luni, 19 noiembrie 2012

Vocile nopţii. O nouă prozatoare : Constanţa Roşoiu

O proză dură, cu inflexiuni acut-realiste şi voci narative sonore, scrie Constanţa Roşoiu în Preţul corect, Cartea Românească, 2012. Autoarea a câştigat mai multe concursuri de proză la nivel naţional şi este prezentată, pe ultima copetă, de însuşi Radu Aldulescu :
Tonalitatea resemnat-ironică a povestirilor Constanţei Roşoiu, condiţionată decisiv de culoarea locală ( se întâmplă în România profundă şi eternă ), necondiţionată de artificii-imixtiuni paraliterare, o face să sară din norma colegilor de generaţie, prozatori sau poeţi.[…] Drama omenescului plus o smerenie asumată pas cu pas, ca o necesară povară eliberatoare, sunt datele originalităţii acestui volum de debut.”
Chiar dacă faptele relatate ţin de faptul divers, nimic din scrisul autoarei nu lasă să se vadă că a fost ziaristă. Oazele de lirism sunt puţine, aproape inexistente : „ Drept înainte nu poţi ajunge prea departe ! mi-ar spune Micul Prinţ.” ( Drumul şerpuit) Fiecare povestire este istoria unui eşec, a unui drum către o fundătură inevitabilă. Simţul de observaţie este remarcabil. Evocarea întunericului şi a mirosurilor dintr-o mlaştină visată sunt suprapuse peste izul de băutură şi de mâncare proastă care se simte în dormitorul conjugal al personajului-narator din Drumul şerpuit. Nuanţele simbolice – drumul, crucea de pe margine, bezna dominatoare, mlaştina - sunt eclipsate de glasurile personajelor care se înghesuie să relateze păsurile şi necazurile unei familii aflate sub semnul nereuşitei. De altminteri, în primul plan al textelor Constanţei Roşoiu stă risiprea frumuseţii şi a omenescului în evenimente autodistrugătoare şi fatale. Pzozatoarea are ochi pentru detaliul semnificativ : „De aceea, totul în această cameră se petrece la lumina becului agăţat direct în tavan, astfel că totul părea la polul opus perfecţiunii, şi curăţenia din cameră, şi oglinda pătată, şi masa joasă din scânduri nefinisate, făcută probabil într-un moment de grabă maximă, de vreme ce ciorba se vărsa întotdeauna, indiferent de locul pe care i-l găseai farfuriei.” Când în joc intră băutura, nu mai e nimic de făcut : „ Nuţico, pe frate-miu ăsta îl poţi tu vindeca de multe, dar nu şi de băutură. De femei, da, că văd că te iubeşte, dar de băutură niciodată !” E o lume a periferiei, a sărăciei fără speranţă, a umiliţilor soartei. Ducându-se după un bărbat, Nuţi a intrat într-o horă de întâmplări traumatizante : bătăi, beţii, infidelităţi, despărţiri. Copiii sunt crescuţi de părinţi vitregi sau de bunici. Bărbatul femeii-narator nu renunţă la alcool, iar Nuţi este nevoită să-l părăsească după ce, la un Revelion, el adoarme devreme, beat turtă, musafirii pleacă, iar ea îşi face singură urările, cu un pahar de şampanie în mână. Destinul lui este implacabil, ca într-o tragedie de cartier : va muri ars, în somn, într-una dintre locuinţele aflate în construcţie, unde muncea. E o lume recăzută în sălbăticie, iar stilul de o aparenţă frustă se potriveşte cu evenimentele relatate. Zic „aparentă”, fiindcă „vocea” care povesteşte şi reflectorii sunt prinşi într-un joc subtil, care probează o dexteritate narativă surprinzătoare pentru o debutantă.
Odată cu al doilea text, Testamentul, încep să se contureze motivele predominante ale prozei scrise de Constanţa Roşoiu : insuccesul repetat, visul premonitoriu, sfârşitul accidental. Tehnica este a flashback-ului. Sofica este martora evenimentelor din sânul unei familii pe ai cărei membri îi ajută şi îi protejează, precum făcea odinioară şi mama sa. Catinca se află pe patul de moarte, iar nepoţii acesteia, care până atunci nici nu-i călcaseră pragul, se îmbulzesc zilnic la uşa ei, pentru a-şi însuşi cât mai mult din averea lăsată de bătrână. Sofica nu vede cu ochi buni rapacitatea rudelor. Gesturile personajelor sunt surprinse cu acurateţe : „Se strânseseră cu toţii în jurul Catincăi încercând care mai de care s-o alinte în fel şi chip. Doar Sofica rămăsese sprijinită de tocul uşii, cu mâinile-atârnându-i nepuntincioase pe lângă trup. Îi privea pe toţi cu ochii mijiţi şi buzele strânse-n-ntr-o linie trasată nervos pe figura încruntată. „ La sfârşit, printr-o mică inginerie financiară, folosindu-se de o procură, Sofica goleşte contul Catincăi, lăsându-i cu buza umflată pe moştenitori. În logica Soficăi, aşa este drept să se întâmple. Etica personajelor Constanţei Roşoiu le spune că ele acţionează în direcţia binelui şi au totdeauna dreptate. Este o modalitate de supravieţuire. Stilul indirect liber este bine folosit, iar episodul cu preotul care îi arată unei copile „şarpele” pe care îl are în nădragi, lăsând-o gravidă, aduce o notă de diabolic-grotesc în economia povestirii, adâncind coşmarul pe care femeile şi-l lasă moştenire din generaţie în generaţie. „Şarpele” popii devine o entitate prezentă în visul urmaşelor, anunţând nenorocirile din familie.
Trenul este monologul interior al unui bărbat care se întoarce cu soţia sa, într-un microbuz rulând cu viteză, de la nunta unor neamuri. Sugestia puternică este că oamenii trăiesc în realităţi paralele care rareori se întretaie, adică doar la petreceri şi la înmormântări, unde fiecare îşi rosteşte partitura fără legătură cu ceea ce cred ori spun ceilalţi. Din prostia şoferului, care se laudă la un moment dat cu norocul său în a încălca fără urmări codul rutier, microbuzul este lovit de un tren şi pasagerii mor.
Liliana, din A ciocănit cineva la uşă, trăieşte cu obsesia că este vânată de un criminal şi se teme să mai iasă din casă. Culmea e că o colegă de serviciu cade victimă ucigaşului pe care Liliana îl visează necontenit, dar femeia scapă cu viaţă. Povestirea conţine o întreagă mitologie a elementelor care întreţin obsesiile din proza Cobstanţei Roşoiu : şarpele, trenul, umbrela, criminalul. În lumea Constanţei Roşoiu nu există loc de speranţă. Alexandru Antoniu din Risipirea se împuşcă după ce îşi vede visele năruite, pentru că este trădat de impresarul companiei „Feliciana”, care fuge cu banii.
În Preţul corect o fată devine prostituată şi duce o viaţă dublă, dar este pe punctul de a fi omorâtă de un client psihopat. Lumea percepe distorsionat evenimentul, ca fiind drama unei tinere serioase care ajunge întâmplător victima unui dement.
Mi-au plăcut mult Vecinul meu fără o mână şi Doamne, la Tine am scăpat ! Prima bucată este scrisă foarte bine, cursiv, şi propune, în persoana lui nea Gigi, un personaj bine conturat. Omul se urcă beat la volan, face un accident şi rămâne fără o mână, fiindcă se ceartă cu cadrele medicale de la spital şi nu i se mai dă atenţie, iar rănile i se infectează. E rău de gură, intră în conflict cu toată lumea şi ajunge din nou pe mâinile doctorilor, după ce i se făcuse rău pe stradă, din pricina căldurii. În dimineaţa în care moare, fata-narator visează că nea Gigi apare în uşa blocului, o priveşte întrebător, apoi se întoarce şi pleacă, iar ea observă că vecinul are ambele mâini.
Pe măsură ce volumul se apropie de sfârşit, scriitura devine mai limpede, autoarea căpătând mai multă uşurinţă în a manevra situaţiile şi personajele. În Doamne, la Tine am scăpat !, o familie cheamă preotul pentru a sfinţi o casă bântuită de spirite. Locuinţa fusese primită de la o cunoştinţă, Elena, obişnuită să primească vizita nocturnă a membrilor familiei decedaţi. Băiatul şi soţul Elenei muriseră în împrejurări tragice. Maria visează pisici negre şi suportă, cu bărbatul şi copilul, urmările unui incendiu nocturn, misterios, care le afumă tot apartamentul. Maria şi ai săi sunt prinţi într-o capcană întunecată, în care vrăjitoria îşi are rolul ei, şi nu pot ieşi din întuneric decât cu ajutorul credinţei. Apariţia, la sfârşit, a doamnei Elisabeta, însoţite de o pisică neagră, sporeşte confuzia şi spaima personajelor. Visul Elisabetei, legat de Elena, a fost remarcat şi de Dumitru Augustin Doman : „Da’ parc-a venit cineva la mine şi m-a luat de mână şi mi-a spus : hai, să-ţi arăt ceva. Şi m-a dus pe un câmp plin cu pietre. Tot felul de pietre, mai mari, mai mici, da’ toate erau gri şi colţuroase de parcă fuseseră sparte dintr-o stâncă. Şi undeva în zare era Leni, care tot căra pietre dintr-un loc în altul, şi de unde lua o piatră, apărea alta în loc. Ce faci, Leni ? am întrebat-o. Uite, asta m-au pus să fac, Liza, dragă. […]Cică trebuie să construiesc o casă, da’ unde strâng eu pietrele tot nu se-adună ; le pun una peste alta, şi alea de dedesubt intră-n pământ şi degeaba aduc altele…” E un Purgatoriu, în variantă personală.
Constanţa Roşoiu debutează frumos şi inspirat, cu o proză aspră, viguroasă. Ca om care stă cu ochiul apropiat de foaia scrisă, mi se pare un început semnificativ, foarte promiţător, cu mai multe posibilităţi de continuare. Oralitatea autentică, umorul şi inserţiile fantastice sunt deopotrivă argumente în sprijinul ideii mele şi tot atâtea căi care se deschid în faţa autoarei.

2 comentarii:

gabi c. spunea...

Pentru mentorul şi prietenul meu, o invitaţie trimisă din suflet. http://generatianimanui.blogspot.ro/2012/11/lauri-pe-condeie-de-aur.html

Şerban Tomşa spunea...

Gabi,
mulţumesc mult, prietene, sunt onorat că putem comunica. Felicitări din toată inima pentru reuşită ! Mă bucur foarte mult. Să dea Domnul ca succesele să fie din ce în ce mai numeroase.