marți, 5 august 2014

Un miracol literar : ”Moromeții I” de Marin Preda

   Am luat contactul relativ târziu cu primul volum al Moromeților, la nouăsprezece ani, când citisem tot ce scrisese Marin Preda până atunci. În mod ciudat, romanul era de negăsit pe piață și prin bibliotecile pe care frecventam. L-a împrumutat tatăl meu de la biblioteca sindicală a unei fabrici, Uzina de Mașini Electrice București. ( Găseai acolo orice carte. După 1989 au dispărut și fabrica, și biblioteca. ) Impresia a fost puternică : niciuna dintre scrierile lui Preda, cu excepția povestirilor din Întâlnirea din Pământuri, nu mi-a plăcut atât de mult. În celelalte texte mă deranja stilul frust, dur, puternic dialectal. Cum zicea Nichita Stănescu despre prima impresie lăsată de opera lui Preda? ” Mai întâi mi-a părut rău și zgârcit.”
    Moromeții I e o rară confirmare românească a ideii că o capodoperă poate fi captivantă precum un roman polițist. Am recitit, în paralel, În absența stăpânilor de Nicolae Breban. Cât balast, câte amănunte inutile, câtă lipsă de nerv, în definitiv, câtă plictiseală! Și este volumul cel mai bine scris al lui Breban. ( Nu și cel mai valoros, așa cum am crezut o vreme. Îngerul de gips, Bunavestire și Animale bolnave sunt vârfurile romanești ale creației lui Breban. ) Lăsând la o parte ticurile dostoievskiene, în cazul lui Breban e remarcabilă scriitura. Dar scenele sunt stranii, dacă le citim în cheia unui realism dur. De câte ori se întâlnesc, personajele se lansează în lungi monologuri - ample inserții narative fără legătură cu firul epic principal - apoi ajung în situații nefirești  Un anticar merge la o familie să recupereze o datorie, dar gazdele, niște bătrâni distinși, nu vor să dea banii și, de la un punct încolo, își ignoră musafirul. Mănâncă, se culcă, iar oaspetele se lungește lângă ei în pat. Cei doi adorm, iar anticarul se ridică într-un târziu și fură o fustă, dar în stradă descoperă că aceasta este murdară, așa că o aruncă și începe să o joace în picioare. Același anticar bătrân, urât, cu fața pătată de la ficatul bolnav - obsesia brebaniană pentru seducătorul murdar și dezgustător! -, stârnește simțurile unei doamne drăguțe, văduve, care se hotărăște să-l viziteze. Îl găsește beat mort, alături de o tânără prostituată. Doamna e jignită și forțată să se întindă lângă cei doi și să asiste, pe întuneric, la împreunarea animalică a amfitrionilor etc.
     Dar să revenim la Preda. Iată ce scrie Nicolae Manolescu în Ara lui Noe, vol. I, pag. 271-272 : ”Straniul provine exclususiv din lipsa explicațiilor. [...] Devine mai limpede că naratorul se mărginește să observe gesturi, să asculte cuvintele personajelor, fără să se introducă însă în conștiința lor și deci incapabil de a găsi motivări interioare.” Este ceea ce se numește o focalizare narativă externă, ”din afară”, naratorul știind mai puțin decât personajele. Ulterior, Preda a trecut la o focalizare zero, „din spate” - naratorul este informat mai bine mai bine decât personajele sale -, alternată cu una internă, ”împreună cu”, în care naratorul cunoaște tot atât cât știe personajul său. Cert e că mai târziu paginile prozatorului au început să abunde în explicații și presupuneri, naratorul vorbind peste capul personajelor și construind uneori - ca în Delirul - adevărate predici moral-jurnalistice. Sigur că nu perspectiva narativă dă valoare unui text, dar inconsecvența relatării lasă o impresie nefavorabilă. În Moromeții I, Preda dă lămuriri foarte puține, de genul celor despre care vorbea Kurt Vonnegut : ”Dă-le cititorilor tăi cât mai multe informații cu putință, cât mai repede. Ducă-se naibii suspansul. Cititorii trebuie să priceapă atât de bine ce se petrece, unde și de ce, încât sîă fie în stare să termine povestea singuri, dacă le mănâncă gândacii ultimele pagini.” E unul dintre puținele principii enunțate de Vonnegut cu care nu sunt de acord.
Iată și mostre de clarificări din Moromeții I, care nu dăunează textului, ba uneori au un efect benefic : ”În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii : viața se scurgea aici fără conflicte mari.” ( Moromeții, Editura pentru Literatură, 1967, pag. 9) Sau : ”Înainte de asta însă, se petrecu acasă între el și ai lui ceva neobișnuit.” ( pag. 145). Asemenea mici expuneri mai există pe parcursul romanului, constituind germenii comentariilor care se vor lăți în Delirul și în Marele singuratic. Adevărul este că Moromeții I este un adevărat miracol literar, printr-o neîntreruptă succesiune de scene memorabile - momentele de după întoarcerea de la câmp, discuțiile cu Tudor Bălosu, plătirea fonciirii, în poiana lui Iocan, premilitara, scenele cu Guica, episoadele legate de Birică și Polina, fuga băieților etc. -, nelându-te să respiri și necoborând niciun moment sub nivelul excelenței epice. E o carte care nu se lasă din mână de la prima la ultima pagină și a fost scrisă într-o stare de grație a autorului, cu vervă și cu multă plăcere. Nicicând arta lui Preda nu se va mai ridica la o asemenea culme, chiar dacă îndemânarea de a contura personaje memorabile este evidentă în toate cărțile romancierului, iar Viața ca o pradă și Cel mai iubit dintre pământeni sunt realizări majore ale narațiunii românești. Toată construcția Moromeților I stă pe umerii unui personaj complex și tulburător, al cărui destin este prins cu o inspirație care ne lasă muți de uimire : Ilie Moromete. Naratorul împrumută cumva viziunea acestuia asupra lumii, teatrală și de un comic discret tragic.
 Două întrebări nu-mi dau pace.
1. Să fi fost atât de important rolul de consilier literar al Aurorei Cornu, știindu-se că Preda era un tip impermeabil intelectual, puțin deschis la sugestiile celorlalți și foarte încrezător în instinctul său literar?
2. Să fie primul roman publicat de un prozator român determinant pentru destinul acestuia? Exemplele sunt numeroase : Mara, Viața la țară, Ion, Îngerul a strigat, Prins, Cartea Milionarului ( primul și ultimul al lui Ștefan Bănulescu). Camil Petrescu, Anton Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Nicolae Breban, Constantin Țoiu, D. R. Popescu, Eugen Barbu, Ștefan Agopian, Alexandru Ivasiuc, Radu Aldulescu prezintă cazuri sensibil diferite. Nu cred că se poate trage o concluzie fermă. Dacă Rebreanu a involuat constant, nu același lucru se poate spune despre Țoiu, Ivasiuc și Radu Aldulescu, care au avut/ au un drum ascendent..
Rural și asincronic, Moromeții I rămâne, probabil, cel mai de succes roman din literatura română.

P.S. După ce am terminat aceste însemnări, mi s-a afișat data și mi-am dat seama că astăzi este ziua de naștere a lui Marin Preda.
     

4 comentarii:

Radu Vancu spunea...

Excelente observații, chapeau.
Cred că v-ar ieși o carte pe cinste dacă ați comenta așa cele mai bune 20 de romane românești, să zicem.

Şerban Tomşa spunea...

Radu Vancu,
Vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase. :) Înseamnă mult pentru mine.

Radu Vancu spunea...

Cu plăcere, dar nu sunt deloc gratuite - e o evidență că aveți o lectură foarte pe dinăuntru a prozei, care nouă celorlalți ne lipsește.

Şerban Tomşa spunea...

Radu Vancu,
În ceea ce vă privește, nu vă lipsește nimic din ceea ce este bun și frumos în materie de literatură. Ba chiar vă prisosește. În ordine morală, așijderea. Sunt sincer onorat că putem purta un dialog.
Aș vrea să scriu niște eseuri despre cele mai bune romane românești. ”Poate odată, poate, poate.” Așa sună un vers dintr-un poem pe care Ion Stratan mi l-a dedicat în volumul său de debut, ”Ieșirea din apă” ( ”Între două respirații ale perdelei”)Oricum, mi-ați dat o idee. Dacă ați putea să-mi dăruiți și câțiva ani, acolo, ar fi minunat. Nisipul din clepsidra mea s-a cam scurs. Așa, pe neașteptate.:)