el cu muierile dân sat. Cum venea dă la câmp şi o ochea pă câte una singură şi să ducea ca la el acasă şi, după ce să suia pă ea, când era în mai în toi, îi zicea că l-a văzut pe bărbatu-său la podu’ gârlii, bătut de unii cu măciucile. Avea capul spart şi era leşinat, îi zicea. Şi aia sărea în sus şi începea să ţipe şi se zbătea să se tragă dă sub el şi el o ţinea bine şi plăcerea creştea, creştea. Mai povestea el, mai luam o gură. Mi se făcuse lehamite de atâta dulce. – Bă, cât zahăr ai pus tu, bă? – Cam douăzeci dă kile la putină. – Păi dă ce nu zici aşa? M-am ridicat şi am plecat. Mi-a fost rău toată ziua şi pe seară m-am culcat. Am adormit în burta sobei şi imediat m-a luat în primire groaza unui vis cum n-am mai avut. Eram într-o curte imensă, unde erau sfârtecaţi oameni, erau căsăpite tot felul de animale, iar sângele forma un lac întins. Munţi de braţe şi de picioare, carne crudă dă om, vaci decapitate instantaneu, berbeci făcuţi bucăţi cu sabia, călăi scăldaţi în roşu. Apărea câte un animal uriaş, necunoscut şi imediat cineva îl lovea la gât cu o sabie uriaşă, capul îi sărea şi un şuvoi de sânge, cât Argeşul de mare, începea să curgă precum o arteziană imensă. Din burta spintecată curgea alt potop de sânge. N-am înţeles de ce eram acolo, dar se părea că urma să fiu hărtănit, aşa că am luat-o la goană , scufundu-mă şi alunecând prin noroiul gros de sânge, iar urmăritorii mei nu mă slăbeau nicio clipă. Şi tocmai când un munte dă om, cu faţa nebărbierită şi udă dă sânge şi cu doar doi dinţi în gură, se pregătea să-mi zboare căpăţâna, m-am trezit în sudori şi cu inima bătându-mi nebuneşte. N-am avut curajul nici să mă ridic şi să merg până la găleata din colţul camerei, să beau o cană de apă. Şi soarele asfinţea într-o baltă purpurie de sânge. Am fost să-i întreb pă uriaş şi pe pitica, femeia lui. El are aproape trei metri înălţime, ea îi vine până la brâu. Şi iarnă şi vară scot pământ argilos dintr-o peşteră şi îl fac cărămizi. Sunt acolo de când lumea şi oamenii se duc şi-i întreabă în legătură cu nădufurile lor: – Cum va fi iarna? – Se apropie lupii? – Când va veni primăvara? – Ce vânat va mai călca pe la noi? Şi uriaşul, subţire ca o trestie şi cu barba vâlvoi, se oprea din frământatul pământului, se sprijinea în sapă şi zicea: – Va fi o iarnă cu multă zăpadă, dar va ţine puţin şi nici frig nu va fi. Fiarele ne vor ocoli şi o vor ţine drept către Poieni. Primăvara va veni la începutul lui aprilie. Să vă feriţi dă răceală şi dă apa luată din gârlă. Apoi se întorcea la treaba lui. Cei doi erau consultaţi şi în probleme dă sănătate şi dă familie. – Se însoară Ion al meu? – Da, acu, după sărbători. – E rost să moară baba? – No, mai are, mai are. – Sofica să mai stea cu bărba-său? Că o bate întruna, săraca... – Să stea, că e om bun şi va trece dă perioada asta rea. – Suntem săraci rău, nimic nu să leagă... – Vă dau nişte bani dă sămânţă, da să vă puneţi pă muncit, că dacă n-o faceţi, sunteţi în pericol dă moarte. – Mai bine nu ne da. D-ăia care nu ne omoară n-ai? – Mă doare burta şi piciorul, zicea altul. – Du-te, Frumoaso, înăuntru şi dă-i din ceaiul ăla verde. – Mă doare spinarea. – Dă-i din ăla cafeniu. – Mă dor ochii. – Dă-i muşeţel, pelin şi fasolea ciorii. Şi uite aşa, îi vindeca pă toţi. De zeci şi zeci de ani, Frumoasa rămânea tânără şi vioaie ca o copiliţă, iar uriaşului, Boris îl chema, nu i se albise niciun fir în barbă, cu toate că se spunea că bea spirt medicinal. Câte unul se ducea cu probleme ruşinoase. – Ce-i fac, bă, că nu mi se mai scoală? –Du-te, Frumoaso, şi descântă-i. Şi Frumoasa intra cu el în peşteră şi ieşea omul de acolo bucuros şi în putere. – Nici când eram tânăr, nu o aveam aşa, dă oţel, dă trec cu ea prin peretele casei. Oamenii le duceau produse şi băutură. Când se oprea din lucru şi era cu puţin chef, Boris ne spunea poveşti despre un pitic rău pe care noi nu-l vedem, dar cu care el se ceartă continuu. Îl găsise într-un butoi îngropat în pământ. Izbise cu târnăcopul şi ce să vezi? Din butoi ţâşti! o piticanie cu un fes roşu pă cap. – Acu, că m-ai eliberat, o să-ţi fac viaţa un iad. Îl pusese să bage capul într-un laţ. Uriaşul o făcuse şi văzuse un taur năpustindu-se asupra sa. – Trebuia doar s-o iau la fugă şi eram gata spânzurat! Piticul încercase să-l otrăvească, îl îmbolnăvise, însă până la urmă se lăsase păgubaş şi adormise într-o damigeană care fusese plină cu spirt. M-am dus la Boris să comand cărămizile. – Pentru ce le comanzi? – Pentru o casă mare în care să încăpem toţi. – Glumeşti. Dau cărămizi numai caselor cu stăpân. – Şi asta cum e? – E a nimănui. De altfel, astea sunt ultimele cărămizi pe care le fac. Vom pleca. – Unde? – Eee, multe vrei să ştii. La casa noastră. E timpul să ne retragem toţi pe la câşlele noastre.

http://revistaramuri.ro/index.php?id=3394&editie=118&autor=de+%C8%98erban+Tom%C8%99a

Verdictul experţilor finlandezi asupra educaţiei din România: profesorul are sarcini birocratice în loc să faciliteze învăţarea

      Rolul principal al unui profesor este de a spijini elevii şi de a facilita învăţarea şi nu de a completa rapoarte şi de a îndeplini diverse alte sarcini birocratice. Calitatea predării este componenta pe care ar trebui să se axeze educaţia şi  nu pe curriculum şi evaluare. Asta susţin experţii în educaţie finlandezi, prezenţi la cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Educaţie „FIEdu”, de la Ploieşti.  Numărul mare de copii în clasă, spaţiile şi dotările insuficiente şi neprietenoase, precum şi metodele de predare învechite sau lipsa jocului în procesul de învăţare sunt doar câteva dintre neajunsurile educaţiei în şcolile româneşti, potrivit concluziei profesorilor care au participat la la cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Educaţie „FIEdu”, arată un comunicat de presă transmis pe adresa redacţiei de către unul dintre organizatorii evenimentului.  Totodată, consilierul prezidenţial pentru educaţie în Finlanda, Jukka Kangaslahti, invitat de onoare în cadrul evenimentului, a subliniat că majoritatea ţărilor se concentrează pe curriculum şi evaluare când, de fapt, ceea ce contează este calitatea predării şi a educaţiei.   „De ce punem lucrurile cu susul în jos, dacă prin predare susţinem învăţarea de calitate?”, a spus Jukka Kangaslahti, consilier prezidenţial pentru educaţie în Finlanda. Expertul finlandez, a subliniat că rolul principal al unui profesor este de a sprijini elevii şi de a facilita învăţarea şi nu de a completa rapoarte şi de a îndeplini diverse alte sarcini birocratice.   FIEdu 2016 s-a desfăşurat în perioada 13-14 mai, la iniţiativa Asociaţiei „Iubesc Ploieştii” şi a Centrului Educaţional de Inspiraţie Finlandeză, Yuppy Koti Centre din Ploieşti. Cheia în jurul căreia s-a desfăşurat Festivalul de Educaţie a fost modelul finlandez de educaţie.

http://adevarul.ro/educatie/scoala/verdictul-expertilor-finlandezi-educatiei-romania-profesorul-sarcini-birocratice-loc-faciliteze-invatarea-1_573b41fa5ab6550cb8081896/index.html

James Bond a devenit Mr. Bean

* Conducătorii BNR au imunitate absolută în fața legii, indiferent de gravitatea infracțiunile pe care le-ar săvârși. Parlamentarii visează la un statut similar, dar până una-alta vor să-i facă intangibili pe avocații care să-i scape de belele.  Asta se numește democrație, nu?
* Scandalul Hexi Pharma constituie un genocid. Cum să diluezi un produs de 4200 de ori? Cât de mare a fost mita pe care a dat-o firma? Isteți, băieții vor să intre în insolvență și să tragă obloanele. Într-un roman de Mark Twain, negrul Jim mărturisește că a fost cândva bogat, fiindcă a avut un dolar. Aflând că un afro-american bătrân a deschis o bancă, băiatul s-a dus la moș, dându-i dolarul. A doua zi, boșorogul l-a anunțat pe Jim că banca dăduse faliment, iar dolarul lui s-a topit. Realitatea întrece cu mult ficțiunea, numai că a doua are haz și nu e criminală.
* Stau și mă întreb ce blestem îl urmărește pe Guardiola, când catalanul alege echipe care, într-un fel sau altul, vor fi mereu perdante. Mă așteptam ca fostul antrenor al Barcelonei să câștige totul cu Bayern. De ce n-a făcut-o? Cred că omul e dependent de jucători-orchestră, ca Messi.
* Mă minunez de modul în care supraviețuiește Djokovic fără antrenor. Federer făcuse deja greșeala de a se pregăti singur, în perioada fastă a carierei sale. Cel care îl antrenează pe sârb a fost un mălai-mare în stare, în tinerețe, să dărâme terenul sub el, dar minte multă nu avea. ( Acum e un strălucit jucător de poker, dând impresia că stă cu o damigeană între picioare, trăgând din când în când combustibil, printr-un pai supradimensionat.) În sport, antrenorii buni sunt foștii jucători cerebrali, care au o mereu strategie în cap. Dobrin, Hagi, Dumitrache n-au avut/nu au stofă de mentori. Dar ce zic eu?  Pe Becker nici talentul nu l-a dat afară din casă. Cu mâna groasă și cu bâta ridicată n-ajungi foarte departe. Dacă mai adăugăm și suficiența lui Nole, nu putem decât să regretăm că un sportiv atât de înzestrat își ratează cu seninătate obiectivele.
* Am văzut cum Real Madrid a încercat, în ultima etapă, să ia campionatul Spaniei, în stilul binecunoscut. Cu ghearele, cu pumnii, ocolind jocul corect. Acum sunt sigur că arbitrii corupți sunt cheia în toate competițiile. Dacă s-a ajuns ca și în muzică, la nivel european, să fie mai apreciat mesajul decât valoarea artistică, nu se mai poate comenta nimic. Ba da. În condițiile astea putem lua un Nobel fără dureri de cap. Mă mir că pe editori nu i-a dus capul să aleagă un scriitor căruia să-i însceneze o existență plină de persecuții. (Am mai scris cândva un articol pe tema asta.) Ar fi suficient ca autorul să fie ciomăgit bine de niște angajați ai unei case editoriale, deghizați în țârcovnici. Să-l bată bine, în repetate rânduri, eventual să- provoace și alte daune. Păi ce, vrem să obținem o distincție atât de înaltă, fără să o luăm nițel și pe coajă?
* Sunt printre cei care își recunosc greșelile.  Am judecat o carte după câteva fragmente. Oricine poate face această eroare și de aceea cred că nu e oportun, pentru un romancier, să publice fragmente din cărțile sale, înainte de editarea integrală. Bărbați care urăsc femeile de Stieg Larsson este un excelent roman polițist.
* Filmele cu James Bond au ajuns pelicule pentru idioți. Pentru a nu intra în Istoria universală a tâmpeniei, regizorii cunoscutei serii cinematografice ar trebui să o dea pe comedie. În felul ăsta, toată poveștile alea cusute cu ață albă ar putea fi revigorate.  Mr. Bean ar putea face un James Bond memorabil! Ca spioni, Stan și Bran ar fi fost și mai buni.

Un testament literar

         Am paisprezece cărți scrise și nepublicate. Dacă n-aș ști că în țărișoara asta există editori ca Teodor Dună și Cosmin Perța, n-aș mai avea nicio motivație să public vreun op. Nu din cauza situației politice în România sau din lipsă de audiență, ci din omenescul și eternul sentiment al zădărniciei. Probabil că voi mai tipări trei manuscrise. Dacă nu voi apuca să le țin în mână, ca pe obiecte estetice, nici pe acestea, voi lăsa textele în grija unor prieteni : doi poeți, trei critici, doi romancieri și unul care practică toate genurile literare, cu egală strălucire. Sunt un norocos. Cine mai are, într-o viață, atâția oameni de încredere?
Și revin la obsesia care mă bântuie : prea multe cuvinte și prea puține lucruri spuse. Am definitivat, în linii mari, trăsăturile poemului romanesc, la care mă gândesc de multă vreme, dar nu ăsta e tema de azi.
       Mă gândesc la textul liric, care este cea mai concentrată modalitate de a imagina frumosul. Sunt printre cei care știu să asculte. Pentru un om sau pentru un scriitor, nu e puțin lucru. ( Geo Bogza a repetat mulți ani prietenilor săi : ” Pe piatra mea de mormânt să scrieți că am fost luptător antifascist, nu legionar, ca Eugen Barbu.” În cazul meu, epitaful neformulat încă ar trebui să se refere la faptul că îi iubesc pe cei care fac lucruri frumoase/nebune. )  Pot admira, fericit, realizările altora. Nu știu dacă stăpânesc arta de a admira, cum s-a exprimat astralul Ovidiu Nimigean, dar nu degeaba, pe vremuri, toți poeții începători mă înghesuiau prin unghere, pentru a-mi citi producțiile lor. ”Războiul e tancul ce rupe asfaltul” suna un vers scris de un universitar ardelean, pe care Marius Bădițescu îl depistase că ar fi avut o afecțiune cardiacă. ( Marius știa multe, chiar și grafologie.) Nu de florile mărului, o celebritate universitară de azi mă ținea treaz toată noaptea, în armată, pentru a-mi prezenta poeziile și prozele sale. Nu erau rele deloc și mă mir că eminentul meu prieten a ales, în cele din urmă, eseul academic. Ajuns aici, sunt dator cu o mărturisire. În ciclul gimnazial, n-am făcut practic deloc literatură. Dascălul nostru, care făcuse Școala Normală, fusese legionar ( în mod ciudat, o stradă din localitate îi poartă numele! )și știa să-și tortureze fizic elevii după metode variate și incredibile ( inchizitorii erau mici în comparație cu cruda sa inventivitate!), nu era capabil să predea și să verifice decât tot ce se învârtea în jurul întrebării : ”Despre ce e vorba în...?” Vorba unui preot, prietenul și colegul meu de suferință, decedat prematur : ” A. te bătea până când știai mai mult decât știa el!” Aia era adevărata măiestrie pedagogică! Când magistrul a aflat că un coleg al meu, Panait Voicu ( Găzoi), citise Frații Jderi, a făcut fețe-fețe, și-a dres glasul, tușind îndelung, s-a ridicat de la catedră în semn de mare respect și a spus cu o voce sugrumată de emoție : ” Ia te uită, domnule! Chiar ai citit Frații Jderi? Cinste ție și părinților tăi! Să ții minte toată viața că asta e o înfăptuire măreață.” De atunci a evitat să-l mai ciomăgească pe băiat, îl ocolea la întrebările mai grele, dar nici nu l-a mai întrebat vreodată ce citea. Se temea că i se va spune un titlu de care nu auzise. ( Apropo, profesorul de civilizație britanică al fiicei mele nu auzise de Harper Lee și de celebrul ei roman, Să ucizi o pasăre cântătoare. Scena se petrecea la vestitul Colegiu Gheorghe Lazăr. ) Pentru mine, literatura era o junglă, un labirint pe care îl descopeream pe cont propriu, mereu uluit de farmecul și de noutatea sa. Cea mai intensă trăire, o electrocutare livrescă, a fost când am citit prima oară un poem dintr-o carte a lui Bacovia, singurul poet care e genial pe fiecare rând și chiar în cele mai proaste versuri ale sale. ( Sigur, dacă le-ar fi scris altcineva, ceva nu s-ar fi potrivit și ar fi rămas niște texte ratate, niște mormane de cuvinte moarte. ) Am zis : ”Dacă asta e poezia, cea mai mare fericire dată omului pe pământ este să o scrie sau să o citească.!„ Trăiam niște sentimente stranii, le recunoșteam, erau numai ale mele, însă îmi păreau noi și surprinzătoare. Erau cuvinte care veneau dintr-o altă lume.Ș i am recitit în neștire textul, iar după aceea tot volumul, de mai multe ori.
Revăzând, prost dispus, unele pagini din Arghezi, Barbu sau Blaga, poți trăi momente nefericite, când te gândești la meșteșug excesiv, manufactură literară, la rebusuri lirice, la poezia leneșă, la pitoresc ieftin și la argumentele lui Eugen Ionescu din volumul Nu.  În cazul lui Bacovia, cele mai prizărite schițe îți par amprentele unui zeu aflat în agonie.
Bacovia, unicul, supremul poet.
Până la urmă, asta e totul. Să scrii un număr de poeme, ca Bacovia, Poe, Voiculescu, Bukowski, Rimbaud ( pe limbă îmi vin trei nume de poeți contemporani, dar îi trec sub tăcere, pentru a nu-i supăra pe ceilalți), apoi să taci.
Scriitorii sunt datori cititorilor lor și cu tăcerea.
Ultimele clipe mă vor prinde scriind poeme.
Adică așa cum începusem cândva.

Poemul ca supremă formă literară

     * După o perioadă de muncă intensă, vreau să mă relaxez și deschid un roman polițist. Nu mi se pare bun. Iau altul. E scris de un nordic, e elogiat și are aproape șapte sute de pagini. Începe mediocru și continuă cu zeci de pagini slabe. Apă de ploaie. Revin la primul, apoi pun mâna pe un volum cu povestiri de Cehov. Mare greșeală! După Talent, o schiță bună, despre ratare, în spiritul autorului, citesc Trântorii, unul dintre cele mai crude texte care s-au scris vreodată. Cam ca schița Calul a lui Marin Preda. Culmea e că nu-mi era cunoscut, fiindcă nu l-aș fi recitit în ruptul capului. Un târgoveț bătrân și sărăcit nu prea are ce să le dea celor două animale prăpădite ale sale, un cal și o cățelușă, care rabdă de foame în ograda sa. Le ceartă, le face morală o jumătate de oră, apoi le dă afară din curte. Bietele ființe stau la poartă, cu ochii triști. Bătrânul se duce după ceai, bea votcă și, la sfatul unui amic, pleacă la o nepoată, să capete mâncare. După o vreme constată că murgul său și cățelușa se țin după el. Își amintește de sfatul aceluiași tovarăș și duce animalele la hingherul Ignat. Acesta leagă căluțul de un stâlp, îl lovește în cap și animalul se prăbușește. Cățelușa îi sare în ajutor și este omorâtă cu aceeași cruzime. Amețit, bătrânul încearcă un confuz sentiment de milă. Îngrozitor! Sunt șocat, sunt bulversat. Mă gândesc serios să nu mai caut în Cehov un refugiu moral.
     Cehov exprimă totdeauna adevăruri fundamentale despre om. Dacă în ideea de omenesc intră cruzimea față de animale, refuz să recunosc superioritatea omului printre celelalte viețuitoare. În zonele rurale, oamenii ucid pisici, câini, vite, tot ce suflă, ca și când ar rupe vreascuri sau ar cosi iarba. După cum arată învățatul Walter-Jorg Langbein, animalele au suflet și omul trebuie să la trateze ca atare. Multe pasaje sunt traduse greșit în Biblie, dar Langbein, cunoscător de sanscrită, ebraică, aramaică, elină, latină etc., traduce corect : ” Și fiecărui animal sălbatic viu de pe pământ și fiecărui animal zburător din ceruri și tuturor celor care se târăsc, în care se află un suflet viu, le-am dat ca mâncare toate plantele verzi.” (Facerea, cap. 1, versetul 30) Sunt cuvintele lui Dumnezeu.
* În ultimele săptămâni m-am luptat, în calitate de cititor, cu mii de pagini ale unor romane reușite. Totuși, impresia de ansamblu este că se face multă risipă de cuvinte, în condițiile în care ideile ar putea fi exprimate mai concentrat, mai bine și la un nivel literar superior, în texte scurte, puternice. În China medievală, cei care doreau să avanseze în ierarhia socială dădeau examen în fața unui consiliu de înțelepți incoruptibili. Aspiranții care promovau deveneau mai bogați și puteau ocupa funcții de răspundere. Era exclus ca niște proști să ajungă să-i văcărească pe oamenii de valoare. Fiecare examen se încheia cu un poem compus de candidat. Cu alte cuvinte, poemul era esența înțelepciunii și valorii unui om. Am spus-o în repetate rânduri : adevărații stăpâni ai unei limbi sunt poeții. Ion Gheorghe a compus un roman în versuri, Pâine și sare. Marin Sorescu a scris o mică epopee, La lilieci, care e deopotrivă lirică și epică. Mircea Cărtărescu a promovat poemul ca imago mundi.  Mai mult, poeții ar putea scrie, în opinia mea, cele mai reușite proze. Ce sunt marile romane ale umanității decât niște poeme epice, niște simfonii ale umanului, copleșitoare prin frumusețe și prin adevărurile revelate? Război și pace, Idiotul, Demonii, Orbirea, La răsărit de Eden, Deșertul tătarilor, Maestrul și Margareta, Conjurația imbecililor, Iosif și frații săi, Ora de germană, Relatare despre regele David, Foamea,, Rodul pământului, Cartea de la Metopolis, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Groapa, Suflete moarte, Bouvard și Pecuchet, Ghepardul : ample, uluitoare poeme.  Gogol a înțeles de la început fenomenul și și-a subintitulat capodopera ”poem epic”. Și nu întâmplător Graham Greene a scris cândva : ” Domnișoara Mc Cullers și, poate, domnul Faulkner sunt singurii scriitori, după moartea lui D. H. Lawrence, cu o sensibilitate poetică autentică. O prefer pe domnișoara McCullers domnului Faulkner, pentru că scrie mai clar; o prefer lui D. H. Lawrence, pentru că nu are niciun mesaj.”  Sensibilitate poetică autentică! Incomparabilă intuiție!

P.S. Urmează partea cea mai dificilă : să găsim poemului o definiție cuprinzătoare, care să transcendă noțiunile de liric și epic. O vom face cât mai curând.

Insula ( un exercițiu cinematografic)

    Vaporul se scufundase, iar el se trezise pe plaja aceea gol, fără nimic care să fie al lui. Putea să spună că este doar un fir de nisip pe ţărmul unei ape necunoscute. Insula părea nelocuită și dădea impresia că este vag primitoare. Plaja, cu un nisip alb, era imensă, iar la o sută de metri mai sus începea o pădure deasă.

"Poate că e mai bine aşa", gândi.

Ani în şir visase la un loc unde să poată trăi singur, fără obligaţii, ca un sălbatic. Să nu facă nimic altceva decât să privească, întins pe spate, cerul şi să respire. Să nu vadă, mulţi ani, pe nimeni.

Se ridică. Nu se simţise de multă vreme atât de odihnit. Chiar la marginea pădurii zări, cu neplăcere, o casă. Se bucură însă când intră în colibă şi văzu că nu este locuită de multă vreme. Praf şi păianjeni prin toate părţile. Cineva încercase, într-un trecut greu de aproximat, aceeaşi experienţă. Nici nu vru să se gândească la ce s-a întâmplat cu înaintaşul său. Ieşi afară şi zări mulţumit bananierii şi cocotierii încărcaţi cu fructe. Nu va muri de foame. Pe insulă puteau fi şi animale sălbatice pe care, aidoma lui Robinson Crusoe, le-ar putea domestici. Se felicită pentru bafta sa. Dădu ocol casei până ce soarele trecu de creștetul cerului.  Se simți din nou obosit. Tot gândindu-se cum să-şi organizeze noua viaţă, adormi la umbra unui arbore.

Îl treziră dureri ascuţite în obraz şi în coaste. Erau de la suliţele unor sălbatici vopsiţi pe faţă, pe care îi zări îndată ce deschise ochii. Urlând şi chiuind, băştinaşii îl duseră pe captive în tabăra lor, legat de o prăjină, ca pe un vânat de preţ.

"Nu mai am scăpare, se gândi. Proverbialul meu noroc s-a dovedit de data asta spart în cur".

Şi închise ochii.

   Căpetenia îi pipăi coastele, îi evaluă stratul de grăsime şi îi examină dinţii. Porunci ceva cu voce ascuţită. Când deschise iar ochii, văzu că lângă el apăruseră cinci femei ispititoare, cu feţe vesele. Căpetenia i le arătă şi spuse ceva. Din bâiguielile unui bătrân care îi spuse că a slujit cândva, ca medic, pe un vas comercial olandez, înţelese că tinerele îi erau oferite lui. Răsuflă uşurat. Avea să scape cu viaţă. Dar refuză categoric femeile. Asta îi mai trebuia. I se aduseră, pe rând, câţiva porci, capre, câini şi un fel de fluiere. Erau instrumente muzicale indigene. Refuză tot, rugându-i să-l lase să trăiască în coliba de la malul mării. Căpetenia se mânie şi se răsti la el. Bătrânul îi traduse că pe insulă era obiceiul ca străinii care ajung acolo să fie trataţi ca nişte regi şi să fie răsplătiţi cu daruri. Dar dacă oaspeţii refuzau ce li se oferea, tradiţia îi obliga pe sălbatici să-şi transforme vizitatorii în sclavi. Aşa că, până la noi dispoziţii, el va fi sclavul uneia dintre soţiile şefului de trib.

     Ianis se bucură, dar tălmaciul îi spuse că trebuie să se poarte cu băgare de seamă, fiindcă va fi jupuit de viu dacă se va atinge de femeie, iar ea este cunoscută ca o viperă care a provocat executarea mai multor sclavi. Soţia căpeteniei avea coliba ei şi încă din prima seară se frecă de el şi îl rugă prin semne să o maseze, apoi să o îmbăieze. Când îi văzu bărbăția întărită, se lipi şi mai mult de el, dar bărbatul se ţinu tare şi nu făcu nicio greşeală. În serile următoare fu din ce în ce mai rău. Ea venea goală în toiul nopţii în hamacul lui şi îl încăleca, gemând. Îi pipăia mădularul și îl făcea pe bărbat să-și dorească pieirea. Făcu asta timp de şase săptămâni încheiate, dar când văzu că el nu cedează, îi făcu figura. Era miezul nopţii când ea se aruncă peste el în hamac și începu să ţipe sfâşietor, ca din gură de şarpe, că omul o violează. Se aprinseră făclii şi oamenii şefului de trib năvăliră la faţa locului şi îl imobilizară. Apăru şi şeful care ascultă nervos plângerea soției sale  ̶  fusese deranjat în timp ce încerca o nouă nevastă ̶  şi porunci mânios ca noului sclav să i se taie fuduliile. Atrunci tot soţia şefului sări cu gura şi îl rugă pe bărbatul ei să îl lase o vreme normal, fiindcă vrea ea să se răzbune în felul ei. Şeful o privi bănuitor, dar când auzi că ea vrea să-l bată zilnic cu biciul peste părţile moi şi să-i ardă testiculele cu jăratec, se înduplecă.

Femeia chiar asta făcu. Îl lovea toată ziua pe nenorocit, nu-i dădea să mănânce şi îl ardea, cu un fier înroşit în foc, prin părţile ruşinoase. Sclavul arăta ca un sac de oase, cu barba vâlvoi şi parcă nici şefului nu-i mai convenea situaţia.

─ Mare tâmpit am fost! Nu puteam s-o re…ez pe târfă? se lamenta prizonierul în faţa tălmaciului. Nu puteam să primesc darurile şi acum trăiam ca un rege?

─ Tot rău ar fi fost, îi spuse moşul. Oricum n-ai fi scăpat.

─ Ce vrei să spui? întrebă sclavul.

─ Ăştia aveau de gând să te mănânce. Dacă acceptai darurile, te aştepta un trai îmbelşugat, te îngrăşai şi te-ar fi tăiat la prima sărbătoare mai importantă. Pentru ei, „rege” e sinonim cu „porc de sărbătoare”.

─ Înseamnă că tot mai bine e acum, se consolă nenorocitul.

─ Te vor tăia şi acum, dar nu-ţi vor mai consuma carnea. O vor da câinilor. Totuşi, şeful e nemulţumit că ai slăbit prea mult şi i-ai putea îmbolnăvi dulăii de pază.

Aha, asta era! Şi el care se gândise că şeful îi va lua, până la urmă, apărarea, din solidaritate bărbătească.

─ Şi tu cum ai scăpat?

─ E, eu sunt doctor şi când am venit, i-am salvat viaţa tartorului. Făcuse o infecţie urâtă, la un picior. I-am dat de înţeles că dacă mor, va da şi el colţul.

 Pentru Ianis nopţile deveniră un coşmar.  Dar după ce scorpia asasină pleca, el se obişnui să primească vizita soţiei sale, Katerina, care îi îngrijea rănile şi îi ţinea capul în poală. Ianis nu-şi dădea seama dacă visează sau o vede cu adevărat pe nevasta sa, care rămăsese într-un hotel din Honolulu. Vorbeau amândoi ceasuri în şir, iar spre ziuă Ianis cădea într-un somn de plumb. Totuşi, de fiecare dată când se trezea, era singur.

─ Ne vom revedea curând, în casa noastră dragă, îi promise Katerina.

Şi îl ajută să pună la cale un plan de evadare.

        Senatorul Nae Butie plecase într-o scurtă vacanță şi luase, pe vasul său, o starletă pe care o dorea de mult şi trei servitori de încredere. Unul dintre ei era chiar căpitanul . Senatorul anunţase acasă că pleacă într-o misiune periculoasă, în Afganistan. Tocmai îşi sorbea băutura pe puntea yachtului, când văzu insula. De acolo venea către el, într-o canoe prăpădită, un sălbatic bărbos, urmărit de alţi cinci, într-o ambarcațiune mai mare. Urmăritul striga disperat şi cerea ajutor. Fără să stea prea mult pe gânduri, senatorul puse mâna pe carabina sa Winchester şi îi doborî cât ai zice peşte pe urmăritori. Apoi, ca într-o doară, îl împuşcă şi pe cel care scotea strigăte de bucurie că scăpase de duşmani.

─ Ce-aţi făcut? întrebă căpitanul consternat. Am crezut că vreţi să-l salvaţi.

─ Păi, chiar asta am intenţionat. Dar, pe urmă, mi-a venit ideea că e... mai igienic aşa. Dacă era un afurisit de ziarist? Nu mă legam la cap fără să mă doară? Numai un jurnalist nebun ar fi ajuns să trăiască în mijlocul unor canibali.

Şi, încântat de isprava sa, senatorul se îndreptă către şezlong, cu ochii la picioarele domnişoarei Lily şi cu gândul la noaptea care urma.

                             ( Din vol. Supraveghetorul și alte povestiri )