Reiau postarea de pe Facebook a unei prietene de rețea, Ligia Crosman :
acum cateva zile am vazut-o intr-un supermarket aproape de casa pe profesoara mea de literatura universala din liceu ... o doamna deosebita, era si profesoara de germana si de rusa ... vreo sapte limbi straine stia printre care si poloneza ... efectiv nu pot scapa de imaginea ei ... am urmarit-o prin tot supermarketul ... mergea cu capul in jos, batrana, ponosit imbracata, aproape murdara si cu o privire dintre cele mai indurerate de mi s-a strans sufletul in mine... a cumparat niste fructe la pret redus dintre acelea care sunt mai mult stricate ... as fi vrut sa ma duc la ea si sa-i spun cine sunt dar n-am putut ... nu mai stiu in ce lume traim!
Răspund și eu cu o poezie a unui mare poet român, George Bacovia :
Cu voi
Mai bine singuratic și uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În țara asta plină de humor,
Mai bine singuratic și uitat.
-O, genii întristate care mor
În cerc barbar și fără sentiment -
Prin asta ești celebră-n Orient,
O, țară tristă, plină de humor.
Pierdut să te retragi nepăsător,
În țara asta plină de humor,
Mai bine singuratic și uitat.
-O, genii întristate care mor
În cerc barbar și fără sentiment -
Prin asta ești celebră-n Orient,
O, țară tristă, plină de humor.
2 comentarii:
Ma gandesc ce trista si cinica poate fi viata uneori.
Am si acum in minte sentimentele ce le aveam pentru invatatoarea mea - in clasa I eram convinsa ca trebuie sa fie o adevarata printesa, care are acasa servitori ce-i fac treburile casnice, pentru ca ea mi se parea prea "sus", prea importanta ca sa se coboare la mundanele indeletniciri. Ea, in opinia mea, odata ajunsa acasa s-ar fi ocupat numai cu dat porunci si cu invatatul celor din jurul ei, caci nu-mi inchipuiam ca putea avea alta menire pe lume decat sa invete pe altii, iar acei altii s-o slujeasca cu devotament pentru asta. Sigur ca realitatea era alta, iar in timp a devenit chiar cruda - invatatoarea mea s-a imbolnavit, cinic, de Alzheimer. Toti medicii si cercetatorii ne spun ca daca iti tii creierul ocupat, reusesti sa fentezi aceasta boala. Nu mai cred.
Daunazi am avut o treaba in orasul in care am crescut. Plimbandu-ma pe strada, am zarit-o pe celalalt trotuar pe profesoara cu care am facut meditatiile la fizica pentru facultate. Pe atunci o priveam cu veneratie, era cea mai desteapta si asezata femeie pe care o cunosteam. In timp am aflat ca a fost obligata sa plece in Canada, la fiica-sa, iar acum, ca o vedeam din nou in oras, m-am mirat. Nu am indraznit sa o abordez, caci aspectul ei ponosit oarecum si foarte, peste masura de imbatranit mi-ar fi starnit un plans care mi-ar fi facut imposibila o conversatie decenta. Nu asa ar fi trebuit sa arate Doamna Profesoara de fizica! Nici a doua oara, cand am ajuns-o oarecum din urma, n-am abordat-o, dar am inteles din gesturile ei, cand s-a oprit de vorba cu cineva, ca vorbeau despre o nedreptate. Nu m-am mirat.
Asa ca imbecili putem deveni si fara ei, fara voi, profesorii nostri, dar de ce vrem asta? Ca vrem si noi, nu-i vorba! Altfel, in pofida tuturor nedreptatilor care vi se fac, sau poate datorita acestora, daca v-am vrea, v-am respecta.
Cristina,
Frumos și trist comentariu!
Și când mă gândesc că am văzut/auzit oameni maturi și mai ales tineri care povestesc cu mare plăcere cum și-au înfruntat ei profesorii, ce le-au zis etc.
Ai dreptate. Vrem să devenim niște sălbatici. Ce mărturisea Băselul? ”Când văd un profesor, îmi vin e să...” Țara a ajuns să fie condusă de niște domni Goe, care au stat prost la toate materiile. Nu mă dumiresc ce se întâmplă cu Iohannis, el însuși dscăl.
Trimiteți un comentariu