Suntem europeni

       În România nu te duci la medic decât dacă îți ajunge cuțitul la os. Nu e o fericire să stai la o coadă interminabilă, iar asistentele și medicii să nu-și termine de băut cafelele decât atunci când în sala de așteptare nu mai ai loc să arunci un ac. Dacă vreun bolnav, răzbit de durere, încearcă să bată la ușă, este imediat pus la punct sau aruncat pe scări, cu o furie pe care n-am înțeles-o niciodată. Aveam să văd scene de genul ăsta din copilărie și până târziu, când ajunsesem profesor și am fost, de câteva ori, pe punctul de a-i lua la palme pe doctorii deveniți dictatori peste niște amărâți. Am avut o experiență nefericită, în urmă cu câțiva ani, chiar la un spital de elită din București. Am văzut acolo doi chirurgi de o aroganță incredibilă. Abia dacă te ascultau până să-ți ia banii, apoi te ocoleau în mare grabă.
    Iată însă că noile generații de cadre medicale au schimbat în mod spectaculos situația. A trebuit să merg, pentru un control endocrinologic, la SCM POLIMED APACA, în zona Gorjului, pentru a mă convinge de acest lucru. Am fost uimit de profesionalismul și respectul față de meserie al celor care lucrează aici. Am fost primit, cu multă amabilitate, de Dr. Andreea Năvălici, ascultat cu atenție, consultat. Mi s-au făcut recomandări și am fost îndrumat către laborator, unde își desfășurau activitatea Oana Cerveanu și Alexandru Porfir, doi tineri încântători, reprezentând Laboratorul REGINA MARIA. Chit că sistemul de funcționare a cardurilor i-ar fi scos din minți și pe niște îngeri, cele două cadre medicale s-au purtat tot timpul cu răbdare și cu bunăvoință. Ba chiar au purtat cu mine și o interesantă conversație pe teme literare și artistice. ( Domnișoara este și pictor. ) Toți cei trei pomeniți aici sunt mai mult decât frumoși, prezențe încântătoare, cu alură aristocratică.
Și atunci ce putem spune?
Am devenit/suntem și noi europeni!

Neasemuita frumusețe a lui William Faulkner

     Am avut un an greu, cu stres intens și cu probleme de rezolvat, care nu mi-au permis să corectez cele două romane terminate, nici să citesc cărţile programate pentru această perioadă  Totuși, din spirit de supraviețuire, am citit/recitit mai multe volume despre care voi scrie când voi avea răgazul necesar.
     În paralel cu ultimul op al lui Augustin Doman, am parcurs din nou, după mai mult de patruzeci de ani, trilogia lui Faulkner. Cred și eu, ca și Paul Cernat, că autorul trilogiei este nr. 1 în proza americană, dar lângă el l-aș pune și pe Steinbeck. Nu mă întind aici cu o demonstrație, dar aș fi nefericit dacă aș fi obligat să-i ierarhizez.
     În adolescență m-au impresionat forța epică și ingeniozitatea construcției în romanele lui Faulkner. Plus o anumită ambiguitate care pune în lumină o scenă, restul rămânând în umbră, ca în Biblie, unde prezența lui Dumnezeu se simte permanent, deși El nu se arată. Astăzi ezit în a spune că Faulkner ar avea un stil biblic, în termenii lui Erich Auerbach. Rămân,oricum, adeptul literaturii bazate pe echivoc și nu-mi doresc să scriu romane cu un final în care toate grinzile construcției se pupă la milimetru, acțiunile personajelor sunt explicate  pe de-a-ntregul, într-o transparență ce poate fi tradusă în termeni reali și raționali. Literatura fără ambiguitate nu este literatură! Firește că nu-mi plac nici compunerile descriptiv-hipnotice, interminabile, scrise perfect, dar fără personaje și nespunând, până la coadă, mai nimic.
   Sunt fascinat acum, în Cătunul - Orașul este și mai strălucit! - de umorul fin al relatării, infuzat în fiecare rând. Văd mai bine decât în urmă cu patru decenii structura cărții, observ fizionomia personajelor și omenescul din ele. ( Prin 1973, Snopesii mi se păreau niște momâi sinistre, greu de descifrat. Este evident că îți trebuie o anumită vârstă nu numai pentru a scrie romane adevărate, ci și pentru a le înțelege pe cele concepute de alții. ) La un prim nivel, Faulkner este limpede, fără contururi misterioase, așa cum sunt și Steinbeck, Tolstoi, Preda, Aldulescu și alți scriitori realiști, dar, la el, miticul și înclinația de a pune orice într-o poveste circulă prin venele personajelor. E sângele, e viața lor. Narațiunea este minunat croită, rotundă, bine strunită. Iar claritatea lui Faulkner  nu duce către lămurirea totală a resorturilor psihice și sociale care animă ființele pe hârtie, ci către adâncimi insondabile, unde inconștientul și nebunia ne opresc în fața unor uși pe veci zăvorâte. E, în paginile americanului, un melanj de minimalism, realism, fantezie, comic, homerism și profeție tragică, curgând, împreună ori pe rând, ca un fluviu cu multe brațe, în marele mister al vieții. Intuiția mea din adolescență este, în esență, corectă. Pe scurt, Faulkner este un romancier pe gustul meu, unul adevărat până în vârful unghiilor. Textele sale sunt complicate și frumoase, ca niște jocuri create special pentru cititorii profesioniști.
    Voi scrie cândva despre Ratliff, unul dintre cele mai interesante personaje din literatura universală.
    Închei cu revizuirea unor puncte de vedere expuse în trecut. Trilogia faulkneriană este superioară celorlalte romane ale autorului. Aș coborî puțin Pe patul de moarte, pe scara narațiunilor marelui scriitor, punând Zgomotul și furia și Lumină de august imediat după Cătunul, Orașul și Conacul.

P.S. Astăzi m-am lăudat în fața unei farmaciste dintr-o localitate apropiată că sunt scriitor. Mi s-a părut că este o persoană deosebită.
  De mâine îmi voi relua postările pe blog. Voi vorbi despre cadrele medicale care m-au primit cu braţele deschise, în Policlina POLIMED, aflată în zona Gorgului.

Între ”tu” și ”dumneavoastră”

Văd un interviu cu Nichita încă tânăr și sunt profund tulburat.
La un moment dat, Nichita îi propune reporterului să i se adreseze cu ”tu”, ”nu din lipsă de respect, ci din comoditatea comunicării”. Cu mintea sa sclipitoare, Nichita a intuit un lucru pe care nu l-am înțeles decât târziu : în mentalitatea românească nu poți arunca o punte către cineva, dacă i te adresezi cu ”dumneavoastră”. Am ratat multe prietenii și poate și marea mea iubire, fiind am fost prea protocolar. ( Am mai văzut stângăcia asta absolută, în dialogul cu necunoscuți, la Gabriel Liiceanu și asta mi l-a făcut simpatic multă vreme. Adică până am văzut cine este omul. ) O țărancă mai în vârstă decât mama spunea pe vremuri că tatăl său, un bărbat foarte autoritar, nu permitea nimănui să-i spună ”dumneavoastră”, ”dumneata” sau ”matale”. ”Să-mi spuneți tu, fiindcă nici lui Dumnezeu nu-i spunem altfel! Și cine sunt eu în comparație cu El?”
Totuși vremurile au luat-o la vale, lumea s-a stricat și ne putem trezi ca Sartre, care era un tip de lume nouă, se solidariza cu studenții, se lăsa băgat în duba poliției împreună cu ei și făcea și alte lucruri uimitoare. Vrând să vorbească în fața unei săli ticsite cu juni, s-a pomenit apostrofat de un mucos : ”Hai, bă, Sartre, fii mai scurt!” Sau ceva de genul ăsta. Pe românește, ți se poate întâmpla să rogi pe cineva să ți se adreseze cu ”tu”, iar acela să-ți dea repede o lopată și să-ți ordone să-i rânești grajdurile. Sau, mai frecvent, te ia direct cu ”tu” și ”bă”, fără să se mai obosească să-ți ceară permisiunea.
Pe 13 decembrie 1983 murea, la București, Nichita Stănescu. Eram profesor și acel an mi-a rămas înscris, în memorie, cu litere de foc. În vara de atunci a murit bunul meu prieten Florin Pripoae, un adevărat sfânt, un Alioșa Karamazov, un om de o puritate fără termeni de comparație. A fost strivit de un camion, la nici 26 de ani. ( Florin mi-a mărturisit că îl admira mult pe Ioan T. Morar, cu care fusese coleg la Universitatea din Timișoara. Surpriza mare a fost că, în urmă cu câteva luni, romancierul, care trăiește în Franța, mi-a scris pe blog și m-a întrebat ce s-a ales de Florin.) Nichita și-a asumat până la capăt condiția de scriitor, cum au făcut-o sau o fac Eminescu, Dimitrie Stelaru și Radu Aldulescu. N-a avut nimic al lui, dacă nu punem la socoteală salteaua pe care dormea și masa la care scria. De aceea ar trebui să fim mai ponderați când ne lăudăm cu prietenia vreunuia dintre autorii menționați sau cu o pagină pe care ne-a dedicat-o. Căutând să fim în rând cu lumea văzută, ne comportăm ca niște bipezi de doi lei, fără simțul măreției. Mă refer, desigur, la mine, chiar dacă nu m-am plimbat pe banii altora și nici n-am beneficiat de sinecuri nesimțite, precum Sadoveanu și Arghezi.

P.S. Cel mai urât e când, într-un dialog, unul zice ”tu”, iar celălalt, ”dumneavoastră”.

Cu tristețe, despre mandalaci

     Ieri l-am văzut, în treacăt, pe un fost coleg de serviciu și mi-am amintit de un episod trăit de el  pe vremea când era licean.  Precizez că, în zonă, cuvântul mandalaci denumește mâncarea de cartofi.
    Amicul meu era elev și stătea la căminul liceului din B. Acolo lua și trei mese pe zi. Asta, firește, dacă n-apuca vreun ghiolban să-i scuipe în farfurie și să-l deposedeze de porție. Noaptea, patruzeci de interni dormeau de-a valma, în singurul dormitor disponibil. În clasa a IX-a încercasem experiența asta timp de două săptămâni și mă îmbolnăvisem. În baraca aia se petreceau lucruri incredibile, demne de pușcăriile din vremurile noastre. Voi spune doar că erau discipoli care fumau și se masturbau toată noaptea. În răstimpuri le puneau”poște” celor mai mici,  care adormeau devreme. ”Poștele” erau șomoioage de hârtie, aprinse, introduse între degetele picioarelor. La cantină rămăsesem înscris și eu, era obligatoriu pentru a putea primi bursa de merit, dar nu mai  treceam pe acolo decât pentru a vedea meciurile televizate. Preferam să rabd de foame. Directorul  instituției era un profesor îmbătrânit în rele, neavând nicio treabă cu disciplina pe care o preda. ( L-am evocat pe larg, în urmă cu câțiva ani .) Era slab, vânăt la față, cu o gură de sadic, foarte vioi și trecea din când în când pe la internat, să vadă cum stau lucrurile. Cu resturile rămase de la masa copiilor hrănea o turmă de porci, dar nimeni nu gustase șoriciul sau friptura. Îi alinia pe căminiști în careu și întreba :
- Ia spuneți, bă, ce nu vă convine?
- Glăsuiți, tovarăși elevi!
Nu prea îndrăzneau să zică nimic, fiindcă după aia erau batjocoriți o oră întreagă. Dascălul avea o ironie groasă, mocirloasă.
Într-o zi, studioșii văzură că directorul era bine dispus. Își îmbunătățise și stilul cu care se adresa turmei. De obicei vorbea ca un filosof popular, din topor, cu pilde suculente și cu proverbe inventate chiar de el. ( ”Cine se spală cu apă rece e mereu sănătos.”” Dacă vrei să știi cine este un om, uită-te la el cum se scoală dimineața!” etc. ) De data asta era binevoitor.
- Ia spuneți, băiețași, ce nu vă convine vouă aici?
Ei se codeau.
- Spuneți, spuneți, că d-aia vin mereu p-aci, să vă rezolv vouă problemele! Sunteți ca și copiii mei și e datoria mea să vă apăr!
Atunci S., viitorul meu coleg, a prins curaj :
- Dom' director, nu vrem să ni se mai dea mandalaci!
- Așa, așa, foarte bine! Scria tovarășe Z. : ”Să nu se mai dea mandalaci elevilor!”
Tovarășul Z. era pedagogul căminului, un tânăr care se aținea înaintea profesorilor cu carnețelul și cu pixul în mână, gata în orice clipă să noteze ordinele aruncate de superiori.
- Și ce-ați vrea voi să vi se dea, copilași? a întrebat mai-marele.
Adunarea s-a însuflețit.
- Vrem friptură de porc!
- Și șorici!
- Așa, așa, foarte bine! Scrie tovarășe Z. : ”Să li se dea elevilor șorici și friptură de porc!” Ce mai vreți?
- Cârnați!
- Sos de roșii!
- Pastramă!
- Sarmale cu mămăligă!
- Scrie, tovarășe Z.!
- Piftie!
- Tobă!
- Costițe prăjite!
- Plăcintă de mere!
- Dulceață de căpșuni!
- Prăjituri!
- Scrie, tovarășe Z.!
După ce au pomenit toate bunătățile pământului, iar Z. a folosit mai mult de jumătate din agenda sa, tartorul a spus :
- Ați văzut că vă satisfac toate doleanțili? Credeați că eu sunt dușmanul vostru? Noooo! Sunt părintele vostru cel bun, tovarăși elevi!
A făcut stânga-mprejur, militărește, și s-a îndepărtat cu pas elastic.
Băieții n-au dormit toată noaptea, gândindu-se la răsfățul culinar care va urma. Cu ce se va începe? se frământau ei. Ce surpriză ne va face dom' director?
A doua zi au fugit cu noaptea în cap la cantină. La ghișeu, o bucătăreasă ursuză le-a trântit în farfurie câte un polonic de terci galben.
- Ce e ăsta? a întrebat un flămând, uluit.
- Nu vezi? Ești orb? Mandalaci!
- Mandalaci de dimineață? Vorbisem cu dom'...
- Hai, mută măgaru'! Următoru'!
Să fi uitat directorul să-i anunțe pe cei de la cantină? S-o fi gândit să facă mai întâi provizii de alimente bune? La prânz au primit un singur fel : mandalaci. Seara, tot mandalaci. Atunci au înțeles. Au mâncat mandalaci o lună încheiată. Când li s-a dat niște fasole, au crezut că sunt în rai.

Reveriile unui optzecist singuratic

    Kocsis Francisko este un important poet optzecist, profund şi preocupat exclusiv de literatura pe care o face. Aceeaşi gravă atitudine, de iniţiat care lucrează cu obiecte sacre, o are autorul fie că tălmăceşte din confraţii maghiari, fie că scrie proză ori eseuri. Este autorul următoarelor volume de poezie: Umbrela profetului (Tavis, 1998); Oceanul interior (Ardealul, 2000); Codul de bare (Junimea, 2002); Alteritate de duminică (Ardealul, 2004); Ceva trece pe-aproape (Ardealul, 2009); Melancolii în formă continuată (Ardealul, 2012). A scris de asemenea proză scurtă (Plimbări cu Freud, Ed. Ardealul, Târgu-Mureş, 2006), critică literară (Prieteni şi apropiaţi. Lecturi empatice, Ardealul 2014), documentare istorice şi a tradus din lirica maghiară transilvăneană. Îl simt ca pe unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei – nu l-am văzut, desigur, niciodată! –  şi am scris cu încântare despre cartea sa de proză Plimbări cu Freud. Este un om de onoare şi se manifestă cu discreţie în spaţiul public. Nu-i place tămbălăul şi nu-i agreează pe cei care ies una-două, ca păduchele în frunte, pe motiv că strănută muzical sau înjură la pian.

Ultimul volum al lui Kocsis, Arta de a evita necazul, Editura Ardealul, 2014, scris în anii ’80, în condiţii deosebit de grele, este o revelaţie. Dacă opul ar fi fost publicat de vreuna dintre vedetele generaţiei, am fi auzit frecvent, printre profesioniştii lecturii, răcnete de satisfacţie, ca pe marile stadioane, şi am fi citit zilnic cuvinte rezervate doar anumitor muritori. 

Toată povestea începe cu nişte însemnări făcute în vara lui 1980, într-un caiet de matematică. Ştie că nu va fi un jurnal, fiindcă e conştient că „nu aveam structura ordonată a unui spirit capabil să execute aceleaşi gesturi zi după zi şi nu aveam nici vocaţie de memorialist ce-şi notează minuţios temele viitoarelor sale evocări.” (pag. 5) şi mai departe: „Nu-mi amintesc foarte precis nici de unde a venit imboldul de a recurge la notarea unor gânduri, idei, imagini, metafore, întâmplări, secvenţe sociale, impresii de lectură, versuri, meditaţii contrase în formule aforistice...” (pag. 5) Vremurile erau atât de tulburi, încât caietul era ţinut în pivniţă, „într-o geantă ca un porthart, croită din foaie de cort, păstrată deasupra ţevilor de apă, băgată sub izolaţia de catran, fără să uit vreodată să leg la loc sârma galvanizată cu care era fixată de ţevi.” ( pag. 5) Aceste măsuri de precauţie par excesive azi, dar cine a trăit în perioada respectivă ştie că oamenii dădeau de necaz, devenind şantajabili, din motive mult mai mărunte. Kocsis îşi notează mai întâi ideile într-un carnet sau le memorează, apoi le trece, în mod conspirativ, în caietul magic, în câte o duminică sau după-amiaza, când prindea momentul favorabil. Totuşi, puţine dintre notele sale reflectă frica, exasperarea sau dispreţul pentru regimul care ne osândise la o existenţă mizeră. Urmarea modului clandestin de a scrie este că stilul poetului a devenit „concis, laconic”, „cu o doză de sarcasm”. Formulările au căpătat un aspect aforistic, concentrat. Iată cum un ritual impus din afară modifică exprimarea unui poet. Caietul de matematică funcţionează ca un atelier ascuns al autorului. Aşa se face că falsul jurnal devine un laborator secret de creaţie, unde se limpezesc multe teme şi motive ale poeziei lui Kocsis Francisko: „Ştim şi o spunem de multe ori că un poet ar fi foarte sărac dacă ar fi meditat numai la ceea ce a intrat în poezia publicată.” (pag. 8); şi mai departe: „O vibraţie, o culoare, o fâşie de lumină, o adiere, o privire în sine ori spre departele pe care speri să-l poţi atinge, iată ce am găsit în caietul de matematică. O privire înapoi cu nostalgie.” (pag. 8)

Scurtele texte nu sunt datate şi nici nu se apropie de realitatea cruntă în are trăia poetul. Ideile se mişcă în cosmosul marii culturi, Kocsis apărându-ne ca un savant care lucrează plin de pasiune, pe un fundal în care se produc invizibile orori. Poetul face apologia luminii, în plin întuneric comunist: „Totul este lumină, indiferent de forma în care se află temporar, fie că e obiect sau fiinţă, materie densă sau gând.” (pag. 11) Este dezgustat de primatul „burţii”  în preocupările contemporanilor: „Oraşul se întoarce la ţară, dar nu pentru a-şi căuta leagănul, ci pentru de-ale gurii...” (pag. 11). O obsesie a autorului o reprezintă zeii şi relaţia acestora cu timpul „Fără zei, pământul ar semăna cu un orfelinat galactic, lipsit de grija unor adulţi.” (pag. 13). Condiţia umană i se revelează înfiorător: „Trăim într-un abator de destine, ne aşteptăm sacrificarea.” (pag. 14) Profunzimile lui Marin Preda sunt evaluate cu empatie: „Totul e ca gândirea noastră să nu slăbească deloc şi să nu ocolească nimic, să bată cu degetul chiar şi într-un gard. Dincolo de el s-ar putea să se găsească un om care să fie tocmai cel care îţi trebuie.” (pag. 16) Moartea, creaţia şi timpul sunt alte teme care îl incită pe Kocsis Francisko. Prin consemnarea unui detaliu – în noaptea cu pricina, conducta de încălzire îngheaţă la intrarea în bloc – naşterea Lindei, fetiţa sa, capătă dimensiuni cosmice: „Condiţii pe care universul nu le va mai întruni niciodată.” (pag. 17).  „Poveştile scrise de vânt”, taverna lui Villon, ideile novatoare ale lui Bolyai, observaţii adânci, uimitoare, formulate memorabil, sunt întrerupte brutal de observaţii care ne readuc la o realitate nedorită: „De mai multe ori pe zi se întrerupe curentul. Seara stăm în jurul unei lumânări. Tăcerea din preajmă trosneşte. Trosneşte şi inima, cuvintele se chircesc, ţipă contorsionat. Urletul este atât de dens că nu poate fi expulzat, nu poate fi aruncat în afară, nu mai are sunet. O tăcere colosală se deschide în noi ca o gaură neagră. Ne absoarbe propria tăcere. Ne dezintegrează. Ne dezumanizează.” (pag. 20) Un urlet interior! Sunt rânduri uluitoare. În altă împrejurare, poetul stă cinci ore la coadă, pentru portocale, pe un ger de -15 grade şi face pneumonie. Folosirea unei „măşti sociale” ar fi „arta de a evita necazul” care pândeşte din umbră. Referinţele culturale apar pe fiecare pagină, într-un mod natural, subtil, reconfortant. Lui Kocsis îi displace o manifestare dedicată lui Jozsef Attila, fiindcă o cunoscută actriţă de la Teatrul Maghiar urlă versurile, în loc să le recite.  E încântat de Scrisori către Milena şi îi este dor de un geamgiu dispărut. Cerşetorul oraşului rămâne însă o prezenţă constantă. Excepţională e distincţia făcută între jignire şi glumă: „Ei nu observă (sau se prefac numai) că glumele te fac să râzi, jignirile să scrâşneşti din dinţi.” (pag. 31) Câte o anecdotă de epocă întretaie şirul gândurilor celui care reflectează. Dar unele formulări ne entuziasmează şi ne revelă sclipiri ale unei inteligenţe incomparabile: „Magicul are mai multă consistenţă decât raţiunea.” (pag. 31) Constată cu tristeţe că un manuscris al său zace la o editură, după ce i s-a anunţat iminenta publicare. Îl suspectează pe Thomas Mann de ipocrizie, când neamţul declară că nu-l interesează destinul Muntelui vrăjit. Cinismul civilizat, dacă pot spune aşa, răzbate ici şi colo, printre rândurile lui Kocsis: „A te îmbrăca la patru ace încă nu-i o dovadă de civilizaţie.” (pag. 58) Sau: „Chiorăie maţele poporului.” etc. (pag. 59) Paginile capătă ritmul şi orizontul unor aforisme care, deşi pornite de la situaţii de viaţă concrete, au un înalt grad de rafinare. Admiraţia lui Kocsis faţă de Tolstoi şi faţă de „abisalul tragic rusesc” este fără margini. Sábato, Li Tai Pe, Petőfi, Eminescu sunt invocaţi cu o iubire de cunoscător. Ticăloşia scoate însă prea des capul în lume, pentru a nu-i atrage atenţia lui Kocsis. În China unei civilizaţii multimilenare, mediocrul poet Mao a interzis revistele literare. Prietenii poetului sunt caracterizaţi dur:  X ”e un ins incoerent, temător, mărunt, o moluscă.” (pag. 82) Să nu uit două gânduri care ne ating dureros: „NORMALITATEA NU CREEAZĂ; DOAR SE REPRODUCE.” şi: „Arta este linguşirea masculului pe lângă femelă, crede Spencer.” (pag. 88) Anotimpurile se succed – superbe sunt evocările iernii! –, copilul său creşte şi autorul, indezirabil în plan public, se refugiază în imaginaţie şi în lumea lecturilor esenţiale, evitând patul lui Procust după care vrea să-l croiască societatea artificială în care trăieşte.

Arta de a evita necazul este jurnalul de front al unui luptător special, o carte strălucitoare, de un calibru intelectual care atinge deseori excelenţa.