miercuri, 31 iulie 2013

Un scriitor adevărat

       Pentru mine, ""un scriitor adevărat" este un mod de a spune despre cineva că este un mare scriitor. Asta este, indiscutabil, Ioan Groşan.
      Regret enorm că am citit cu mare întârziere primul volum al romanului Un om din Est de Ioan Groşan, în condiţii care nu mi-au permis să scriu un articol mai amplu. Cartea a apărut în 2010, la Tracus Arte, dar dacă poetul şi prozatorul Cosmin Perţa nu mi-ar fi făcut-o cadou, n-aş fi ajuns s-o deschid niciodată.
Depun mărturie, cu mare întârziere, că Ioan Groşan a dat, prin Un om din Est, unul dintre cele mai importante opere ale literaturii de după 1989. Care sunt argumentele mele ?
1. Groşan povesteşte cu farmec şi coerenţă, fiind unul dintre autorii care nu plictisesc niciodată. Ar fi interesant de făcut o paralelă între scriitorii care ţin constant contactul cu cititorii, publicând periodic în diferite publicaţii, şi cei care se limitează în a-şi scrie cărţile. Primii - e şi cazul lui Groşan -şştiu să-şi seducă cititorii, să şi-i apropie, să devină parteneri accesibili, într-un act de inefabilă comunicare artistică.
2. Groşan este deopotrivă livresc şi plin de viaţă. Cărţile sale se hrănesc simultan din realitate şi din lecturi desăvârşit asimilate. Naturaleţea textului este însă copleşitoare, personajele sunt vii, scenele sunt convingătoare. Numai experienţa mea de scriitor mă face să intuiesc că imaginaţia este esenţială în scrisul lui Groşan. Totul este atât de real, de parcă prozatorul ar relata nişte experienţe biografice.
3. Puţini romancieri au umorul lui Ioan Groşan. El are toate atuurile unui umorist, dar se mişcă totuşi în cerul marii literaturi. Are începuturi şi sfârşituri de capitole de mare efect, fără să dea impresia că le caută cu tot dinadinsul : "Într-o bună dimineaţă, în binecuvântata zi de 5 octombrie 1989, Grigore Samsaru, profesor de biologie la Şcoala generală nr. 1 din orăşelul A..., se trezi brusc cu o irepresibilă dorinţă de a intra în partid. "
4. Romanul lui Groşan îşi inventează o mitologie proprie. Un cerb fantomatic este urmărit de oficiali pentru a fi îmăuşcat de Ceauşescu, iar femeile cu care se culcă Nelu Sanepidu, atât de naturale şi de pline de viaţă, sunt de fapt...arhetipuri feminine. Să remarcăm că Groşan nu descrie deloc scenele de dragoste, referindu-se la acestea generic şi rezumativ. Prin aceasta, Un om din Est nu pierde nimic din punct de vedere artistic. Poate chiar dimpotrivă.
5. În sfârşit, personajele lui Groşan sunt foarte reuşite şi evoluează fără să-şi dea de gol Păpuşarul care trage, din culise, sforile. Groşan este un mare talent care ar trebui să scrie mai multă proză şi mai puţine articole.
Nici roman realist, nici basm comic, Un om din Est este o operă literară de o mare frumuseţe. Am citit-o cu mare bucurie şi aştept cu nerăbdare următorul volum.

P. S. După ce am scris aceste rânduri, am citit articolul lui Dumitru Augustin Doman O lume din Est, publicat mai întâi în revista Litere, nr. 7, iulie 2010 şi reluat pe blogul personal al lui DAD. Sunt mândru să constat că părerea mea coincide cu a lui DAD - Groşan  are anvergură unui prozator de valoare, umorul fiind fiind, la el, numai un strat al lecturii -, fiindcă autorul Cititorului de roman este nu numai un excelent scriitor, ci şi un barometru literar sigur.

marți, 30 iulie 2013

Oamenii care nu se schimbă. Întâlnire cu Alexandru Nicolschi ?

      Prin 1991, după ce văzusem episodul din Memorialul durerii dedicat lui Alexandru Nicolschi, am trăit un moment straniu. Mă aflam în magazinul Unirea, de unde nevastă-mea voia să-şi cumpere o pereche de pantofi. Sunt un prost cumpărător, iar de vândut ceva n-am idee. Dacă am ceva de luat, mă reped la prima tarabă unde văd ce îmi trebuie, dau banii,  înhaţ obiectul şi mă grăbesc către alte treburi. Nu am răbdarea celor care, înainte de a se procopsi cu nişte şosete,  trec pe la zece raioane, cercetează produsele, le pipăie, le miros, fac consideraţii asupra lor. Achiziţionez puţin pe bani mulţi şi în câteva minute rămân cu buzunarele goale, aşa că atunci când intrăm într-un market, stau deoparte, rugându-mă la toţi sfinţii ca soţia mea să fie mai hotărâtă. Stăteam aşadar pe un scaun, cu privirile îndreptate către podea, când o tuse seacă m-a avertizat că lângă mine se afla cineva. Am ridicat capul şi am văzut un bătrân uscat, cu mustaţă, ochelari şi cu o bărbie inconfundabilă. În fizionomia sa era ceva ciudat, greu de definit. L-am privit mai atent şi am tresărit. Omul era leit Nicolschi. O aştepta pe o bătrână dichisită care proba nişte sandale. Văzând că îl privesc cu interes, bărbatul a început un monolog în care îşi exprima revolta faţă de starea de lucruri din România.
- Vedeţi, domnule, unde am ajuns ? ( E de studiat arta desăvârşită cu care toţi "tovarăşii" utilizezază substantivul domn ! ) Ce brambureală, domnule ! Se fură pe toate drumurile, cu complicitatea celor din fruntea ţării "! E posibil aşa ceva ? Legea, domnule, de ce nu e respectată legea ? Lipsă de organizare, lipsă de clarviziune, iar oamenii săraci mor de foame ! etc.
Cred că a perorat o jumătate de oră.
Avea aceeaşi voce groasă şi înfundată pe care o ştiam de la televizor, doar că acum îi era mai plină, mai sonoră. Vorbea plin de convingere. Era mai sigur pe el decât în faţa camerelor de filmat.
M-am gândit să-l întreb dacă este chiar faimosul Nicolschi. Apoi m-am răzgândit. Era tipul de om pe care eşti obligat fie să-l linguşeşti, fie să-l jigneşti. Nu i-am adresat niciun cuvânt. Doar l-am privit şi nu mi-am dezlipit ochii de pe el nici când nevastă-mea m-a anunţat că a ales nişte pantofi. Am început să mă retrag cu prudenţă, ca din faţa unei reptile periculoase care m-ar fi putut ataca pe neaşteptate.
Nici azi nu ştiu dacă moşneagul acela înţepat a fost cu adevărat Alexandru Nicolschi.
Dar sunt convins însă că marile nenorociri ale umanităţii vin în primul rând de la cei care nu au îndoieli în legătură cu ceea ce fac, nu-şi recunosc şi nu-şi regretă greşelile, sunt căzuţi într-o admiraţie perpetuă faţă de propriile persoane, nu ştiu să ceară iertare şi nu se pot pune în pielea semenilor pe care îi nefericesc.
Sunt oameni care nu se schimbă niciodată în bine. Din rândul lor ies marii criminali, oportuniştii şi colaboraţioniştii.

duminică, 28 iulie 2013

Un cunoscut poet şi o horă în mijlocul bulevardului

              Romulus Bucur era un student de o rară seriozitate. Avea zece pe linie, nu lipsea de la niciun curs, nu bea, nu fuma şi se culca devreme, ţinându-se deoparte de dezmăţul celorlalţi colegi din căminul 6 Martie. Când nu era la bibliotecă, citea bibliografiile, cu mare plăcere, chiar în camera pe care o împărţea cu mine şi cu alţi patru tovarăşi, printre care se afla şi nepotul mai mic al lui Marin Preda, fratele mai mic al lui Sorin Preda. Pentru el, învăţătura era o adevărată desfătare intelectuală şi îl auzeam deseori chicotind de satisfacţie în timp ce răsfoia multele volume adunate în jurul său. O expresie inspirată sau o idee bine formulată îl făcea să jubileze şi atunci mă striga şi îmi citea şi mie pasajul respectiv, împărtăşindu-mi acele momente de graţie ale lecturii sale.
             Într-o zi am plecat la facultate şi l-am lăsat pe Romulus adâncit în studiul unui poet american. La prânz, când m-am întors, am rămas ca trăsnit în pragul uşii abia deschise. Romulus, roşu la faţă şi transpirat, era îmbrăcat într-un costum popular, brodat cu flori viu colorate. Scena se petrecea în perioada în care nişte maşini negre începuseră să mă urmărească prin oraş. ( Într-o noapte, una dintre ele a urcat doi metri pe trotuar, după mine, pentru a mă lovi ori doar pentru a mă înspăimânte, iar un prieten, care mă însoţea, nu s-a oprit din fugă câteva sute de metri. ) Am crezut că am înnebunit de-a binelea, mi-am făcut cruce şi m-am tras înapoi, cu gândul s-o zbughesc în parcul dintre blocuri şi să mă aşez pe o bancă, pentru a-mi aduna minţile risipite.
- Stai, bă, nu te speria ! a strigat Romulus după mine şi a ieşit pe hol, să mă aducă înapoi. Apoi mi-a explicat ce se întâmplase. În lipsa mea, Securitatea făcuse o razie prin cămin, strânsese studenţii, îi îmbrăcase în port popular şi îi pusese să joace o horă în mijlocul bulevardului, pe unde trebuia să se deplaseze Tovarăşul, în drumul său spre nu ştiu ce obiectiv economic .
- E, şi cum arăta Cârmaciul ? Bine, sănătos ? l-am întrebat pe Romulus după ce mi-am mai venit în fire.
- Naiba l-a văzut ? A trecut o coloană de maşini, dar era învălmăşeală şi urlau unii aşa de înfiorător, că n-am priceput nimic din toată căcănăria aia.

sâmbătă, 20 iulie 2013

Idei în colivie

          Stendhal, Mănăstirea din Parma, prin gura contelui Mosca : "Dacă e adevărat, cum nu mi-aş îngădiu nicio clipă să mă îndoiesc, că Fabricio este cât de cât superior acelor tineri care nu fac decât să-şi plimbe caii englezeşti pe străzile Milanului, atunci ce viaţă poate fi pentru el cea pe care o duce la optsprezece ani, nefăcând nimic şi cu perspectiva de a nu face nimic niciodată ?... Cea dintâi calitate la un tânăr, astăzi, şi poate încă cincizeci de ani de acum înainte, adică atâta timp cât ne vom teme şi cât credinţa nu va fi restabilită, este de a nu se arăta în stare de entuziasm şi de a nu avea duh. " Este exprimată viziunea absolutistă asupra cetăţenilor, autoimpusă de nevoie. Contele Mosca parcă ar vorbi despre vremurile de acum, din România ! Cu cât eşti mai murdar moral, mai ignorant şi mai uşor de manipulat, cu atât te poţi căţăra mai uşor pe scara socială. Dacă munceşti, mori de foame. Dacă trăieşti din umblatul cu şoalda, într-un sistem bine pus la punct, ai venituri din ce în ce mai mari. S-ar părea că suntem cu fix două sute de ani în urma Italiei. Din alte puncte de vedere suntem devansaţi cu un mileniu. Întrebarea care se pune este însă ce fel de absolutism trăim azi.
         Sistemul parazitar de viaţă ne distruge orice speranţă pentru viitor. Se iau bani pe hârtii, pe nimicuri, valorile sunt anihilate prin înfometare, iar proiectele se rezumă la delapidarea şi împărţirea banilor. La animale există tot felul de paraziţi. Unii sunt atât de agresivi încât distrug organismul din care se hrănesc, fără a simţi că vor pieri şi ei odată cu fiinţa pe care o torturează. Exact ca în fabula cu broasca şi scorpionul. Cam aşa se petrec lucrurile în societatea românească. Demnitarii fură mai mult decât au nevoie. De priceput la economie, nici vorbă. Ei vând şi cumpără în interes  propriu. Un personaj din Matrix avansează ideea că omul nu este mamifer, fiindcă nu ajunge la un echilibru cu mediul care îl hrăneşte. Fiinţa umană se comportă ca un virus, distrugând lumea pe care o parazitează şi mutându-se apoi pe o altă gazdă.
         Din filmul Timpuri noi al lui Chaplin mi-au rămas în minte multe secvenţe memorabile. Într-una, vagabondul jucat de Chaplin este invitat de un milionar - pe care năpăstuitul îl salvase de la înec - la reşedinţa luxoasă a acestuia. Beau o vreme, milionarul adoarme, iar musafirului îi vine poftă să fumeze. Cum nu găseşte trabucurile, ia limuzina bogătaşului şi se uită pe trotuare după chiştoace. Un cerşetor tocmai ochise un capăt de ţigară şi întinsese mâna să-l apuce, când se pomeneşte că este îmbrâncit şi deposedat de obiectul dorinţei sale de un individ care coborâse dintr-o maşină scumpă. Charlot îşi pune restul de ţigară în gură, se urcă la volan şi demarează în scrăşnetele cauciucurilor.
         Foşti bişniţari, oamenii ăştia fură de parcă ar fi răbdat de foame o veşnicie. ( Să pleci din fruntea ministerului direct la închisoare e o performanţă fără egal în lumea civilizată. Şi când te gândeşti că alţii i-au luat apărarea lui Relu Fenechiu, pe motiv că sentinţa nu este...definitivă ! Altfel zis, ilustrul bărbat trebuia să rămână ministru. Dar nu încercăm noi să facem o Constituţie în care numai puşcăriaşii vor avea dreptul de a ocupa funcţii de răspundere ?)  Nesătuii vor rămâne, în sufletul lor, tot săraci. Şi nu o vor sfârşi bine. În zorii sclavagismului, nişte negri mai descurcăreţi îşi prindeau în capcană tovarăşii de trib şi îi vindeau, ca sclavi, albilor. Mai târziu cădeau şi ei în plasă şi erau comercializaţi de alţii sau erau înlănţuiţi, cu şiretenie, chiar de partenerii lor de negoţ.
Cine are urechi de auzit să audă.

P:S. Găsiţi cel mai frumos text scris vreodată despre Alexandru Muşina pe blogul cunoscutului poet Radu Vancu : http://raduvancu.unspe.com/

joi, 18 iulie 2013

Recitind "Stepa" lui Cehov


        Ca de obicei, încep lecturile verii cu...câteva recitiri. Printre ele, Stepa şi Mănăstirea din Parma.
Sunt autori sortiţi să fie citiţi, iar alţii sunt meniţi să fie studiaţi în şcoli. În sfârşit, există a treia categorie, a celor care fac obiectul cercetărilor savante, dar vor fi şi urmăriţi cu multă plăcere de toate generaţiile de iubitori ai literaturii.
        N-am verificat dacă Stepa este cel mai întins text scris de Cehov, dar se pare că aşa este. Această "poveste a unei călătorii" ne dă o idee despre cum ar fi scris Cehov romane. Sau poate că nu.
Impresia mea este că scriitorii clasici, cei care au produs marile cărţi, au folosit o reţetă simplă pentru creaţiile lor. Întâi de toate, important este personajul, rotund sau bidimensional. Toate operele clasice sunt populate de oamenii vii, adevăraţi, vorbind fiecare limba sa şi având un comportament inconfundabil. Ei sunt imaginaţi cumva premergător întâmplărilor prin care vor trece. Acţiunea vine după aceea şi este cursivă. Stendhal scrie de parcă ar fi biograful personajelor sale şi istoricul unor evenimente petrecute în realitate. Atâtea capodopere au fost construite în jurul unor personaje. Ca exemplu, Moromeţii îmi vine imediat în minte.
        Mai târziu, pe măsură ce personajul unidimensional îşi trăieşte traiul şi  proza evoluează - uneori până la anemiere epică -, am început să fim atenţi la miza profundă a operei literare. Dacă primii autori pariau doar pe viaţă - cu dramele şi comediile ei -, modernii abordează teme mai subtile şi mai greu de descifrat. Dar Proust, Joyce, Musil, Dino Buzzati şi Elias Canetti sunt proprietarii unor personaje bine închegate.
       Pe urmă, personajele şi naraţiunile au fost pulverizate în tehnici narative sofisticate, iar prozatorii şi-au pierdut o mare parte din cititori, în aşa fel încât, în anumite perioade,  nu s-au mai citit nici măcar între ei. De zeci de ani, venerabilul şi, fizic, mereu tânărul Eugen Simion a strigat cât l-au ţinut puterile : "Reîntoarcerea la epic ! "
Ce ne va rezerva viitorul e greu de anticipat.

P:S. 19 iulie. Spre dimineaţă, un vis cu Alexandru Muşina. Venise în vizită, dar era foarte obosit şi l-am rugat să se întindă pe un pat, într-o cameră alăturată. M-am culcat şi eu pe un altul şi odaia părea salonul unui spital în care eram numai noi doi. Am pomenit de cineva drag lui, iar el a început să vorbească şi a făcut-o multă, multă vreme. Cuvintele sale mă învăluiau încet şi mă îmbrăcau într-o crisalidă albă, pufoasă.

luni, 15 iulie 2013

A citi şi a studia

Cel mai scump automobil din lume costă 29, 6 milioane de euro. E un model Mercedes.
Cel mai scump cal e un armăsar care aparţine unui arab bogat. Face 160-170 de milioane de dolari.
Mi s-ar părea normal ca mai scumpe să fie bibliotecile. Dar cine mai citeşte astăzi ?  Prin '93, m-am dus la Facultatea de Litere să pun la punct detaliile legate de lucrarea mea pentru gradul I. Am căutat-o pe doamna Murgilă la secretariat şi am găsit-o explicându-i unei studente drăgălaşe că trebuie să-şi bage minţile-n cap şi să pună mâna pe carte, fiindcă a picat patru examene. Mai târziu am urcat la biblioteca facultăţii să-l caut pe Eugen Simion. Altădată sala era arhiplină şi erai nevoit să te trezeşti cu noaptea-n cap pentru a găsi un loc. Acum era pustiu. Doar juna muştruluită de doamna Murgilă stătea, gânditoare, în faţa unul maldăr de tomuri. Trecuseră ani de când George Gană îmi mărturisise că a fost preşedintele unei comisii de bacalaureat şi că a fost foarte impresionat de eseurile scrise de elevi. " Eminente ! Eminente !", exclama, încântat, istoricul literar.
Dar acum ? Sunt uluit când descopăr tinere mai frumoase decât Monica Belluci, pasionate de literatură. Toţi drăgălaşii sunt ocupaţi cu alte treburi, infinit mai interesante şi mai importante. Fostul meu profesor de istorie Constantin Bărbuţă citeşte cu pasiune încă din copilărie şi înflăcărarea-i cărturărească nu l-a părăsit. "Domnule, mi-a zis Domnia Sa, am rămas consternat când am văzut tineri profesori de istorie care nu ştiu anii în care au domnit Soliman Magnificul şi Petru Rareş ! Şi ăia intrau la clasă, cu catalogul în mână, să-i înveţe pe alţii ! " Să fim bine înţeleşi . Am cunoscut oameni minunaţi care n-au citit nicio carte, dar au beneficiat de educaţie exemplară, au trecut prin lume şi au un comportament ireproşabil. Educaţia şi autoeducaţia înseamnă însă şi frecventarea amfiteatrelor şi a bibliotecilor. Sigur, în naivitatea mea, îmi explic că nu se mai citeşte din pricină că există multe alte tentaţii pentru oameni, iar ei n-au avut răbdarea să descopere frumuseţea magică a cărţilor.
Gigi Becali şi-a dat seama că îşi poate reduce perioada de detenţie dacă îşi va continua studiile. Superioare, fireşte. Toată lumea ştie că acestea au fost mult discreditate după revoluţie, când cine nu a vrut n-a făcut măcar o facultate. Am văzut, la televizor, un bărbat care absolvise zece facultăţi şi îşi finalizase epopeea învăţăturii cu nu ştiu câte doctorate. Un amic mi-a zis că fiică-sa n-a venit din oraşul de provincie, unde trăieşte, nici să-şi ia diploma. I-a dus-o el, cu felicitările de rigoare. S-ar părea că poţi intra în posesia unor documente capitale, fără să înveţi nimic. Necazul e că proprietarii de hârtii cu ştampile şi antet, cumpărate cu bani grei, cred că toată lumea a procedat aşa, ceea ce este o imensă eroare. Mai util ar fi, pentru educarea puşcăriaşilor, să li dea nişte bibliografii, aşa cum se face la şcoală. Cine citeşte cărţile astea iese mai devreme cu doi ani. Cine le parcurge pe acelea... Şi tot aşa. E mult mai bine decât dacă deţinuţii s-ar apuca să scrie opuri. Ceauşescu ne-a arătat minunea că poţi  fi autorul multor Opere fără să fi silabisit nici măcar o broşură.

P.S. Mai mult decât de stârvuri, muştele sunt atrase de maşinile prospăt spălate. Această observaţie ar putea servi la înţelegerea unor fenomene psihice care ne surprind : invidia nejustificată, idealurile de viaţă absurde. Domnul Radu-Ilarion Munteanu îmi explică, pe Facebook, că este o lege extinsă a entropiei : lucrurile curate atrag mizeria.

vineri, 12 iulie 2013

Camelia Săpoiu despre "Călugărul Negru"

vineri, 12 iulie 2013


Despre "Călugărul negru" de Şerban Tomşa

   "Călugărul negru" de Şerban Tomşa, roman citit recent, apărut de curând la Editura Tracus Arte, mi-a adus în minte o lucrare a pictorului suprarealist  Giorgio de Chirico, un autoportret să-i spunem dublu. În dreapta lucrării, un Giorgio de Chirico meditativ, un pic melancolic, trist, dar şi atent, viu în căutarea sa. În partea cealaltă, ca într-un zbor invers, o proiecţie împietrită a artistului, păstrând  melancolia, tristeţea, căutarea, valoroasă tocmai prin aceea că nemişcarea sa lasă liberă privirii căutarea, framântarea, viaţa celuilalt.
   Tema dublului, aşadar, în romanul lui Şerban Tomşa, concretizată printr-un quiproquo: reîntors în oraşul adolescenţei sale în căutarea primei şi singurei iubiri, Oreste Şerbănescu este luat drept Oskar Omer, printr-o asemănare fizică izbitoare. Primul este un Giorgio de Chirico viu, trist, meditativ, înclinat către introspecţie, celălalt - copia ştearsă, încremenită, dar asemenătătoare până la confuzie, a cărui apariţie susţine intriga poliţistă. Romanul lui Şerban Tomşa este, însă, mai mult decât atât. Apariţia dublului rupe certitudinea realităţii şi lasă loc straniului, misterului. Acestora li se adaugă explorarea zonelor iraţionalului şi ale subconştientului, oniricul, ducând către expresivitatea suprarealistă (care caracterizează şi alte scrieri ale aceluiaşi autor), toate având un singur punct de convergenţă aici: tema regăsirii şi a recuperării identităţii. Poate şi a recuperării trecutului, pentru că aceasta devine condiţie sine qua non pentru regăsirea de sine.

  Există, de bună seamă, în "Călugărul negru" un plan al prezentului şi unul al trecutului. Primul este reprezentat de momentul notării în jurnal a întâmplărilor, care, în ciuda a ceea ce notează personajul narator despre sine - "Sunt un om care încearcă să treacă neobservat." -  se petrec ca şi când un regizorul universal, prea plictisit de destine uniforme, creează personaje diverse, în registru grotesc sau comic, creează conspiraţii, lumea toată devine o scenă, iar cel care încearcă să treacă neobservat primeşte, se pare, rolul principal. În mod voluntar, confesiunea alunecă spre trecut, cu episoade din adolescenţă şi din tinereţe: prima şi singura iubire, armata, studenţia. Dar perspectiva temporală este mai complexă de atât, întrucât există şi anume contorsionări spre trecut, întoarceri mai adânci, către vârsta tuturor vârstelor. Întoarcerea în copilărie se face printr-un şifonier, laitmotivul reşedinţelor personajului, o poartă nu către o lume Narnia, unde drumul e iniţiatic în sens basmic, ci către un drum înapoi către sine.
  Se poate urmări o corespondenţă trecut-prezent. Ospăţul pantagruelic prilejuit de una dintre sărbători în oraşul de la malul mării readuce la suprafaţă din subconştient un episod, pe care memoria afectivă l-a păstrat viu: "Am băgat capul în şifonier şi l-am văzut pe băieţelul de odinioară mergând către şcoală şi trecând, prin troiene, pe lângă curtea unui ţăran, unde trei bărbaţi se învârt în jurul unui cal care sângerează abundent, în pârâiaşe subţiri [...] Alături o viţică tăiată la gât e atârnată într-un cârlig. are ochii blânzi, larg deschişi şi nedumeriţi, de copil care nu înţelege ce i se întâmplă." Scena este redată cu o sensibilitate pe care doar un scriitor care a cunoscut suferinţa copilului din vreo moarte a căprioarei o poate avea.
     Sondării subconştientului i se adaugă un alt element din recuzita suprarealistă: oniricul. Există, aşadar, un plan oniric, ale cărui elemente alunecă insidios spre planul real. Arheologului Erhan îi apare în vis un "mongol înalt şi pletos, cu mustăţi iepureşti", care "îi tot arăta o groapă mare, deschisă, pe fundul căreia se afla un tezaur strălucitor", pe care îl visase de atâtea ori, încât începe să creadă în existenţa lui. Elementele onirice alimentează predispoziţia locuitorilor urbei către mituri: "Se povestea că parcurile şi zona mărginaşă a oraşului erau bântuite de un mongol bărbos şi înalt. [...] Vrând să-şi apere onoarea de familist şi înarmaz fiind cu o puşcă, bărbatul uneia dintre femei a reuşit să-l urmărească pe sălbatic până la zona gorganelor, unde se efectuau săpături arheologice pentru a fi scos la iveală aurul geţilor. Infractorul se transformase deja în iepure când ajunsese pe malul unei gropi adâncin săpate de arheologi."  Ne aflăm, prin urmare, într-o lume în care oamenii nu doar cred în mituri, ci le şi inventează, după cum observă personajul feminin Sevghin: "Dar îmi plac oamenii de aici. Trăiesc cu toată fiinţa lor nişte mituri pe care le inventează ei înşişi. Au simţul legendei şi al evenimentelor cu parfum vechi." Chiar dacă într-un vis al protagonistului sau în altul apar elemente care susţin atmosfera mitică: "Merg pe străzile întortocheate ale unui oraş vechi [...], E un orăşel care miroase a vechi şi a Orient.", această zonă onirică e menită să susţină tema regăsirii identităţii, "a propriului destin", cum chiar autorul precizează: "Înaintez grăbit, cu sentimentul că am întârziat prea mult şi că m-am rătăcit. sunt convins că merg în sensul invers direcţiei în care ar trebui să să mă deplasez, dar nu reuşesc să mă întorc".
    Onomastica, titlul romanului, aluziile culturale, personajele memorabile, simbolistica atâtor elemente, cele două motouri, registrul metaforic şi cel parodic, sensurile alegorice sunt tot atâtea elemente care ar merita atenţia cuvenită. 
    Este posibil ca receptarea critică a acestui roman să se completeze sau chiar să se modifice în timp, pentru că alegoria se lasă greu descifrată. "Călugărul negru" de Şerban Tomşa este o carte ... altfel. Atât de polifonică, ea se cere citită cu ochii larg închişi. 

P. S. Văd, pe http://www.librarie.net, că romanul meu s-a scumpit şi nu se află în stoc. Ce să însemne asta ? 

joi, 11 iulie 2013

Un personaj în căutarea cititorilor


Într-unul dintre romanele mele există un personaj episodic, Cabinetu Unu.
Patru cititori oneşti, proveniţi din medii sociale şi zone geografice variate, au identificat, în el, persoane diferite : un director de liceu, un secretar de partid, un primar şi un inspector financiar. Fiecare cetăţean recunoscut în volum este duşmanul celui care l-a semnalat.
S-au găsit binevoitori care i-au înştiinţat pe oameni că i-am încondeiat în cartea mea.
Două presupuse modele  s-au bucurat că i-am băgat în poveste, unul s-a prefăcut indiferent, iar ultimul s-a supărat rău.
Personajul meu este în întregime imaginat, dar unii citesc ficţiunile ca pe ziare. Cea mai aiuritoare confuzie a făcut-o un pictor care mă cunoaşte bine.
Şi atunci mă întreb cui îi mai servesc proiectele estetice.

P.S. Cât de absurdă este o asemenea lectură biografică se poate vedea şi din faptul că pe inspectorul financiar şi pe secretarul de partid nu i-am cunoscut niciodată ( al doilea a trăit în Bolintin ), iar primarul nu era în funcţie la data scrierii romanului meu, cu alte cuvinte nu era "şef" şi n-aveam cum să-l folosesc ca model. Cât despre directorul de liceu, am scris despre el o pagină cu caracter memorialistic : De ce nu am învăţat matematică.

miercuri, 10 iulie 2013

Printre cărturari. O nuntă şi un eminent istoric

           Duminică am avut marea bucurie de a participa la nunta lui Carol Mărgelatu, desfăşurată în oraşul Videle.  Carol este al doilea copil al soţilor Nuţi şi Marian Mărgelatu. Băiatul cel mare, Viorel, trăieşte la Paris, dar a venit şi el la petrecere. Viorel şi Carol mi-au fost cândva elevi şi pot spune că sunt mândru de ei. Îmi amintesc că în 1993, când Eugen Simion, pe atunci preşedintele Academiei, a venit să-mi facă inspecţia pentru gradul I, ora de română de la clasa lui Viorel urma să se desfăşoare, conform orarului, de la 13 la 14. Între timp, Viorel a verificat temele colegilor săi şi, fiind nemulţumit, i-a pus să le refacă. A repetat cu ei lecţia până ce totul a mers strună. Viorel era un lider înnăscut. Eugen Simion a considerat însă că două sau trei ore de asistenţă au fost suficiente pentru a se edifica în legătură cu abilităţile mele de profesor şi n-a mai intrat şi la ultimele cursuri, spre marea dezamăgire a lui Viorel. Acum i-am revăzut cu mare plăcere pe discipolii mei : doi intelectuali de rasă, minunat educaţi şi admirabil orientaţi social. De altminteri, nunta întreagă a fost una de oameni apropiaţi de cărţi, rafinaţi, trecuţi prin lume, civilizaţi. Mi-am revăzut cunoştinţe vechi şi prieteni din copilărie. De multă vreme nu m-am simţit atât de bine şi îi felicit pe Nuţi şi pe Marian Mărgelatu pentru organizarea unei nunţi cu adevărat de vis.
            Astăzi, altă surpriză plăcută. M-a vizitat domnul profesor Constantin Bărbuţă, director al liceului în care am studiat în urmă cu mulţi ani, inspector şcolar mai târziu, eminent istoric, cărturar de calibru. Fostul meu director mă citea de pe vremea când îi eram elev. Îşi cumpăra Luceafărul, unde publicam poeme, parcurgea textele, apoi mă invita în cabinetul său, pentru discuţii. Era puţin lucru pentru un elev de clasa a IX-a ? A fost un profesor mai mult decât strălucit, cu care am comunicat perfect. Îmi spunea tot timpul că am multă profunzime şi că mintea mea are explozii uluitoare. Nu mă nota cu 10, ci cu F. f. bine ! Mai târziu mi-a urmărit evoluţia ca scriitor şi şi-a manifestat entuziamul. Trebuie să spun că nu-l apreciez mai puţin. Câtă carte ştie omul acesta e greu de închipuit ! S-a recunoscut prin cărţile mele şi a fost încântat. Ceea ce mă uimeşte este tinereţea sa perpetuă. Deşi între noi e o diferenţă bună de vârstă, mi s-a părut că face parte din generaţia mea, ba chiar că este ceva mai proapăt în elanurile sale ştiinţifice şi în proiectele de viitor.
Concluzia este una singură : contactul cu cărţile face bine sănătăţii noastre, menţinându-ne viguroşi şi lucizi timp îndelungat.
Mulţumesc pentru tot, domnule profesor Constantin Bărbuţă !

P.S. Fostul meu profesor mi-a mărturisit că învăţământul românesc este la pământ. După pensionare, Domnia Sa a mai predat cultura civică la o şcoală din Drumul Taberei. Ce a văzut acolo l-a făcut să renunţe. Comportamentul copiilor era deviant.

sâmbătă, 6 iulie 2013

Marile modele : Ioan Paul al II-lea şi Nelson Mandela

Nu vreau să mă gândesc la corupţia din învăţământ, unde cadrele didactice mor de foame şi nu se mai pune accentul pe învăţătură.
Nici la originala, incredibila Constituţie pe care vor s-o facă unii.
Nici chiar la comportamentul poliţiei, în cazul anchetei de la Liceul Dimitrie Bolintineanu.
Mai important este, pentru noi, că Ioan Paul al II-lea va fi canonizat, iar Nelson Mandela se pregăteşte să ne părăsească. Sunt două posibile modele ale lumii în care vor trăi copiii şi nepoţii noştri. Capacitatea de a dialoga, toleranţa şi ideea de a face bine semenilor tăi sunt lucruri pe care cei doi ni le-au dăruit pentru veşnicie. 
Mehmet Ali Agca l-a împuşcat pe Karol Wojtyla, dar Sfântul Părinte i-a acordat iertarea, arătând ce înseamnă să fii creştin.
Mandela a făcut 27 de ani de puşcărie politică şi nu s-a răzbunat când a ajuns la putere. 
Mari oameni, mari modele. 
Noi de ce nu avem asemenea personalităţi ?
Fiindcă n-avem educaţie, care înseamnă, la rigoare, respect faţă de cei din jur şi obişnuinţa de  a urma nişte reguli ? Fiindcă n-avem, în general, nimic care să semene cu un comportament civilizat sau măcar omenesc?
La noi, Mandela ar fi fost considerat, probabil, nebun.
Şi iar intrăm într-un cerc vicios. 
Oare ce fac elitele noastre când au o uşă deschisă la mai marii zilei ?

vineri, 5 iulie 2013

Scriitorii români în "Jurnalul" lui Mihail Sebastian ( II )

  Fără discuţie, Jurnalul lui Sebastian este un document personal şi de epocă inestimabil. Este o cronică socială şi politică scrisă la cald, evocând, în egală măsură, lumea artistică, războiul şi travaliul creator al autorului său. Din punctul meu de vedere, textul este interesant ca jurnal de creaţie şi amplă frescă a vieţii literare interbelice.
     Camil Petrescu este, alături de Nae Ionescu, personajul cel mai des pomenit şi invocat în Jurnal. Prin contrast, Călinescu este pomenit numai atunci când Rosetti îi trimite lui Sebastian şpalturile articolului, total negativ, pe care autorul Vieţii lui Eminescu i-o dedică lui Sebastian în a sa Istorie. Când se află în compania unor amici, Camil procedează precum Caragiale :
 Camil - vorbind cu Mircea şi cu mine - spunea, cu una din acele mişcări de sinceritate curajoasă, care îl prind aşa de bine - parcă şi-ar violenta modestia, obligând-o să cedeze în faţa evidenţei :
- În definitiv, dragă, să recunoaştem, nu există decât trei romancieri : d-ta, Mircea şi eu.
Inefabil, Camil. dacă ar fi fost de faţă - ştiu eu ? - Sergiu Dan, de exemplu, e neîndoios că "în definitiv, dragă, nu există decât patru romancieri. "
Camil se comportă ca un copil traumatizat şi egocentric, având despre sine cea mai bună impresie posibilă. Se pricepe la toate, mai bine decât orice alt contemporan al său : literatură, filosofie, sociologie, tactică militară. Lipsa sa de măsură - e sincer convins că are mereu dreptate - este evidentă la fiecare pas :
- Dragă Sebastian, un singur scriitor este astăzi capabil să dea un roman mare - şi acela sunt tot eu.
Candoare, naivitate sunt cuvintele lui Sebastian. Dar poate că este mai mult. Când Anişoarei Odeanu urmează să îi apară o carte şi autoarea foloseşte motouri din De două mii de ani şi Ultima noapte de dragoste,  Camil insistă să rămână un singur moto, cel din romanul său, pe motiv că nu e bine ca un volum să conţină mai multe asemenea fragmente. Cu alt prilej spune :
"- Nici Reinhardt, nici Stanilavski, nimeni, niciun regizor n-a putut face descoperirile mele în teatru. Sunt cel mai mare regizor, pentru că am pentru asta şi o profundă cunoaştere a textului şi o extraordinară cultură filozofică şi o sensibilitate nervoasă excepţională. Actorii ăştia sunt imbecili , nici nu pot măsura şansa lor imensă de a lucra cu mine."
În drum spre Sinaia, Sebastian îi arată lui Camil nişte versuri din Valery. " Dee, e frumos. Dar nu e mai frumos decât versurile mele ", spune Camil.
În timpul războiului, propune strategii militare de atac şi de apărare, arătând că, dacă Bucureştiul ar fi acoperit cu pământ, ar fi imposibil să mai fie bombardat. Totuşi, privind lucrurile în timp, ne dăm seama că multe din previziunile lui Camil s-au adeverit, iar luciditatea de care el făcea atâta caz nu este chiar o poveste.
În sfârşit, Camil este un antisemit moderat, susţinând, de pildă, că evreii sunt de vină pentru toate relele, fiindcă sunt...prea mulţi. Sebastian nu rupe prietenia cu el şi îl caută constant, după care notează, cu amărăciune, trăsnăile care îi trec prin cap marelui scriitor. E interesant totuşi că acelaşi Camil remarcă, atunci când Rebreanu, în calitate de director al Teatrului Naţional, imprimă o interpretare antisemită piesei Shylock : " Şi, adăuga Camil, ăsta a scris Iţic Ştrul, dezertor. "
Mircea Eliade, în schimb, este fanatic şi de o naivitate periculoasă. Vorbeşte despre execuţii sumare, necesitatea războiului şi scrie articole incendiare. Eliade merge până acolo cu grozăviile, încât lui Sebastian îi este jenă să-l mai întâlnească. După ce evenimentele trec şi contextul politic se schimbă, prietenia dintre cei doi renaşte cumva pe un loc pârjolit. Şi iarăşi se pune întrebarea care mă obsedează : de ce Sebastian nu se desparte definitiv de autorul Huliganilor ?
Nae Ionescu îl fascinează pe Sebastian, care îi deplânge constant erorile izvorâte din dorinţa de a ieşi în evidenţă cu tot dinadinsul. Nae Ionescu se bagă în politică, se joacă, imprudent, cu focul şi moare nerealizat, după cum cu tristeţe constată Sebastian.  Un adevărat diavol - cuvântul îi aparţine lui Sebastian -, o mare personalitate care s-a ratat irevocabil.
În paginile Jurnalului apar o mulţime de alţi scriitori : Rebreanu, Aderca - una dintre cele mai interesante figuri -, Geo Bogza - pe care Eliade nu-l consideră scriitor - Baltazar, Lovinescu, Emil Gulian - care moare în război -, Zaharia Stancu, Cella Serghi, Eugen Ionescu, Ion Călugăru, Emil Cioran.
Toţi, aproape fără excepţie, sunt partizani, egoişti, bârfitori, invidioşi, plini de parapon,  mereu cu ochii unii pe alţii. Dacă sunt români,  au opinii antisemite. Alţii merg mult mai departe. Ion Barbu nu-l salută pe Sebastian decât după ce legionarii sunt marginalizaţi. Sebastian descoperă asemenea tendinţe nesănătoase chiar şi la echilibratul Lovinescu. Distins, elevat, desăvârşit în principialitatea sa este Constantin Noica. Dar şi el are concepţii extremiste. Trebuie să subliniez că Sebastian îşi exprimă, în repetate rânduri, compasiunea pentru Blecher. În fine, Jurnalul mai este populat cu actori, regizori, pictori, muzicieni, aristocraţi, editori  şi oameni politici.
Vorbeam despre credibilitatea Jurnalului lui Sebastian. Ei, bine, în mare măsură nu i-o tăgăduiesc. Sebastian a fost un om profund singur . Printre ai săi, ca şi printre amicii literari antisemiţi. Este şi motivul pentru care nu-i părăseşte pe aceştia şi le acceptă toanele, unele insuportabile. El se simte mult prea izolat. Remarcasem, în articolul precedent, o insesizabilă suficienţă, dar trebuie să ne gândim la situaţia lui Sebastian. O inteligenţă excepţională, un talent literar evident - nerecunoscut, în mod ciudat, de Călinescu -, dar sortit să fie un solitar incurabil, din cauza vremurilor tulburi şi politicii dicriminatorii, dar şi din pricina firii sale meditative, pline de scrupule. La un moment dat consemnează : "- Şi d-ta eşti un Ladima, mi-a spus Camil alaltăieri, la masă. O fi ştiind el ceva..."
Exigent cu ceilalţi, Sebastian nu este mai puţin dur cu sine. Îşi descoperă o lipsă de spontaneitate - care nu poate fi compensată de nicio altă calitate, spune el - şi îşi face zilnic reproşuri că a scris puţin, deşi, în definitiv, este un creator destul de prolific.
Jurnalul detaliază drama unui scriitor important, pe fondul unei tragedii colective, care a fost nu numai a unei etnii, ci şi a poporului nostru.