Am trăit s-o văd și p-asta ! Cristian Tudor Popescu îl compară pe Havel cu... Iliescu ! Mă rog, am inversat termenii.Cu bun-simț, chiar ultimul a arătat că nu e nicio legătură între fostul dramaturg și inginerul ajuns prim-secretar de partid. Cristian Tudor Popescu nu e numai un ziarist de calibru, foarte expresiv și plin de idei, prinzând evenimentul la vârf. Aș spune mai mult : Cristian Tudor Popescu este un scriitor remarcabil. Ceea ce nu-l scuteşte uneori de mici erori. A-i reproșa lui Iliescu faptul că n-a făcut disidență de stradă e ca și cum ai avea pretenția ca Nicolae Ceaușescu să fi distribuit manifeste în care ar fi fost înjurat Partidul Comunist Român !
1. Dacă ne-am fi gândit la un echivalent românesc al lui Havel, am fi putut aduce în discuție numele lui Mircea Dinescu. E scriitor, e artist, are alte orizonturi și vede altfel ideea de libertate. În ciuda faptului că este un om cumsecade, Iliescu rămâne marcat de condiția sa de politruc. Și nu a fost el scara pe care s-au cățărat foștii care au furat țara asta, ducând-o pe marginea prăpastiei ? Același lucru a făcut Havel ?
2. Fiind la noi mai puțină cultură și civilizație decât în Cehia, represiunea politică a fost mult mai puternică. Ar fi fost imposibil ca un activist de partid de aici să se manifeste deschis, în public, împotriva propriului partid. Iar pe Dinescu, poet stralucit si foarte cunoscut al generatiei sale, puterea de atunci l-a inchis fara rusine intr-un cotet. Reproșul lui Popescu sună ca nuca-n perete. După logica ziaristului, ar trebui să-l întrebăm pe un oarecare Mircea Dinutz de ce nu scrie precum Günter Grass. În definitiv, amândoi sunt scriitori.
Asta e soarta noastră, să ne mulțumim cu resturi, mizerii și false mituri. Săptămânal se produce la televizor un băiat care se scălămbăie și o ține într-un zbieret dement, ca o primată turbată. E actor și nu are pic de talent. Adevărata vocație teatrală o are Gogâie, un șofer care este prins adesea conducând mașina beat mort. Ultima dată a fost întrebat ce a băut.
- Niște poșircă, a răspuns uluitorul artist, făcând o grimasă de dezgust.
Replica asta mi s-a părut genială nu numai prin modul cum a fost articulată, ci și prin faptul că rezumă condiția noastră de muritori în România actualului început de mileniu.
P.S. Cineva m-a blestemat rau de tot, fiindca mi s-a defectat computerul ( placa de baza si windows-ul) si toata bucuria sarbatorilor s-a dus de rapa. Abia acum a pornit dupa ce un prieten ( fost elev al meu, acum student in Bucuresti ) s-a luptat cinci ore cu el si a rezolvat toate problemele. Specialistul local in calculatoare, ocupat pana peste cap, ma tot dusese cu vorba. Nu am insa programul cu diacritice. Le cer scuze prietenilor ca nu i-am putut felicita de sarbatori si ca n-am putut raspunde la comentariile lor.
luni, 19 decembrie 2011
duminică, 18 decembrie 2011
GRUPUL. Text primit de la un prieten
Textul următor nu-mi aparține. L-am primit de la un prieten, medic și colonel, care mi-a salvat viața în 2006. Nu este scris nici de acesta din urmă, ci de un autor despre care nu am nicio informație, Dragoș Ungureanu. N-am urmărit emisiunea la care se referă publicistul și nu știu dacă tot ce se spune aici corespunde adevărului. Totuși, articolul mi se pare interesant și îl reproduc mai jos, pentru amicii și cititorii mei.
Pe la începutul anilor 2000, exista un talk-show pe ANTENA 1, care se numea: "Marius Tucă Show". Acest excelent ziarist invita în emisiunile sale cele mai reprezentative personalităţiale momentului, de la preşedintele statului, primul ministru şi membri ai guvernului, până la sportivi, oameni de cultură sau de ştiinţă... Pe scurt, invita, în fiecare seară, OMUL ZILEI! ...Era unul dintre programele cele mai aşteptate şi mai urmărite, întrucât realizatorul nu-şi "ierta" pentru nimic în lume invitatul, supunându-l unui continuu tir de întrebări, care de care mai provocatoare şi mai indiscrete referitoare la activitatea profesională sau acţiunile publice ale acestuia. Totul cu bun-simţ, cu maxim profesionalism, beneficiind de o echipă redacţionala de elită ! Într-o seară, în urmă cu circa zece ani, Tucă l-a avut ca invitat pe marele nostru economist şi academician Anghel Rugină, profesor universitar de anvergură mondială, care s-a stins din viaţa de curând. Emisiunea de pe Antena 1 din acea seară avea să devină, pentru toţi cei care am urmărit-o, absolut memorabilă. Sub Ceauşescu, Anghel Rugină a fugit din ţară, trecând Dunărea și a ajuns membru corespondent al Academiei Statelor Unite, şef de comisii economice şi consilier în diferite guverne americane. Pentru cine vrea să se edifice mai pe larg despre personalitatea acestui român de excepţie recomand lectura de pe Wikipedia şi din alte surse on-line. La un moment dat, cu toată experienţa sa, Marius Tucă a scăpat invitatul de sub control. Personajul "de mare calibru"din acea seară, a pus treptat stăpânire pe emisiune, toată pregătirea acesteia ducându-se "pe apa sâmbetei", deoarece răspunsurile sale la întrebările moderatorului depăşeau cu mult tiparul emisiunii, prin amplitudine, prin modul în care erau documentate şi mai ales prin consecinţele lor!... Erau răspunsuri care impuneau de la sine alte întrebări şi tot aşa. Ca un bulgăre de zăpadă lăsat să se rostogolească pe o pantă proaspăt ninsă! Dar să vedem ce s-a întâmplat, concret!
Domnul Rugină a afirmat, la un moment dat, că a fost invitat acasă la George Bush ! Adică la "CASA ALBĂ". Fiica domniei sale era prietenă şi colegă de facultate cu gemenele preşedintelui american, iar acesta a vrut să îl cunoască personal, aşa că l-a invitat la o cină în cel mai bine păzit obiectiv al planetei. Şi când Marius Tucă l-a întrebat cum e de fapt preşedintele american "în privat", au început dezvăluirile:
"George Bush este un texan simpatic, cinstit şi foarte de treabă, dar nu face ce vrea el!..."
"Cum, adică, nu face ce vrea el? Păi nu este el cel mai puternic om de pe planetă ? Nu conduce el guvernul celui mai puternic stat din lume?" a întrebat Tucă.
"Păi, nu prea..." a răspuns domnul profesor. "Se vede treaba că trebuie să fac unele precizări", a mai spus Domnia Sa, "ca să se ştie şi ca să puteţi înţelege mai bine"!...
Apoi a continuat: "Dragii mei, lumea asta este condusă de un fel de guvern mondial, format dintr-un grup de circa 250-300 de persoane, super-bogate, super-puternice şi super-bine-informate, care trăiesc "ca în sânul lui Adam"! Oamenii ăştia deţin puterea absolută pe planetă. În afară de accesul imediat la toate resursele economice şi la cele mai recente descoperiri tehnico-ştiinţifice, multe ţinute în secret, au la dispoziţie, în toate ţările lumii, institute de cercetări psiho-sociologice, cu ajutorul cărora ţin sub control toate popoarele planetei. Acestea le indică personajele politice cele mai "potrivite" pentru a "câştiga alegerile", în mod "democratic" în cele mai importante state ale lumii; importante nu numai ca număr de locuitori, dar mai ales prin resursele lor naturale, prin puterea economică, militară sau prin poziţia lor strategică. Practic toţi conducătorii statelor importante ale planetei sunt "aleşi" cu "binecuvântarea" acestui "GRUP", şi toţi cei aleşi nu fac altceva decât să pună în practică "directivele" trasate de acesta..."
Întrebare telefonică de la un telespectator: "Domnule Anghel Rugină, face şi România parte dintre ţările vizate de "GRUP"?"
"Da. Şi ca dovadă vă aduc faptul că, înainte cu două luni de alegerile din 2000, persoana care a câştigat alegerile prezidenţiale, a fost în vizită "privată" în Statele Unite, iar la două săptămâni de la câştigarea alegerilor, primul ministru proaspăt numit a făcut acelaşi lucru. Au fost amândoi să-şi ia "foaia de drum"...
Replică telefonică: "Adică dumneavoastră vreţi să spuneţi că pe preşedintele
nostru ni l-au ales americanii?"
Răspuns: "Nu o spun eu. Aşa este. Numai că nu americanii, ci "GRUPUL"
care conduce. În America a avut loc doar acceptarea şi instruirea personajelor."
Replică: "Să vă fie ruşine domnule, Rugină... Să vă fie ruşine că aţi ajuns la vârsta pe care o aveţi, cu capul plin de păr alb, ca şi mine şi că ne minţiţi în halul ăsta... Nu ştiu ce interes aveţi să o faceţi, dar vreau să vă spun că pe preşedintele nostru l-am ales noi, cu toţii, prin votul nostru, că aşa am vrut noi!Să vă fie clar: aşa am vrut noi ! Şi apoi cum să ni-l aleagă alţii când este o comisie de votare care verifică vot cu vot, de la toate partidele... Sunteţi un mincinos! Domnule Marius Tucă, nu mai chemaţi, domnule, din ăştia... Bună seara!..."
Anghel Rugină, (A.R.): "Dragă domnule, te felicit!... Te felicit că ai ajuns la vârsta la care ai capul plin de păr alb şi că ai trăit până acum cu impresia că ai putere! Că votul tău contează ! Poţi să mori fericit în cazul ăsta ! Eu nu am vorbit pentru cei care au vârsta şi convingerile dumitale. Eu am vorbit pentru cine are urechi să audă şi minte să înţeleagă!... În ceea ce priveşte votul, nu uitaţi vorbele lui Stalin, care zicea că nu contează cine şi ce votează, contează doar cine numără voturile ! Astăzi cu voturile centralizate electronic treaba asta a devenit un simplu joc pentru un informatician: cu un program deştept, printr-o simplă atingere a unei anumite taste, voturile plus ale unui candidat se adună discret la cel care trebuie să iasă... Îmi spui că nu ştii ce interes am... Am interesul ca POPORUL MEU SĂ AFLE... Să afle şi SĂ ÎNŢELEAGĂ!... Să înţeleagă că la nivel global "cărţile sunt făcute"! Oamenii ăştia sunt prea deştepţi şi prea puternici!..."
Alt telespectator (TS), întreabă:
"Dar cine sunt oamenii ăştia? Este vorba de Francmasonerie?"
A.R.: "Sunt şi masoni în "grup", dar nu sunt majoritari!"
TS, (chiar dacă e vorba de un alt telespectator lăsăm iniţialele cu titlugeneric, pentru cursivitatea mesajului):
"Atunci, despre cine este vorba ? E sultanul Bruneiului ? Bill Gates ? Sau cine altcineva ?"
A.R.: "Mai, băieţi... Pe oamenii ăştia nu-i cunoaşte nimeni... Adică nimeni dintre "muritorii de rând"! Ce, sultan ? Ce, Bill Gates ? Ăştia sunt mici copii, pe lângă cei din "GRUP" ! Trebuie să înţelegeţi că adevăraţii bogaţi ai lumii nu apar în nici un top, al niciunei reviste... Se bucură de anonimat pentru ca astfel să aibă libertate deplină de mişcare. Doar câteva persoane, alese pe sprânceană, cunosc identitatea unora dintre ei, alte persoane "alese", cunosc pe altele, şi tot aşa. Nimeni nu poate pune toate piesele acestui puzzle la un loc... Nici măcar preşedinţii marilor state ale lumii. Directivele ajung la ei prin interpuşi. V-am spus că este vorba despre oameni deosebit de inteligenţi şi despre o organizare perfectă !..."
TS : "Atunci sunt evreii ?"
A.R.: "Sunt şi evrei dar nu sunt majoritari !"
TS: "Arabii? Sunt şi arabi ? Că ăştia au petrol..."
A.R.: "Dragii mei, sunt reprezentanţi de peste tot, într-o proporţie echilibrată. În asta şi constă succesul "GRUPULUI", deciziile în interiorul lui se iau într-un mod absolut democratic, iar locul în acest "GRUP"se moşteneşte, pe principii monarhice, cei ce urmează să intre fiind foarte bine testaţi şi pregătiţi în acest sens...
TS: "Bun, şi cam de când se întâmplă chestiile astea ?"
A.R.: "Se zice că acest "GRUP" a luat fiinţă cam pe la începutul anilor 1800, cu scopul declarat de a prelua conducerea lumii. Prima mişcare cu relevanţă la nivel planetar ar fi fost iniţierea valului de revoluţii din Europa anilor 1848. Apoi "GRUPUL" a încercat preluarea puterii pe tot globul prin intermediul ideologiei comuniste."
TS: "Cum adică, să preia puterea în lume cu ajutorul comunismului ? Păi comunismul nu zice că totul este al tuturor ? Nu înţeleg. Puteţi să ne explicaţi ?"
A.R.: "O.K. Să raţionăm un pic... Deci ideologia comunistă spune că totul este al tuturor, este adevărat, dar şi că nimeni nu poate dezlipi nici un strop din bunurile în comun pentru folosul său personal. Deci totul este al tuturor şi în particular al nimănui. Şi chiar dacă nu sunt ale nimănui, după victoria planetară a comunismului, aceste bunuri trebuiesc totuşi "administrate" de cineva. Şi de ce acel cineva n-ar putea fi un "GRUP", de administratori la nivel mondial de, să zicem... 250-300 de persoane!... "
...Toată lumea... mută. Inclusiv Marius Tucă...
Şi domnul profesor a continuat: "Toate mişcările de rezonanţă mondială de după 1848, s-ar fi produs cu acceptul acestui "GRUP". Totul bine studiat. Totul cu un scop precis .Bineînţeles că au apărut şi evenimente neprevăzute. Las un moment dat, liderii comunişti, supuşi unei propagande deşănţate cu scopul creării cultului personalităţii, pe criterii de marketing politic, au început ei înşişi să creadă în ceea ce propovăduiau şi să se creadă nişte ZEI în viaţă, aşa că au scăpat de sub control. Şi atunci a fost nevoie de crearea unei ideologii care să contrabalanseze comunismul şi anume fascismul. Şi aşa a pornit cel de-al doilea război mondial... Şi când şi fascismul a început să aibă derapaje i s-a opus o coaliţie mondială, şi pentru că nu fusese înfrânt comunismul "independent", a fost nevoie de un "război rece", care s-a încheiat aşa cum ştim cu toţii, cu victoria "GRUPULUI", asupra copilului rebel -
comunismul! Acum suntem în faza în care "GRUPUL" se concentrează asupra unei noi strategii de putere şi anume "GLOBALIZAREA". Au fost create organisme la nivel global în sprijinul acestui concept: NATO, G8, G20, FMI, Banca Mondială, BERD, Comunitatea Europeană, etc... Trebuie să recunoaştem că acest "GRUP" a avut un rol foarte important în menţinerea unui echilibru strategic la nivel mondial. În perioada dominaţiei acestuia, nivelul de trai al populaţiei a crescut în mod constant, nu peste tot, e drept, dar încă se mai lucrează la acest lucru prin intermediul organismelor mondiale controlate de "GRUP". De asemenea nivelul tehnologic a cunoscut un progres uriaş care nu ar fi fost posibil fără direcţionarea resurselor necesare în acest sens. "Drepturile omului"sunt impuse permanent pe ordinea de zi a tuturor reuniunilor la nivel mondial, sau regional, acolo unde acestea nu sunt la înălţimea momentului. În general se impune o nouă ordine mondială, care încearcă să înlăture haosul, anarhia şi pericolele potenţiale la nivel planetar...V-am spus că este vorba despre persoane deosebit de inteligente. E drept, uneori sunt mai răi câinii decât stăpânii, dar sunt sigur că la momentul oportun, stăpânii îşi vor pune câinii cu botul pe labe!..."
Marius Tucă (M.T.):
"Domnule Anghel Rugină, m-aţi uimit ! De unde ştiţi toate astea?
A.R.: "În cercurile academice americane se dezbat destul de des subiecte de genul ăsta !"
M.T.: "Şi nu vă este frică să dezvăluiţi aceste lucruri ?"
A.R.: "În primul rând, am o vârstă: "mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul", şi apoi sunt lucruri, repet, deja cunoscute, iar scopul pentru care am făcut-o este de a limpezi cumva apele şi de a potoli spiritele înfierbântate din România, care încă mai cred că tot ceea ce zboară se mănâncă !..."
TS: "Şi noi ce trebuie să facem ?"
A.R.: "Aici am vrut să ajungem cu discuţia noastră !... Pentru noi, important este să ne facem viaţa frumoasă în jurul nostru. Să lăsăm gândurile mari, la scara internaţională, că acolo jocurile sunt făcute şi echilibrele nu trebuiesc rupte! Nu avem nici informaţiile, nici competenţa, nici resursele şi nici mijloacele necesare să acţionăm la un nivel atât de înalt. Putem în schimb să ne comportăm civilizat, să ne educăm bine copiii, să ne conservăm şi să ne protejăm mediul în care trăim, să ne respectăm şi să ne ajutăm, pe scurt, să ne trăim viaţa liniştiţi."
Dragoș Ungureanu
Pe la începutul anilor 2000, exista un talk-show pe ANTENA 1, care se numea: "Marius Tucă Show". Acest excelent ziarist invita în emisiunile sale cele mai reprezentative personalităţiale momentului, de la preşedintele statului, primul ministru şi membri ai guvernului, până la sportivi, oameni de cultură sau de ştiinţă... Pe scurt, invita, în fiecare seară, OMUL ZILEI! ...Era unul dintre programele cele mai aşteptate şi mai urmărite, întrucât realizatorul nu-şi "ierta" pentru nimic în lume invitatul, supunându-l unui continuu tir de întrebări, care de care mai provocatoare şi mai indiscrete referitoare la activitatea profesională sau acţiunile publice ale acestuia. Totul cu bun-simţ, cu maxim profesionalism, beneficiind de o echipă redacţionala de elită ! Într-o seară, în urmă cu circa zece ani, Tucă l-a avut ca invitat pe marele nostru economist şi academician Anghel Rugină, profesor universitar de anvergură mondială, care s-a stins din viaţa de curând. Emisiunea de pe Antena 1 din acea seară avea să devină, pentru toţi cei care am urmărit-o, absolut memorabilă. Sub Ceauşescu, Anghel Rugină a fugit din ţară, trecând Dunărea și a ajuns membru corespondent al Academiei Statelor Unite, şef de comisii economice şi consilier în diferite guverne americane. Pentru cine vrea să se edifice mai pe larg despre personalitatea acestui român de excepţie recomand lectura de pe Wikipedia şi din alte surse on-line. La un moment dat, cu toată experienţa sa, Marius Tucă a scăpat invitatul de sub control. Personajul "de mare calibru"din acea seară, a pus treptat stăpânire pe emisiune, toată pregătirea acesteia ducându-se "pe apa sâmbetei", deoarece răspunsurile sale la întrebările moderatorului depăşeau cu mult tiparul emisiunii, prin amplitudine, prin modul în care erau documentate şi mai ales prin consecinţele lor!... Erau răspunsuri care impuneau de la sine alte întrebări şi tot aşa. Ca un bulgăre de zăpadă lăsat să se rostogolească pe o pantă proaspăt ninsă! Dar să vedem ce s-a întâmplat, concret!
Domnul Rugină a afirmat, la un moment dat, că a fost invitat acasă la George Bush ! Adică la "CASA ALBĂ". Fiica domniei sale era prietenă şi colegă de facultate cu gemenele preşedintelui american, iar acesta a vrut să îl cunoască personal, aşa că l-a invitat la o cină în cel mai bine păzit obiectiv al planetei. Şi când Marius Tucă l-a întrebat cum e de fapt preşedintele american "în privat", au început dezvăluirile:
"George Bush este un texan simpatic, cinstit şi foarte de treabă, dar nu face ce vrea el!..."
"Cum, adică, nu face ce vrea el? Păi nu este el cel mai puternic om de pe planetă ? Nu conduce el guvernul celui mai puternic stat din lume?" a întrebat Tucă.
"Păi, nu prea..." a răspuns domnul profesor. "Se vede treaba că trebuie să fac unele precizări", a mai spus Domnia Sa, "ca să se ştie şi ca să puteţi înţelege mai bine"!...
Apoi a continuat: "Dragii mei, lumea asta este condusă de un fel de guvern mondial, format dintr-un grup de circa 250-300 de persoane, super-bogate, super-puternice şi super-bine-informate, care trăiesc "ca în sânul lui Adam"! Oamenii ăştia deţin puterea absolută pe planetă. În afară de accesul imediat la toate resursele economice şi la cele mai recente descoperiri tehnico-ştiinţifice, multe ţinute în secret, au la dispoziţie, în toate ţările lumii, institute de cercetări psiho-sociologice, cu ajutorul cărora ţin sub control toate popoarele planetei. Acestea le indică personajele politice cele mai "potrivite" pentru a "câştiga alegerile", în mod "democratic" în cele mai importante state ale lumii; importante nu numai ca număr de locuitori, dar mai ales prin resursele lor naturale, prin puterea economică, militară sau prin poziţia lor strategică. Practic toţi conducătorii statelor importante ale planetei sunt "aleşi" cu "binecuvântarea" acestui "GRUP", şi toţi cei aleşi nu fac altceva decât să pună în practică "directivele" trasate de acesta..."
Întrebare telefonică de la un telespectator: "Domnule Anghel Rugină, face şi România parte dintre ţările vizate de "GRUP"?"
"Da. Şi ca dovadă vă aduc faptul că, înainte cu două luni de alegerile din 2000, persoana care a câştigat alegerile prezidenţiale, a fost în vizită "privată" în Statele Unite, iar la două săptămâni de la câştigarea alegerilor, primul ministru proaspăt numit a făcut acelaşi lucru. Au fost amândoi să-şi ia "foaia de drum"...
Replică telefonică: "Adică dumneavoastră vreţi să spuneţi că pe preşedintele
nostru ni l-au ales americanii?"
Răspuns: "Nu o spun eu. Aşa este. Numai că nu americanii, ci "GRUPUL"
care conduce. În America a avut loc doar acceptarea şi instruirea personajelor."
Replică: "Să vă fie ruşine domnule, Rugină... Să vă fie ruşine că aţi ajuns la vârsta pe care o aveţi, cu capul plin de păr alb, ca şi mine şi că ne minţiţi în halul ăsta... Nu ştiu ce interes aveţi să o faceţi, dar vreau să vă spun că pe preşedintele nostru l-am ales noi, cu toţii, prin votul nostru, că aşa am vrut noi!Să vă fie clar: aşa am vrut noi ! Şi apoi cum să ni-l aleagă alţii când este o comisie de votare care verifică vot cu vot, de la toate partidele... Sunteţi un mincinos! Domnule Marius Tucă, nu mai chemaţi, domnule, din ăştia... Bună seara!..."
Anghel Rugină, (A.R.): "Dragă domnule, te felicit!... Te felicit că ai ajuns la vârsta la care ai capul plin de păr alb şi că ai trăit până acum cu impresia că ai putere! Că votul tău contează ! Poţi să mori fericit în cazul ăsta ! Eu nu am vorbit pentru cei care au vârsta şi convingerile dumitale. Eu am vorbit pentru cine are urechi să audă şi minte să înţeleagă!... În ceea ce priveşte votul, nu uitaţi vorbele lui Stalin, care zicea că nu contează cine şi ce votează, contează doar cine numără voturile ! Astăzi cu voturile centralizate electronic treaba asta a devenit un simplu joc pentru un informatician: cu un program deştept, printr-o simplă atingere a unei anumite taste, voturile plus ale unui candidat se adună discret la cel care trebuie să iasă... Îmi spui că nu ştii ce interes am... Am interesul ca POPORUL MEU SĂ AFLE... Să afle şi SĂ ÎNŢELEAGĂ!... Să înţeleagă că la nivel global "cărţile sunt făcute"! Oamenii ăştia sunt prea deştepţi şi prea puternici!..."
Alt telespectator (TS), întreabă:
"Dar cine sunt oamenii ăştia? Este vorba de Francmasonerie?"
A.R.: "Sunt şi masoni în "grup", dar nu sunt majoritari!"
TS, (chiar dacă e vorba de un alt telespectator lăsăm iniţialele cu titlugeneric, pentru cursivitatea mesajului):
"Atunci, despre cine este vorba ? E sultanul Bruneiului ? Bill Gates ? Sau cine altcineva ?"
A.R.: "Mai, băieţi... Pe oamenii ăştia nu-i cunoaşte nimeni... Adică nimeni dintre "muritorii de rând"! Ce, sultan ? Ce, Bill Gates ? Ăştia sunt mici copii, pe lângă cei din "GRUP" ! Trebuie să înţelegeţi că adevăraţii bogaţi ai lumii nu apar în nici un top, al niciunei reviste... Se bucură de anonimat pentru ca astfel să aibă libertate deplină de mişcare. Doar câteva persoane, alese pe sprânceană, cunosc identitatea unora dintre ei, alte persoane "alese", cunosc pe altele, şi tot aşa. Nimeni nu poate pune toate piesele acestui puzzle la un loc... Nici măcar preşedinţii marilor state ale lumii. Directivele ajung la ei prin interpuşi. V-am spus că este vorba despre oameni deosebit de inteligenţi şi despre o organizare perfectă !..."
TS : "Atunci sunt evreii ?"
A.R.: "Sunt şi evrei dar nu sunt majoritari !"
TS: "Arabii? Sunt şi arabi ? Că ăştia au petrol..."
A.R.: "Dragii mei, sunt reprezentanţi de peste tot, într-o proporţie echilibrată. În asta şi constă succesul "GRUPULUI", deciziile în interiorul lui se iau într-un mod absolut democratic, iar locul în acest "GRUP"se moşteneşte, pe principii monarhice, cei ce urmează să intre fiind foarte bine testaţi şi pregătiţi în acest sens...
TS: "Bun, şi cam de când se întâmplă chestiile astea ?"
A.R.: "Se zice că acest "GRUP" a luat fiinţă cam pe la începutul anilor 1800, cu scopul declarat de a prelua conducerea lumii. Prima mişcare cu relevanţă la nivel planetar ar fi fost iniţierea valului de revoluţii din Europa anilor 1848. Apoi "GRUPUL" a încercat preluarea puterii pe tot globul prin intermediul ideologiei comuniste."
TS: "Cum adică, să preia puterea în lume cu ajutorul comunismului ? Păi comunismul nu zice că totul este al tuturor ? Nu înţeleg. Puteţi să ne explicaţi ?"
A.R.: "O.K. Să raţionăm un pic... Deci ideologia comunistă spune că totul este al tuturor, este adevărat, dar şi că nimeni nu poate dezlipi nici un strop din bunurile în comun pentru folosul său personal. Deci totul este al tuturor şi în particular al nimănui. Şi chiar dacă nu sunt ale nimănui, după victoria planetară a comunismului, aceste bunuri trebuiesc totuşi "administrate" de cineva. Şi de ce acel cineva n-ar putea fi un "GRUP", de administratori la nivel mondial de, să zicem... 250-300 de persoane!... "
...Toată lumea... mută. Inclusiv Marius Tucă...
Şi domnul profesor a continuat: "Toate mişcările de rezonanţă mondială de după 1848, s-ar fi produs cu acceptul acestui "GRUP". Totul bine studiat. Totul cu un scop precis .Bineînţeles că au apărut şi evenimente neprevăzute. Las un moment dat, liderii comunişti, supuşi unei propagande deşănţate cu scopul creării cultului personalităţii, pe criterii de marketing politic, au început ei înşişi să creadă în ceea ce propovăduiau şi să se creadă nişte ZEI în viaţă, aşa că au scăpat de sub control. Şi atunci a fost nevoie de crearea unei ideologii care să contrabalanseze comunismul şi anume fascismul. Şi aşa a pornit cel de-al doilea război mondial... Şi când şi fascismul a început să aibă derapaje i s-a opus o coaliţie mondială, şi pentru că nu fusese înfrânt comunismul "independent", a fost nevoie de un "război rece", care s-a încheiat aşa cum ştim cu toţii, cu victoria "GRUPULUI", asupra copilului rebel -
comunismul! Acum suntem în faza în care "GRUPUL" se concentrează asupra unei noi strategii de putere şi anume "GLOBALIZAREA". Au fost create organisme la nivel global în sprijinul acestui concept: NATO, G8, G20, FMI, Banca Mondială, BERD, Comunitatea Europeană, etc... Trebuie să recunoaştem că acest "GRUP" a avut un rol foarte important în menţinerea unui echilibru strategic la nivel mondial. În perioada dominaţiei acestuia, nivelul de trai al populaţiei a crescut în mod constant, nu peste tot, e drept, dar încă se mai lucrează la acest lucru prin intermediul organismelor mondiale controlate de "GRUP". De asemenea nivelul tehnologic a cunoscut un progres uriaş care nu ar fi fost posibil fără direcţionarea resurselor necesare în acest sens. "Drepturile omului"sunt impuse permanent pe ordinea de zi a tuturor reuniunilor la nivel mondial, sau regional, acolo unde acestea nu sunt la înălţimea momentului. În general se impune o nouă ordine mondială, care încearcă să înlăture haosul, anarhia şi pericolele potenţiale la nivel planetar...V-am spus că este vorba despre persoane deosebit de inteligente. E drept, uneori sunt mai răi câinii decât stăpânii, dar sunt sigur că la momentul oportun, stăpânii îşi vor pune câinii cu botul pe labe!..."
Marius Tucă (M.T.):
"Domnule Anghel Rugină, m-aţi uimit ! De unde ştiţi toate astea?
A.R.: "În cercurile academice americane se dezbat destul de des subiecte de genul ăsta !"
M.T.: "Şi nu vă este frică să dezvăluiţi aceste lucruri ?"
A.R.: "În primul rând, am o vârstă: "mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul", şi apoi sunt lucruri, repet, deja cunoscute, iar scopul pentru care am făcut-o este de a limpezi cumva apele şi de a potoli spiritele înfierbântate din România, care încă mai cred că tot ceea ce zboară se mănâncă !..."
TS: "Şi noi ce trebuie să facem ?"
A.R.: "Aici am vrut să ajungem cu discuţia noastră !... Pentru noi, important este să ne facem viaţa frumoasă în jurul nostru. Să lăsăm gândurile mari, la scara internaţională, că acolo jocurile sunt făcute şi echilibrele nu trebuiesc rupte! Nu avem nici informaţiile, nici competenţa, nici resursele şi nici mijloacele necesare să acţionăm la un nivel atât de înalt. Putem în schimb să ne comportăm civilizat, să ne educăm bine copiii, să ne conservăm şi să ne protejăm mediul în care trăim, să ne respectăm şi să ne ajutăm, pe scurt, să ne trăim viaţa liniştiţi."
Dragoș Ungureanu
Un bec care arde de douăzeci și trei de ani și șapte luni
În 1988 mi-am cumpărat o casă. Am făcut reparațiile necesare și am pus un bec oval, de veioză, în pod. Acesta a luminat tenebrele - adevărat rai al pisicilor - peste două decenii. De câteva zile am văzut că nu se mai aprinde. Îi ajunge, mi-am zis și am urcat să-l înlocuiesc. Numai într-o toaletă din Anglia, un bec a rezistat peste o sută de ani ! Dar noi nu ne bucurăm de asemenea obiecte miraculoase. Am fost însă surprins să constat că fasungul se deteriorase, în timp ce becul era încă funcțional. Folosind o șurubelniță, am corectat defecțiunea, iar becul meu drag continuă să strălucească.
sâmbătă, 17 decembrie 2011
La mulți ani, KARINA !
Astăzi, 17 decembrie, este ziua de naștere a Karinei, prietenă și protectoare a scriitorilor și artiștilor, „zâmbetul Internetului”, cum a numit-o prietenul nostru Dan. Blogul Karinei ( http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/ ) aduce mari servicii culturii de pretutindeni.
Îi urez KARINEI să aibă o viață lungă, trăită sub semnul iubirii și să se bucure de frumusețea lumii și a artei, pe care știe atât de bine să o descopere și să o guste ! LA MULȚI ȘI LUMINOȘI ANI, KARINA !
Îi urez KARINEI să aibă o viață lungă, trăită sub semnul iubirii și să se bucure de frumusețea lumii și a artei, pe care știe atât de bine să o descopere și să o guste ! LA MULȚI ȘI LUMINOȘI ANI, KARINA !
vineri, 16 decembrie 2011
La mulți ani, CĂLIN-ANDREI MIHĂILESCU !
Astăzi, 16 decembrie, este ziua de naștere a lui CĂLIN-ANDREI MIHĂILESCU, universitar de elită, strălucit eseist și critic literar, prieten drag, profesor la Universitatea din Ontario, Canada.
Îi urez să trăiască frumos, înconjurat de muze și să scrie în continuare cărți extraordinare. LA MULȚI ȘI FERICIȚI ANI, CĂLINE !
Îi urez să trăiască frumos, înconjurat de muze și să scrie în continuare cărți extraordinare. LA MULȚI ȘI FERICIȚI ANI, CĂLINE !
O moarte care dovedește lucruri știute
Am aflat cu surprindere că Guardiola, antrenorul Barcelonei, este poet și urmărește constant fenomenul cultural. Acum se explică de ce chipa din capitala Catalunyei joacă un fotbal cum nu s-a mai văzut pe această planetă. Dar Guardiola este un caz fericit, fiindcă în general artiștii se raportează neadecvat la realitatea care încearcă să-i devore zilnic.
În lumea asta mare există oameni care nu citesc cărți, nu au contribuții științifice și nu au înclinații către artă. Ei sunt, cu toate acestea, niște inși civilizați care nu și-ar ponegri în ruptul capului prietenii ori binefăcătorii. La capătul celălalt al spectrului comportamental se află lapidatorii de profesie, ființe care găsesc exclusiv defecte semenilor lor și abia așteaptă ca aceștia să dea ortul popii pentru a-i putea bălăcări în fel și chip. Sunt oameni care nu știu să admire, trăind cu impresia că, la o adică, ei le sunt superiori scriitorilor și muzicienilor pe care îi cunosc. Uneori, specimenele respective se apropie deliberat celebrități, pentru a le putea contabiliza numărul de gogonele mâncate ori zgaibele de pe fund. Se știe că artiștii reprezintă o specie aparte, fiind vulnerabili la mediul acid în care trăiesc. ( Unii dintre ei sunt, totuși, prevăzători și își transformă pielea în carapace, devenind imuni la atacurile lătrăilor de meserie. ) Să crezi că un plăsmuitor de lumi poate fi judecat după sistemul filosofic al țaței Floarea înseamnă să ieși în față și să spui : „ Sunt lipsit de cea mai elementară instrucție și cred că pot să arunc cu noroi în oricine, dar mai cu seamă în ăia care m-au ajutat în viață !” Realitatea tristă este că, în România, cei care se ridică deasupra vulgului nu pot avea prieteni, fiindcă pe aici nu sunt mulți muritorii care acceptă ideea că alții au unele merite. E un semn de inferioritate să crezi că cineva care face un lucru apreciat în domeniul său intră în competiție cu tine. Țăranii autentici, oamenii simpli, dar bine educați, de odinioară, știau că facem parte din lumi diferite, că nu avem nimic de împărțit între noi și fiecare are locul său sub soare.
Nici scriitorii nu se comportă impecabil în momentele importante din viața tovarășilor lor. Cândva aveam un prieten. Era mare poet și se numea Ion Stratan. S-a sinucis în condiții cel puțin ciudate. Ca și mine, avea cultul prieteniei. Printre apropiații săi era un important scriitor pe care îl admir și eu, deși el și amicii săi au altă impresie. Știu mai multe despre evoluția relațiilor dintre cei doi mari autori, dar nu e scopul meu nici să dezvălui amănunte scandaloase din viața lor, nici să pun la punct pe cineva. M-a durut însă să văd, într-o carte a scriitorului care a supraviețuit, referiri oarecum necontrolate la moartea prietenului nostru. Cuvintele „oribil”, „baltă de sânge” m-au impresionat neplăcut. Pe urmă l-am văzut pe genialul poet în viață la o emisiune tv, spunând că mortul avusese schizofrenie ! Se știe că schizofrenia este o boală psihică gravă, caracterizată prin disocierea spiritului, idei delirante și halucinații. Am tăcut din respect atât pentru opera sinucigașului, cât și pentru a celui care vorbea. Stratan a avut depresie ( eram prieteni de o viață, am vorbit cu el la telefon cu câteva zile înainte de tragicul eveniment și mă pricep la medicină ), iar a spune altceva este o insultă adusă memoriei sale. Și nu cred că este o rușine să fii depresiv într-o lume profund traumatizantă. Din instinct de apărare și din dorința de a-i ține pe hoitari la distanță, scriitorii folosesc ei înșiși un limbaj nepotrivit, dar nu-l îndreaptă totdeauna în direcția potrivită. Pe românește, se atacă inutil și dezonorant între ei.
Un făuritor de frumos poate face greșeala de a se apropia de oameni care nu-l înțeleg. Sigur, uneori colaborarea ia o turnură comic-intimă. În ultimii săi ani, Creangă a trăit cu un fel de țiitoare care, îndată ce scriitorul a închis ochii, s-a grăbit să pună pe foc manuscrisele rămase. Din punctual ei de vedere, erau niște terfeloage nefolositoare. Altcineva le-ar fi folosit ca hârtie igienică, dar e posibil ca femeia respectivă să nu fi obișnuit să se șteargă la fund. Mă ia groaza la gândul că Ion Creangă ar fi putut viețui în vremurile noastre, iar femeia cu pricina ar fi fost trasă de limbă de reporteri.
Aceste gânduri mi-au fost inspirate de moartea Mălinei Olinescu. S-a întâmplat ca dispărutei să-i pice dragul pe un nimeni, un burtă-verde care se lăsa întreținut de cântăreață. Prin indiferența sa criminală, bărbatul respectiv a îmbrâncit-o către cimitir. Este o evidență că artiștii nu se sinucid și nu mor accidental, ci sunt omorâți de atitudinea celor pe care îi iubesc. Acum, necunoscutul are cel puțin bunul-simț de a-și ține gura, în timp ce reporterii caută prin casa Mălinei sticlele goale. (Mă întreb ce-ar zice ziariștii dacă ar găsi, în casa unui țăran mort, câteva butoaie pântecoase, pline cu țuică proastă, distilată din zahăr și drojdie de bere. Sunt gospodari care consumă cel puțin 800 de litri de alcool anual, fără să apară niciodată beți ! )
În toată tevatura asta, cu actori proști, jucând o piesă foarte veche, a apărut un singur punct luminos : interpretul Călin Geambașu, caracter deosebit și prieten adevărat.
Jos pălăria, domnule Geambașu !
În lumea asta mare există oameni care nu citesc cărți, nu au contribuții științifice și nu au înclinații către artă. Ei sunt, cu toate acestea, niște inși civilizați care nu și-ar ponegri în ruptul capului prietenii ori binefăcătorii. La capătul celălalt al spectrului comportamental se află lapidatorii de profesie, ființe care găsesc exclusiv defecte semenilor lor și abia așteaptă ca aceștia să dea ortul popii pentru a-i putea bălăcări în fel și chip. Sunt oameni care nu știu să admire, trăind cu impresia că, la o adică, ei le sunt superiori scriitorilor și muzicienilor pe care îi cunosc. Uneori, specimenele respective se apropie deliberat celebrități, pentru a le putea contabiliza numărul de gogonele mâncate ori zgaibele de pe fund. Se știe că artiștii reprezintă o specie aparte, fiind vulnerabili la mediul acid în care trăiesc. ( Unii dintre ei sunt, totuși, prevăzători și își transformă pielea în carapace, devenind imuni la atacurile lătrăilor de meserie. ) Să crezi că un plăsmuitor de lumi poate fi judecat după sistemul filosofic al țaței Floarea înseamnă să ieși în față și să spui : „ Sunt lipsit de cea mai elementară instrucție și cred că pot să arunc cu noroi în oricine, dar mai cu seamă în ăia care m-au ajutat în viață !” Realitatea tristă este că, în România, cei care se ridică deasupra vulgului nu pot avea prieteni, fiindcă pe aici nu sunt mulți muritorii care acceptă ideea că alții au unele merite. E un semn de inferioritate să crezi că cineva care face un lucru apreciat în domeniul său intră în competiție cu tine. Țăranii autentici, oamenii simpli, dar bine educați, de odinioară, știau că facem parte din lumi diferite, că nu avem nimic de împărțit între noi și fiecare are locul său sub soare.
Nici scriitorii nu se comportă impecabil în momentele importante din viața tovarășilor lor. Cândva aveam un prieten. Era mare poet și se numea Ion Stratan. S-a sinucis în condiții cel puțin ciudate. Ca și mine, avea cultul prieteniei. Printre apropiații săi era un important scriitor pe care îl admir și eu, deși el și amicii săi au altă impresie. Știu mai multe despre evoluția relațiilor dintre cei doi mari autori, dar nu e scopul meu nici să dezvălui amănunte scandaloase din viața lor, nici să pun la punct pe cineva. M-a durut însă să văd, într-o carte a scriitorului care a supraviețuit, referiri oarecum necontrolate la moartea prietenului nostru. Cuvintele „oribil”, „baltă de sânge” m-au impresionat neplăcut. Pe urmă l-am văzut pe genialul poet în viață la o emisiune tv, spunând că mortul avusese schizofrenie ! Se știe că schizofrenia este o boală psihică gravă, caracterizată prin disocierea spiritului, idei delirante și halucinații. Am tăcut din respect atât pentru opera sinucigașului, cât și pentru a celui care vorbea. Stratan a avut depresie ( eram prieteni de o viață, am vorbit cu el la telefon cu câteva zile înainte de tragicul eveniment și mă pricep la medicină ), iar a spune altceva este o insultă adusă memoriei sale. Și nu cred că este o rușine să fii depresiv într-o lume profund traumatizantă. Din instinct de apărare și din dorința de a-i ține pe hoitari la distanță, scriitorii folosesc ei înșiși un limbaj nepotrivit, dar nu-l îndreaptă totdeauna în direcția potrivită. Pe românește, se atacă inutil și dezonorant între ei.
Un făuritor de frumos poate face greșeala de a se apropia de oameni care nu-l înțeleg. Sigur, uneori colaborarea ia o turnură comic-intimă. În ultimii săi ani, Creangă a trăit cu un fel de țiitoare care, îndată ce scriitorul a închis ochii, s-a grăbit să pună pe foc manuscrisele rămase. Din punctual ei de vedere, erau niște terfeloage nefolositoare. Altcineva le-ar fi folosit ca hârtie igienică, dar e posibil ca femeia respectivă să nu fi obișnuit să se șteargă la fund. Mă ia groaza la gândul că Ion Creangă ar fi putut viețui în vremurile noastre, iar femeia cu pricina ar fi fost trasă de limbă de reporteri.
Aceste gânduri mi-au fost inspirate de moartea Mălinei Olinescu. S-a întâmplat ca dispărutei să-i pice dragul pe un nimeni, un burtă-verde care se lăsa întreținut de cântăreață. Prin indiferența sa criminală, bărbatul respectiv a îmbrâncit-o către cimitir. Este o evidență că artiștii nu se sinucid și nu mor accidental, ci sunt omorâți de atitudinea celor pe care îi iubesc. Acum, necunoscutul are cel puțin bunul-simț de a-și ține gura, în timp ce reporterii caută prin casa Mălinei sticlele goale. (Mă întreb ce-ar zice ziariștii dacă ar găsi, în casa unui țăran mort, câteva butoaie pântecoase, pline cu țuică proastă, distilată din zahăr și drojdie de bere. Sunt gospodari care consumă cel puțin 800 de litri de alcool anual, fără să apară niciodată beți ! )
În toată tevatura asta, cu actori proști, jucând o piesă foarte veche, a apărut un singur punct luminos : interpretul Călin Geambașu, caracter deosebit și prieten adevărat.
Jos pălăria, domnule Geambașu !
duminică, 11 decembrie 2011
Căutarea lui Averroes
Textele lui Borges sunt înțesate de idei, sugestii și teme. O singură povestire a argentinianului conține in nuce câteva cărți bune. Așa se întâmplă, de pildă, cu Căutarea lui Averroes.
„În jur ( Averroes se bucura și de acest lucru ) se dilata spre orizonturi pământul Spaniei, în care există puține lucruri, dar fiecare pare să existe în mod fundamental și etern.”
„Memoria lui Abulcasim era o oglindă a lașităților intime.”
...„luna din Bengal nu este la fel cu luna din Yemen, dar poate fi descrisă în aceleași cuvinte. ”
...„cu această logică particulară pe care o oferă ura...”
Un personaj încearcă să le explice celorlalte cum este o reprezentație teatrală :
„ - Să ne închipuim că cineva, în loc să povestească o istorie, o arată. ”
Spiritul musulman nu poate accepta ideea de teatru și varietatea vocilor dramatice :
„ - În cazul acesta, i-a replicat Farrach, nu era nevoie de douăzeci de persoane. Un singur vorbitor este de-ajuns pentru a spune orice lucru, oricât de complicat ar fi acesta. ”
Memorabilă este scena dintr-o curte, unde trei copii se joacă. Unul face pe muezinul, al doilea este minaret și îl ține pe primul pe umeri, iar al treilea, trântit cu fața la pământ, reprezintă adunarea credincioșilor. Jocul a durat puțin : „ toți voiau să fie muezin și nimeni nu se voia minaret sau credincios.”
Un personaj interesant : omul care vrea și trebuie să facă singurul lucru care îi este inaccesibil.
Îngrădit de mentalitatea islamică a timpului său, Averroes ( Abulgualid Muhammad Ibu-Ahmad ibn-Rushd ) nu poate afla sensul a două cuvinte pe care le găsește în Poetica lui Aristotel : comedie și tragedie. La un moment dat, Averroes crede că Aristotel „numește tragedie panegiricele, iar comedie satirele și anatemele. ” Concluzia este pe măsura înțelegerii noțiunilor: „Admirabile tragedii și comedii abundă în paginile Coranului și în cântările sfinte. ” Dar în clipa în care începe să aibă îndoieli, Averroes dispare, pur și simplu :
„Știu doar că a dispărut brusc, ca și cum l-ar fi mistuit un foc fără lumină și că odată cu el au dispărut casa și fântâna nevăzută, cărțile, manuscrisele și porumbeii, sclavele cu păr negru și cea torturată, cu părul roșu, Farrach și Abulcasim, trandafirii și poate chiar Guadalquivirul. ”
Borges își dă seama că, scriind despre Averroes, se află într-o situație similară. Fiindcă știe prea puține despre învățatul arab, autorul Aleph-ului se vede în Averroes mai degrabă pe sine, nereușind să evoce un personaj real. El, Borges, este scriitor în măsura în care îl imaginează pe Averroes. Închipuindu-și personajul, Borges se inventează pe sine.
„Pe măsură ce înaintam, am simțit ceea ce trebuie să fi simțit acel zeu, amintit de Burton, care și-a propus să facă un taur și a creat un bivol. Am simțit că povestea își bătea joc de mine. Am simțit că Averroes, dorind să-și închipuie o dramă fără să știe ce este un teatru, nu era mai absurd decât mine, dorind să mi-l imaginez pe Averroes fără niciun fel de alt material decât frânturile din Renan, Lane și Asin Palacios. Când am ajuns la ultima pagină, mi-am dat seama că povestirea mea este un simbol al omului care am fost în timp ce scriam și că, pentru a redacta această povestire, a trebuit să fiu omul acela și că, pentru a fi omul acela, a trebuit să redactez această povestire și tot așa la infinit. ( În clipa în care voi renunța să cred în el, „Averroes” are să dispară.)”
„În jur ( Averroes se bucura și de acest lucru ) se dilata spre orizonturi pământul Spaniei, în care există puține lucruri, dar fiecare pare să existe în mod fundamental și etern.”
„Memoria lui Abulcasim era o oglindă a lașităților intime.”
...„luna din Bengal nu este la fel cu luna din Yemen, dar poate fi descrisă în aceleași cuvinte. ”
...„cu această logică particulară pe care o oferă ura...”
Un personaj încearcă să le explice celorlalte cum este o reprezentație teatrală :
„ - Să ne închipuim că cineva, în loc să povestească o istorie, o arată. ”
Spiritul musulman nu poate accepta ideea de teatru și varietatea vocilor dramatice :
„ - În cazul acesta, i-a replicat Farrach, nu era nevoie de douăzeci de persoane. Un singur vorbitor este de-ajuns pentru a spune orice lucru, oricât de complicat ar fi acesta. ”
Memorabilă este scena dintr-o curte, unde trei copii se joacă. Unul face pe muezinul, al doilea este minaret și îl ține pe primul pe umeri, iar al treilea, trântit cu fața la pământ, reprezintă adunarea credincioșilor. Jocul a durat puțin : „ toți voiau să fie muezin și nimeni nu se voia minaret sau credincios.”
Un personaj interesant : omul care vrea și trebuie să facă singurul lucru care îi este inaccesibil.
Îngrădit de mentalitatea islamică a timpului său, Averroes ( Abulgualid Muhammad Ibu-Ahmad ibn-Rushd ) nu poate afla sensul a două cuvinte pe care le găsește în Poetica lui Aristotel : comedie și tragedie. La un moment dat, Averroes crede că Aristotel „numește tragedie panegiricele, iar comedie satirele și anatemele. ” Concluzia este pe măsura înțelegerii noțiunilor: „Admirabile tragedii și comedii abundă în paginile Coranului și în cântările sfinte. ” Dar în clipa în care începe să aibă îndoieli, Averroes dispare, pur și simplu :
„Știu doar că a dispărut brusc, ca și cum l-ar fi mistuit un foc fără lumină și că odată cu el au dispărut casa și fântâna nevăzută, cărțile, manuscrisele și porumbeii, sclavele cu păr negru și cea torturată, cu părul roșu, Farrach și Abulcasim, trandafirii și poate chiar Guadalquivirul. ”
Borges își dă seama că, scriind despre Averroes, se află într-o situație similară. Fiindcă știe prea puține despre învățatul arab, autorul Aleph-ului se vede în Averroes mai degrabă pe sine, nereușind să evoce un personaj real. El, Borges, este scriitor în măsura în care îl imaginează pe Averroes. Închipuindu-și personajul, Borges se inventează pe sine.
„Pe măsură ce înaintam, am simțit ceea ce trebuie să fi simțit acel zeu, amintit de Burton, care și-a propus să facă un taur și a creat un bivol. Am simțit că povestea își bătea joc de mine. Am simțit că Averroes, dorind să-și închipuie o dramă fără să știe ce este un teatru, nu era mai absurd decât mine, dorind să mi-l imaginez pe Averroes fără niciun fel de alt material decât frânturile din Renan, Lane și Asin Palacios. Când am ajuns la ultima pagină, mi-am dat seama că povestirea mea este un simbol al omului care am fost în timp ce scriam și că, pentru a redacta această povestire, a trebuit să fiu omul acela și că, pentru a fi omul acela, a trebuit să redactez această povestire și tot așa la infinit. ( În clipa în care voi renunța să cred în el, „Averroes” are să dispară.)”
sâmbătă, 10 decembrie 2011
La mulți ani, TUDOR CRISTEA !
Astăzi este ziua de naștere a eminentului poet, romancier și critic literar TUDOR CRISTEA, cel care mi-a întins o mână frățească în cel mai greu moment al vieții mele și căruia îi voi fi mereu recunoscător.
Îi urez să aibă o viață lungă, cu mulți bani în buzunar, cadâne în harem și cărți memorabile pe masa de lucru ! Să fie copleșit de iubire și de frumusețe !
LA MULȚI ȘI LUMINOȘI ANI, TUDOR CRISTEA !
Îi urez să aibă o viață lungă, cu mulți bani în buzunar, cadâne în harem și cărți memorabile pe masa de lucru ! Să fie copleșit de iubire și de frumusețe !
LA MULȚI ȘI LUMINOȘI ANI, TUDOR CRISTEA !
miercuri, 7 decembrie 2011
Femei, femei și iar femei
Cine a trecut prin căminele de elevi cunoaște obiceiul unor golani de a-ți scuipa în mâncare ori pe desert, pentru a ți le lua. Alimentele îmbălate de un cretin te dezgustă chiar dacă ți-e foame și preferi să rămâi nemâncat decât să ingerezi fluidele unui nespălat.
Cam așa se întâmplă cu o femeie care îți place și despre care afli că s-a cuplat cu un bărbat de nimic. Nu spun că o muiere care te dezamăgește este ca o prăjitură din care mușcă un ciumat. Nu. Spre deosebire de o amandină, să zicem, o doamnă îl ajută chiar ea pe sifilitic să-i umple imaginea cu mucozități.
Să presupunem că ești căzut în limbă după Maria Dinulescu. Ce fată fină ! Ce discuții inteligente ai putea să ai cu ea înainte de... Și afli, brusc, că ea îl bagă pe necurat în iad, după expresia lui Boccaccio, cu Poponeț, un tânăr al cărui singur merit e că taică-său i-a cumpărat Ferrari ! Și atunci nu vrei să mai auzi de Maria Dinulescu. Chiar dacă ea ar intra în camera ta prin efracție, la miezul nopții, și te-ar ruga în genunchi să o ai, ai refuza-o cu un gest imperial. Fraierii sunt mai totdeauna și supărăcioși.
În ceea ce mă privește, femei frumoase din România sunt, pentru mine, Floriana Jucan, Daniela Nane, Adriana Săftoiu, Mirela Zeța.
Ordinea este alfabetică.
Cam așa se întâmplă cu o femeie care îți place și despre care afli că s-a cuplat cu un bărbat de nimic. Nu spun că o muiere care te dezamăgește este ca o prăjitură din care mușcă un ciumat. Nu. Spre deosebire de o amandină, să zicem, o doamnă îl ajută chiar ea pe sifilitic să-i umple imaginea cu mucozități.
Să presupunem că ești căzut în limbă după Maria Dinulescu. Ce fată fină ! Ce discuții inteligente ai putea să ai cu ea înainte de... Și afli, brusc, că ea îl bagă pe necurat în iad, după expresia lui Boccaccio, cu Poponeț, un tânăr al cărui singur merit e că taică-său i-a cumpărat Ferrari ! Și atunci nu vrei să mai auzi de Maria Dinulescu. Chiar dacă ea ar intra în camera ta prin efracție, la miezul nopții, și te-ar ruga în genunchi să o ai, ai refuza-o cu un gest imperial. Fraierii sunt mai totdeauna și supărăcioși.
În ceea ce mă privește, femei frumoase din România sunt, pentru mine, Floriana Jucan, Daniela Nane, Adriana Săftoiu, Mirela Zeța.
Ordinea este alfabetică.
duminică, 4 decembrie 2011
VALENTIN EMIL MUȘAT : un frumos nebun al literaturii române
… și al căminelor studențești de altădată.
Când l-am cunoscut, Emil era un tânăr cărturar care mă fascina cu poveștile sale, aducătoare de aer tare, carpatic, și de aromele unor biblioteci ticsite cu scrierile lui Rabelais. (Cam în aceeași perioadă am mai avut un prieten care mă încânta cu poveștile sale de vânătoare, dintr-un sat de munte, mitic : Marius Bădițescu. ) Rareori am văzut un profesionist al lecturii și al scrisului autentic precum Emil și impregnat până în vârful unghiilor de spiritul viu al cărților citite, vizibil în rostirea sa unică, irepetabilă. Dar, pe atunci, el îmi ascundea faptul că era autorul unor poeme de o frumusețe fără termeni de comparație.
După ce în primul an de facultate locuisem în Grozăvești, blocul D, în toamna lui 1978 am poposit în 6 Martie. Destul de incomodat de aspectul camerelor mai mari în care încăpeau șase paturi, îi spusesem lui Laurențiu Dumitrescu, colegul nostru care răspundea de cămin, că nu mai vreau să stau în același staul cu Romulus Bucur, care era cu un an înaintea mea. În Grozăvești avusesem niște conflicte cu el, aproape toate din vina mea, arădeanul avusese de suferit, iar eu mă simțeam vinovat față de el. Romulus era un student eminent care își vedea de treaba lui, ardelean serios, dar avea și simțul umorului. Un umor special, macabru. „ Nu se poate, mi-a zis Laurențiu. Romulus a venit ieri și când l-am întrebat cu cine dorește să stea în cameră, a zis că vrea cu tine.” I-am cerut iertare, în gând, lui Romulus. Aveam să constat cu surprindere, de-a lungul anilor , că multora le plăcea să locuiască împreună cu mine. În Grozăvești, unde studenții erau repartizați câte doi în cameră, eu făceam parte dintr-o echipă de trei, împreună cu Marin Neagu și Florin Pripoae. Am spus : „ Nu e nicio problemă. Dacă el vrea cu mine, nu-l refuz. Vreau și eu cu el ! Chiar îmi place Romulus.” Începusem să-mi aranjez lucrurile, urma să-mi pun pe pat cearșafurile și pătura, când în dreptul ușilor deschise s-a oprit cineva care mă privea cu atenție. Cine a stat în 6 Martie știe că fiecare cameră este prevăzută cu un mic hol care are rolul de vestiar. Abia după ce deschideai a doua ușă puteai intra în încăpere. Vreau să spun că în ziua aceea de toamnă erau deschise ambele uși, iar Laurențiu plecase. Am ridicat capul și am zărit un tânăr frumos, cu plete castanii și ochi verzi, inteligenți, care mă iscodea de pe hol. Am ieșit, ne-am strâns mâinile și așa l-am cunoscut pe Emil.
Când ești tânăr și te consideri un geniu, ți se pare normal să fii înconjurat de genii și să nu-ți bați capul prea tare pe chestia asta. Vei face caz de scenele respective abia mai târziu, când îți vei scrie memoriile. Pe atunci era un lucru obișnuit să te ciocnești de celebrități la tot pasul. În fiecare zi zăream pe Bulevardul Elisabeta un bătrân plin de distincție, cu o figură sictirită, urcând dinspre Cișmigiu spre Universitate. Era D: I. Suchianu. Octogenar fiind, mergea iarna la ski ( până și-a fracturat un picior ! ) și umbla cu femei tinere, în ciuda moralei comuniste care ți se impunea, pe vremea aceea, cu miliția. Într-o zi mă aflam în vechea librărie a Cărții Românești, discutând cu niște colegi. Vânzător era acolo Mircea Nedelciu. Când am ajuns la ușă, un amic m-a întrebat ceva și m-am întors cu spatele către intrare, ieșind dandaratelea. Așa se face că am dat peste un pitic, cu o traistă mare agățată de umăr și cu niște mustăți lungi, fioroase și comice în același timp. Era Marin Sorescu. I-am cerut scuze și am trecut mai departe. Dar întâlnirea cu Geo Bogza, în Cișmigiul acoperit de nămeți ? Pe atunci consideram că e normal ca în fiecare zi să mi se întâmple lucruri ieșite din comun. Unul dintre miracolele permanente pe care le trăiam era talentul literar absolut uluitor pe care îl avea Valentin Emil Mușat. Simțisem asta, cu toate că el, de o discreție proverbială, , nu m-a încolțit niciodată prin vreun ungher pentru a-mi arăta textele sale. De asemenea, cât am fost colegi, n-a citit niciodată la Cenaclul de Luni. Ca și mine, de altfel. Cei mai mulți umblau cu propriile opere în mână și te transformau în ascultător, pe unde te prindeau. Puteai însă să-ți dai seama de geniul artistic al lui Emil din tot ce spunea ori făcea el. Aș fi putut deduce cum scria după cum vorbea și trăia. Semăna, din acest punct de vedere, cu Stratan. Dar în timp ce calambururile lui Nino erau făcute cu scopul precis de a plăcea, vorbele lui Emil izvorau din el în mod organic, cu o bucurie pantagruelică a împărtășirii din dumnezeirea cuvintelor. Dacă teribilismul lui Ivan sau Banu era incomod și avea ținte clare în realitate, nonconformismul lui Emil era artă pură, făcută din bucuria întru cuvânt și sortită să rămână nealterată de timp. Fantezia lui nu avea frontiere, iar felul în care ne împărtășea viziunile sale ne făcea să jubilăm. Emil era un spectacol perpetuu, un vulcan din care irumpeau vorbe de duh și povestiri revelatoare în care granița dintre realitate și ficțiune era ștearsă în mod deliberat. Într-o zi mi-a zis :
- Știi că X scrie o carte ?
- Zău ? m-am mirat. Ce carte ?
- „Viața în băi, mâncăruri și petreceri a preacuviosului Mitică”.
Am folosit expresia asta decenii în șir, citând sursa, și mulți care au auzit-o de la mine o utilizează în variate împrejurări.
Emil scotea în evidență grotescul ascuns în detaliile aparent nesemnificative care ne asaltau zilnic.
- Fusei pe la A., povestea Emil.
- Da ? eram eu curios, știind că urmează o bombă.
A. era unul care se căsătorise cu o fată mult mai solidă decât el. O mai prindea cu câte un negru, iar ea își bătea bărbatul și îl arunca pe fereastră.
- La chiuvetă, continua Emil, erau puse la uscat două perechi de chiloți. Una era de cinci ori mai mare decât cealaltă !
Sau :
- M-am întâlnit cu Stratan la intrarea în holul facultății, zicea Emil cu alt prilej. Eu intram, el ieșea.
- Și ?
- L-am întrebat : „ Ce mai faci, băi, Nino ?”. Știi ce mi-a răspuns ? „ Ce să fac, bă ! Mă pregătesc și eu să mă duc pe la București !”
De ziua lui Ionică Banu, Emil se cinstise la greu cu băiatul blond și înalt. Era duminică și Geta Urziceanu, iubita lui Ionică, era plecată acasă. O așteptau amândoi, cu nădejdea că fata va aduce ceva de mâncare. Întorcându-mă de la cantină, am fost martorul întâlnirii lor cu Geta. Se întâmpla la ușa blocului C, din 6 Martie.
- La mulți ani, dragul meu, i-a zis Geta lui Ionică și i-a întins o garoafă.
Emil stătea deoparte și îi privea cu neîncredere, trăgând din țigară. Ionică a vrut să ia garoafa, dar era atât de beat, încât a întins mâna pe lângă floare, iar aceasta, eliberată de frumoasele degete ale Getei, a căzut pe beton, frângându-și lujerul.
- Emile, ce i-ai făcut, mă, ăstuia, de nici nu mă mai vede bine ? s-a înfuriat fata.
- Acum de ce exagerezi și tu ? i-a reproșat Emil. Ion nu vede de foame, că n-am mâncat de două zile !
La Cenaclul de Luni ( cenaclul lui Manolescu, cum îi ziceam noi ), citea Ivan, un prieten al nostru care își sărbătorise ziua de naștere. Era pulbere, dar toată lumea îl asculta cu gravitate și cu respect, urmărindu-i buzele care încâlceau grozav cuvintele. Ne delecta cu niște Psalmi. La fiecare două cuvinte, poetul sughița puternic. Emil l-a privit și s-a întors spre mine zicând :
- Vezi, bă, ce înseamnă emoțiile ?
Între timp, autoriul a terminat, și-a rotit ochii tulburi peste toată adunarea și a spus, sughițând pentru ultima dată :
- Bogdaproste c-am terminat ! Hâc !
Într-o seară de toamnă intrasem cu Emil într-un local aflat în Piața Kogălniceanu, pe colț. Băusem câte o bere când ne-am pomenit că la masa noastră vine un tip solid, cu niște perciuni demodați, beat criță. S-a dat cântăreț într-o orchestră, a intonat câteva melodii aiuritoare, dar se vedea că omul urmărește să ne tragă de limbă..
- Sunt saxofonist, ne zbiera el în urechi. Ta-ra-ta-ra-tam-ra-ra !
- Ia uite ce potriveală, a zis Emil. Și el e saxofonist !
Și a arătat către mine.
- Avem o formație, a continuat Emil. Facem o grămadă de turnee prin Europa ! Iar ăstuia i-am cumpărat saxofon de argint !
Securistul bolborosea fără șir, dar tot a reușit să ne jignească. Nu mai știu ce a zis, dar țin minte că îl priveam cu atenție, căutându-i punctul slab. La o adică, să știu unde să-l pocnesc dacă situația se împuțea. Eram un tip pacifist, dar ripostam prompt la amenințări și la insultele grosolane. Era vremea când nu mă dădeam în lături să mă bat cu inși mai grei decât mine cu zeci de kilograme. La o adică, mă luptam cu cel care mă provocase până ce el se recunoștea învins. Nu știam să fac pasul înapoi și eram mândru că Emil își manifesta constant și stăruitor admirația pentru curajul meu. Necunoscutul era însă imens. Pe deasupra îmi citise și gândurile. Deh, ofițer versat, nu glumă. Mi-a zâmbit și mi-a arătat, pe sub masă, un pumn cât o căpțână de bizon. Am rânjit și eu. Nu mă descurajam așa ușor. Emil însă s-a ridicat în picioare și l-a anunțat pe uriaș că avem repetiție cu orchestra. Când m-am gândit mai târziu la scena respectivă, mi-am dat seama că ar fi trebuit să fiu mai atent la ce-mi spunea namila aceea din cârciumă. Poate că n-aș mai fi avut necazurile care mi-au întunecat zeci de ani din viață, determinându-mă să renunț și la scris. În mod cert, străinul era de la Secu, dar probabil că intenționa să mă prevină în legătură cu ce voi păți. Dar ăsta e un alt capitol.
Romulus primea de acasă tot felul de bunătăți, pe deasupra și câte o sticlă de palincă, dar nu oferea colegilor de cameră nimic. Unii dintre ei n-au putut suporta atâta cărpănoșenie și, ca și în Creangă, i-au spart zgârcitului dulapul și i-au mîncat și băut tot. Având încredere în talentele mele de detectiv, Romulus m-a rugat să-i descopăr pe hoți, iar eu l-am implicat și pe Emil în acțiunea de depistare a infractorilor. I-am identificat fără probleme, dar cum n-am fost niciodată turnător, nu i-am dat în vileag pe spărgători. Emil s-a dus la Romulus și i-a spus că nu există decât o cale pentru a afla cine se dă la proviziile sale. Planul îi oferea și posibilitatea de a le face nesimțiților o farsă. El urma să-i scrie tatălui său ( un ziarist care fusese coleg de redacție cu Fănuș Neagu ) pentru a-l ruga să-i trimită altă palincă în care să dizolve un laxativ puternic. Zis și făcut. Când coletul a apărut la poștă, am avut grijă să le spun hoților că se anunță un nou transport de tărie. Așa că ei au început să pândească. Romulus a pus sticla pe masă, lăudând cu voce tare tăria băuturii, și s-a prefăcut că are treabă la facultate. S-a dus până în piața Operei, s-a plimbat câteva minute, timp în care însetații au băut în grabă licoarea limpede, și s-a întors la timp pentru a vedea efectele devastatoare ale acțiunii sale. Îmi amintesc și acum cum se buluceau tovarășii la toaletă, izbindu-se de uși, neavând loc unii de alții și înjurându-se cu furie. Râdeam cu Emil și nu prea. Gluma ni se părea prea dură, dar Romulus s-a distrat pe cinste.
În fiecare luni Emil aducea de acasă bidoane cu vin și țuică de Văleni. Mulți dintre amicii mei aveau vii, dar nu erau dispuși să-i bucure pe ceilalți cu rodul strugurilor lor. Emil era făcut din alt aluat. Ne adunam toți și făceam un fel de șezătoare studențească, povestind și râzând. Într-o asemenea seară aveam mai mult de învățat ca de obicei și nu m-am dus la petrecere. M-am pomenit cu Bălănică, bărbos și șovăitor, că a urcat în sala de meditații și m-a poftit la chef. Eram supărați unul pe celălalt, dintr-o chestie de nimic, iar el a făcut primul pas spre împăcare. Fiindcă n-am refuzat niciodată o mână întinsă, mi-am strâns cu regret cărțile și l-am urmat pe amicul meu cu care m-am împăcat pe loc. A fost o noapte de neuitat. Emil oficia degustarea, așezat pe singurul scaun mai acătării din cameră. Ceilalți stăteau pe unde apucaseră. Paharnic era Adrian Radu. El ne punea băutură în niște căni de marmură, direct din bidon. Fiindcă prima dată ținuse degetul mic al mâinii în sus, Banu nu-l mai lăsa să toarne decât în acest mod. Dacă Adrian uita să ridice degetul, Banu îi ordona să pună vinul înapoi în recipient și să-l servească din nou. Adrian a tot pus vin, făcându-și probabil porție și când noi nu ne uitam la el, până a căzut ca secerat, pe patul pregătit cu grijă, din timp. Arăta ca un războinic căzut eroic, pe câmpul de luptă. Înduioșat de soarta lui, m-am dus la patul său și i-am turnat o cană de vin în cap pentru a-l trezi. Zadarnic ! Emil râdea cu lacrimi. Atunci băieții și-au sorbit repede vinul din stacane și i-au aruncat lui Adrian cănile goale în cap. Una, cea din care bea Ivan, era ciobită la buză și i-a făcut somnorosului o tăietură adâncă, între ochi.
- Cine m-a lovit, că-l omor ! s-a ridicat Adrian, mare și încruntat, cu sângele șiroindu-i pe față.
A căzut însă la loc pe pernă și a adormit din nou. Emil zâmbea acum discret, ca într-un salon de secol XIX. Se minuna, probabil, că realitatea făcea concurență imaginației sale.
După o vreme, Bălănică s-a strecurat binișor în camera lui, s-a întins pe pat și a oftat mulțumit. Credea că scăpase. Dar eu eram pe urmele lui. L-am înșfăcat de barbă și l-am readus la petrecere.
- Eu am lăsat cărțile pentru tine, iar tu fugi ca un laș și mă lași baltă ? i-am zis.
Pe urmă, doi inși au început să se ciondănească și s-au apucat la bătaie, din pricina pictorului norvegian Munch. Emil îi privea cum îmi imaginam că se uita Oblomov la slugile sale care se certau prin curtea conacului. Am sărit să-i despart pe împricinați. Eram la mijloc, cu mâinile în piepturile lor, iar cei doi încercau să se lovească. Cel din stânga îmi căra cu nemiluita pumni în cap, cel din dreapta mă altoia zdravăn cu picioarele în abdomen și, în general, pe unde nimerea. Credeau că se bat între ei ! Emil a început să râdă în hohote, iar eu mă gândeam, în timp ce eram burdușit bine, că trecuseră șapte săptămâni de cursuri și nu trimisesem nicio scrisoare acasă . Mă văd în dimineața următoare îmbrăcat în haina unuia mai solid - când chefliii se retrăseseră în camere, fiecare luase ce nimerise ! -, mergând prin răcoarea dimineții, pe lângă Cișmigiu, și îndreptându-mă către facultate. Râdeam de unul singur ! Îmi trecuse depresia pe care o avusesem în ultimul an de liceu ! La întoarcere, i-am văzut pe căminiști încurcați, jenați, cerându-și scuze. Băieți educați, ce să mai vorbim ! Îi dureau mâinile de atâta cafteală, ca pe Ștefan Iordache și Sebastian Papaiani, care avuseseră și ei un conflict, într-o noapte de pomină. În ceea ce mă privește, încasasem, datorită bunăvoinței mele, cele mai multe lovituri, fiind tăbăcit de bătaie, dar nu rămăsesem cu semne pe față. În schimb, Adrian, care dormise tun toată noaptea, avea capul crăpat în două. Era bandajat tot.
- Dacă vine tata pe la mine și mă vede cu p… asta între ochi, nu crede că m-am bătut prin vreo cârciumă ? se lamenta el.
Doamne, ce timpuri !
Îmi mai amintesc o scenă trăită alături de Emil. El și Stratan aveau o vorbă : „ Când o să ningă, multe se vor lămuri.” Eram cu Emil și cu Ioșca ( un nevăzător cu care eram prieten și care mergea la meciurile Stelei ! ) la mine în cameră. Pe fereastră vedeam cum în fața cantinei, niște africani făcuseră o coadă imensă. Erau dezbrăcați ca la Ecuator și începuse un pui de viscol. Bieții băieți dârdâiau și se uitau îngroziți la fulgii care erau pe cale să-i îngroape acolo, în campus. Și atunci ne-a cuprins un rîs drăcesc. După ce i-am explicat orbului ce se întâmpla, râdea și el de se prăpădea.
- Bătrâne, noi râdem de mila ăstora, a spus Emil.
Emil trăiește în Vălenii de Munte și este un strălucit profesor al liceului din localitate. Sunt convins că dacă ar fi vrut, ar fi putut face ușor o frumoasă carieră universitară. După ce nu l-am mai văzut decenii în șir pe prietenul meu, am uitat să râd. Dar am descoperit cât de mare poet este. Unul adevărat, care te saltă de pe scaun. El scrie acum așa cum trăia în tinerețe. I-am dedicat o cronică entuziastă și țin permanent poeziile sale pe birou, lângă calculator. Mă gândesc că odată și odată, până a nu muri, ne vom revedea. Plănuim de câțiva ani să ne reunim, într-o vară-primăvară, toți foștii căminiști din Grozăvești și 6 Martie și să reînviem spiritul generației noastre.
Poate odată, poate, poate, cum sună un vers al lui Stratan.
Deunăzi, un coleg mai în vârstă mi-a spus :
- În iarna asta o s-o duc în băi, mâncăruri și petreceri.
Am înțeles pe loc că atunci când făurești bijuterii care îi fac fericiți pe oameni, poți fi sigur că nu ai trăit degeaba pe fața pământului.
Când l-am cunoscut, Emil era un tânăr cărturar care mă fascina cu poveștile sale, aducătoare de aer tare, carpatic, și de aromele unor biblioteci ticsite cu scrierile lui Rabelais. (Cam în aceeași perioadă am mai avut un prieten care mă încânta cu poveștile sale de vânătoare, dintr-un sat de munte, mitic : Marius Bădițescu. ) Rareori am văzut un profesionist al lecturii și al scrisului autentic precum Emil și impregnat până în vârful unghiilor de spiritul viu al cărților citite, vizibil în rostirea sa unică, irepetabilă. Dar, pe atunci, el îmi ascundea faptul că era autorul unor poeme de o frumusețe fără termeni de comparație.
După ce în primul an de facultate locuisem în Grozăvești, blocul D, în toamna lui 1978 am poposit în 6 Martie. Destul de incomodat de aspectul camerelor mai mari în care încăpeau șase paturi, îi spusesem lui Laurențiu Dumitrescu, colegul nostru care răspundea de cămin, că nu mai vreau să stau în același staul cu Romulus Bucur, care era cu un an înaintea mea. În Grozăvești avusesem niște conflicte cu el, aproape toate din vina mea, arădeanul avusese de suferit, iar eu mă simțeam vinovat față de el. Romulus era un student eminent care își vedea de treaba lui, ardelean serios, dar avea și simțul umorului. Un umor special, macabru. „ Nu se poate, mi-a zis Laurențiu. Romulus a venit ieri și când l-am întrebat cu cine dorește să stea în cameră, a zis că vrea cu tine.” I-am cerut iertare, în gând, lui Romulus. Aveam să constat cu surprindere, de-a lungul anilor , că multora le plăcea să locuiască împreună cu mine. În Grozăvești, unde studenții erau repartizați câte doi în cameră, eu făceam parte dintr-o echipă de trei, împreună cu Marin Neagu și Florin Pripoae. Am spus : „ Nu e nicio problemă. Dacă el vrea cu mine, nu-l refuz. Vreau și eu cu el ! Chiar îmi place Romulus.” Începusem să-mi aranjez lucrurile, urma să-mi pun pe pat cearșafurile și pătura, când în dreptul ușilor deschise s-a oprit cineva care mă privea cu atenție. Cine a stat în 6 Martie știe că fiecare cameră este prevăzută cu un mic hol care are rolul de vestiar. Abia după ce deschideai a doua ușă puteai intra în încăpere. Vreau să spun că în ziua aceea de toamnă erau deschise ambele uși, iar Laurențiu plecase. Am ridicat capul și am zărit un tânăr frumos, cu plete castanii și ochi verzi, inteligenți, care mă iscodea de pe hol. Am ieșit, ne-am strâns mâinile și așa l-am cunoscut pe Emil.
Când ești tânăr și te consideri un geniu, ți se pare normal să fii înconjurat de genii și să nu-ți bați capul prea tare pe chestia asta. Vei face caz de scenele respective abia mai târziu, când îți vei scrie memoriile. Pe atunci era un lucru obișnuit să te ciocnești de celebrități la tot pasul. În fiecare zi zăream pe Bulevardul Elisabeta un bătrân plin de distincție, cu o figură sictirită, urcând dinspre Cișmigiu spre Universitate. Era D: I. Suchianu. Octogenar fiind, mergea iarna la ski ( până și-a fracturat un picior ! ) și umbla cu femei tinere, în ciuda moralei comuniste care ți se impunea, pe vremea aceea, cu miliția. Într-o zi mă aflam în vechea librărie a Cărții Românești, discutând cu niște colegi. Vânzător era acolo Mircea Nedelciu. Când am ajuns la ușă, un amic m-a întrebat ceva și m-am întors cu spatele către intrare, ieșind dandaratelea. Așa se face că am dat peste un pitic, cu o traistă mare agățată de umăr și cu niște mustăți lungi, fioroase și comice în același timp. Era Marin Sorescu. I-am cerut scuze și am trecut mai departe. Dar întâlnirea cu Geo Bogza, în Cișmigiul acoperit de nămeți ? Pe atunci consideram că e normal ca în fiecare zi să mi se întâmple lucruri ieșite din comun. Unul dintre miracolele permanente pe care le trăiam era talentul literar absolut uluitor pe care îl avea Valentin Emil Mușat. Simțisem asta, cu toate că el, de o discreție proverbială, , nu m-a încolțit niciodată prin vreun ungher pentru a-mi arăta textele sale. De asemenea, cât am fost colegi, n-a citit niciodată la Cenaclul de Luni. Ca și mine, de altfel. Cei mai mulți umblau cu propriile opere în mână și te transformau în ascultător, pe unde te prindeau. Puteai însă să-ți dai seama de geniul artistic al lui Emil din tot ce spunea ori făcea el. Aș fi putut deduce cum scria după cum vorbea și trăia. Semăna, din acest punct de vedere, cu Stratan. Dar în timp ce calambururile lui Nino erau făcute cu scopul precis de a plăcea, vorbele lui Emil izvorau din el în mod organic, cu o bucurie pantagruelică a împărtășirii din dumnezeirea cuvintelor. Dacă teribilismul lui Ivan sau Banu era incomod și avea ținte clare în realitate, nonconformismul lui Emil era artă pură, făcută din bucuria întru cuvânt și sortită să rămână nealterată de timp. Fantezia lui nu avea frontiere, iar felul în care ne împărtășea viziunile sale ne făcea să jubilăm. Emil era un spectacol perpetuu, un vulcan din care irumpeau vorbe de duh și povestiri revelatoare în care granița dintre realitate și ficțiune era ștearsă în mod deliberat. Într-o zi mi-a zis :
- Știi că X scrie o carte ?
- Zău ? m-am mirat. Ce carte ?
- „Viața în băi, mâncăruri și petreceri a preacuviosului Mitică”.
Am folosit expresia asta decenii în șir, citând sursa, și mulți care au auzit-o de la mine o utilizează în variate împrejurări.
Emil scotea în evidență grotescul ascuns în detaliile aparent nesemnificative care ne asaltau zilnic.
- Fusei pe la A., povestea Emil.
- Da ? eram eu curios, știind că urmează o bombă.
A. era unul care se căsătorise cu o fată mult mai solidă decât el. O mai prindea cu câte un negru, iar ea își bătea bărbatul și îl arunca pe fereastră.
- La chiuvetă, continua Emil, erau puse la uscat două perechi de chiloți. Una era de cinci ori mai mare decât cealaltă !
Sau :
- M-am întâlnit cu Stratan la intrarea în holul facultății, zicea Emil cu alt prilej. Eu intram, el ieșea.
- Și ?
- L-am întrebat : „ Ce mai faci, băi, Nino ?”. Știi ce mi-a răspuns ? „ Ce să fac, bă ! Mă pregătesc și eu să mă duc pe la București !”
De ziua lui Ionică Banu, Emil se cinstise la greu cu băiatul blond și înalt. Era duminică și Geta Urziceanu, iubita lui Ionică, era plecată acasă. O așteptau amândoi, cu nădejdea că fata va aduce ceva de mâncare. Întorcându-mă de la cantină, am fost martorul întâlnirii lor cu Geta. Se întâmpla la ușa blocului C, din 6 Martie.
- La mulți ani, dragul meu, i-a zis Geta lui Ionică și i-a întins o garoafă.
Emil stătea deoparte și îi privea cu neîncredere, trăgând din țigară. Ionică a vrut să ia garoafa, dar era atât de beat, încât a întins mâna pe lângă floare, iar aceasta, eliberată de frumoasele degete ale Getei, a căzut pe beton, frângându-și lujerul.
- Emile, ce i-ai făcut, mă, ăstuia, de nici nu mă mai vede bine ? s-a înfuriat fata.
- Acum de ce exagerezi și tu ? i-a reproșat Emil. Ion nu vede de foame, că n-am mâncat de două zile !
La Cenaclul de Luni ( cenaclul lui Manolescu, cum îi ziceam noi ), citea Ivan, un prieten al nostru care își sărbătorise ziua de naștere. Era pulbere, dar toată lumea îl asculta cu gravitate și cu respect, urmărindu-i buzele care încâlceau grozav cuvintele. Ne delecta cu niște Psalmi. La fiecare două cuvinte, poetul sughița puternic. Emil l-a privit și s-a întors spre mine zicând :
- Vezi, bă, ce înseamnă emoțiile ?
Între timp, autoriul a terminat, și-a rotit ochii tulburi peste toată adunarea și a spus, sughițând pentru ultima dată :
- Bogdaproste c-am terminat ! Hâc !
Într-o seară de toamnă intrasem cu Emil într-un local aflat în Piața Kogălniceanu, pe colț. Băusem câte o bere când ne-am pomenit că la masa noastră vine un tip solid, cu niște perciuni demodați, beat criță. S-a dat cântăreț într-o orchestră, a intonat câteva melodii aiuritoare, dar se vedea că omul urmărește să ne tragă de limbă..
- Sunt saxofonist, ne zbiera el în urechi. Ta-ra-ta-ra-tam-ra-ra !
- Ia uite ce potriveală, a zis Emil. Și el e saxofonist !
Și a arătat către mine.
- Avem o formație, a continuat Emil. Facem o grămadă de turnee prin Europa ! Iar ăstuia i-am cumpărat saxofon de argint !
Securistul bolborosea fără șir, dar tot a reușit să ne jignească. Nu mai știu ce a zis, dar țin minte că îl priveam cu atenție, căutându-i punctul slab. La o adică, să știu unde să-l pocnesc dacă situația se împuțea. Eram un tip pacifist, dar ripostam prompt la amenințări și la insultele grosolane. Era vremea când nu mă dădeam în lături să mă bat cu inși mai grei decât mine cu zeci de kilograme. La o adică, mă luptam cu cel care mă provocase până ce el se recunoștea învins. Nu știam să fac pasul înapoi și eram mândru că Emil își manifesta constant și stăruitor admirația pentru curajul meu. Necunoscutul era însă imens. Pe deasupra îmi citise și gândurile. Deh, ofițer versat, nu glumă. Mi-a zâmbit și mi-a arătat, pe sub masă, un pumn cât o căpțână de bizon. Am rânjit și eu. Nu mă descurajam așa ușor. Emil însă s-a ridicat în picioare și l-a anunțat pe uriaș că avem repetiție cu orchestra. Când m-am gândit mai târziu la scena respectivă, mi-am dat seama că ar fi trebuit să fiu mai atent la ce-mi spunea namila aceea din cârciumă. Poate că n-aș mai fi avut necazurile care mi-au întunecat zeci de ani din viață, determinându-mă să renunț și la scris. În mod cert, străinul era de la Secu, dar probabil că intenționa să mă prevină în legătură cu ce voi păți. Dar ăsta e un alt capitol.
Romulus primea de acasă tot felul de bunătăți, pe deasupra și câte o sticlă de palincă, dar nu oferea colegilor de cameră nimic. Unii dintre ei n-au putut suporta atâta cărpănoșenie și, ca și în Creangă, i-au spart zgârcitului dulapul și i-au mîncat și băut tot. Având încredere în talentele mele de detectiv, Romulus m-a rugat să-i descopăr pe hoți, iar eu l-am implicat și pe Emil în acțiunea de depistare a infractorilor. I-am identificat fără probleme, dar cum n-am fost niciodată turnător, nu i-am dat în vileag pe spărgători. Emil s-a dus la Romulus și i-a spus că nu există decât o cale pentru a afla cine se dă la proviziile sale. Planul îi oferea și posibilitatea de a le face nesimțiților o farsă. El urma să-i scrie tatălui său ( un ziarist care fusese coleg de redacție cu Fănuș Neagu ) pentru a-l ruga să-i trimită altă palincă în care să dizolve un laxativ puternic. Zis și făcut. Când coletul a apărut la poștă, am avut grijă să le spun hoților că se anunță un nou transport de tărie. Așa că ei au început să pândească. Romulus a pus sticla pe masă, lăudând cu voce tare tăria băuturii, și s-a prefăcut că are treabă la facultate. S-a dus până în piața Operei, s-a plimbat câteva minute, timp în care însetații au băut în grabă licoarea limpede, și s-a întors la timp pentru a vedea efectele devastatoare ale acțiunii sale. Îmi amintesc și acum cum se buluceau tovarășii la toaletă, izbindu-se de uși, neavând loc unii de alții și înjurându-se cu furie. Râdeam cu Emil și nu prea. Gluma ni se părea prea dură, dar Romulus s-a distrat pe cinste.
În fiecare luni Emil aducea de acasă bidoane cu vin și țuică de Văleni. Mulți dintre amicii mei aveau vii, dar nu erau dispuși să-i bucure pe ceilalți cu rodul strugurilor lor. Emil era făcut din alt aluat. Ne adunam toți și făceam un fel de șezătoare studențească, povestind și râzând. Într-o asemenea seară aveam mai mult de învățat ca de obicei și nu m-am dus la petrecere. M-am pomenit cu Bălănică, bărbos și șovăitor, că a urcat în sala de meditații și m-a poftit la chef. Eram supărați unul pe celălalt, dintr-o chestie de nimic, iar el a făcut primul pas spre împăcare. Fiindcă n-am refuzat niciodată o mână întinsă, mi-am strâns cu regret cărțile și l-am urmat pe amicul meu cu care m-am împăcat pe loc. A fost o noapte de neuitat. Emil oficia degustarea, așezat pe singurul scaun mai acătării din cameră. Ceilalți stăteau pe unde apucaseră. Paharnic era Adrian Radu. El ne punea băutură în niște căni de marmură, direct din bidon. Fiindcă prima dată ținuse degetul mic al mâinii în sus, Banu nu-l mai lăsa să toarne decât în acest mod. Dacă Adrian uita să ridice degetul, Banu îi ordona să pună vinul înapoi în recipient și să-l servească din nou. Adrian a tot pus vin, făcându-și probabil porție și când noi nu ne uitam la el, până a căzut ca secerat, pe patul pregătit cu grijă, din timp. Arăta ca un războinic căzut eroic, pe câmpul de luptă. Înduioșat de soarta lui, m-am dus la patul său și i-am turnat o cană de vin în cap pentru a-l trezi. Zadarnic ! Emil râdea cu lacrimi. Atunci băieții și-au sorbit repede vinul din stacane și i-au aruncat lui Adrian cănile goale în cap. Una, cea din care bea Ivan, era ciobită la buză și i-a făcut somnorosului o tăietură adâncă, între ochi.
- Cine m-a lovit, că-l omor ! s-a ridicat Adrian, mare și încruntat, cu sângele șiroindu-i pe față.
A căzut însă la loc pe pernă și a adormit din nou. Emil zâmbea acum discret, ca într-un salon de secol XIX. Se minuna, probabil, că realitatea făcea concurență imaginației sale.
După o vreme, Bălănică s-a strecurat binișor în camera lui, s-a întins pe pat și a oftat mulțumit. Credea că scăpase. Dar eu eram pe urmele lui. L-am înșfăcat de barbă și l-am readus la petrecere.
- Eu am lăsat cărțile pentru tine, iar tu fugi ca un laș și mă lași baltă ? i-am zis.
Pe urmă, doi inși au început să se ciondănească și s-au apucat la bătaie, din pricina pictorului norvegian Munch. Emil îi privea cum îmi imaginam că se uita Oblomov la slugile sale care se certau prin curtea conacului. Am sărit să-i despart pe împricinați. Eram la mijloc, cu mâinile în piepturile lor, iar cei doi încercau să se lovească. Cel din stânga îmi căra cu nemiluita pumni în cap, cel din dreapta mă altoia zdravăn cu picioarele în abdomen și, în general, pe unde nimerea. Credeau că se bat între ei ! Emil a început să râdă în hohote, iar eu mă gândeam, în timp ce eram burdușit bine, că trecuseră șapte săptămâni de cursuri și nu trimisesem nicio scrisoare acasă . Mă văd în dimineața următoare îmbrăcat în haina unuia mai solid - când chefliii se retrăseseră în camere, fiecare luase ce nimerise ! -, mergând prin răcoarea dimineții, pe lângă Cișmigiu, și îndreptându-mă către facultate. Râdeam de unul singur ! Îmi trecuse depresia pe care o avusesem în ultimul an de liceu ! La întoarcere, i-am văzut pe căminiști încurcați, jenați, cerându-și scuze. Băieți educați, ce să mai vorbim ! Îi dureau mâinile de atâta cafteală, ca pe Ștefan Iordache și Sebastian Papaiani, care avuseseră și ei un conflict, într-o noapte de pomină. În ceea ce mă privește, încasasem, datorită bunăvoinței mele, cele mai multe lovituri, fiind tăbăcit de bătaie, dar nu rămăsesem cu semne pe față. În schimb, Adrian, care dormise tun toată noaptea, avea capul crăpat în două. Era bandajat tot.
- Dacă vine tata pe la mine și mă vede cu p… asta între ochi, nu crede că m-am bătut prin vreo cârciumă ? se lamenta el.
Doamne, ce timpuri !
Îmi mai amintesc o scenă trăită alături de Emil. El și Stratan aveau o vorbă : „ Când o să ningă, multe se vor lămuri.” Eram cu Emil și cu Ioșca ( un nevăzător cu care eram prieten și care mergea la meciurile Stelei ! ) la mine în cameră. Pe fereastră vedeam cum în fața cantinei, niște africani făcuseră o coadă imensă. Erau dezbrăcați ca la Ecuator și începuse un pui de viscol. Bieții băieți dârdâiau și se uitau îngroziți la fulgii care erau pe cale să-i îngroape acolo, în campus. Și atunci ne-a cuprins un rîs drăcesc. După ce i-am explicat orbului ce se întâmpla, râdea și el de se prăpădea.
- Bătrâne, noi râdem de mila ăstora, a spus Emil.
Emil trăiește în Vălenii de Munte și este un strălucit profesor al liceului din localitate. Sunt convins că dacă ar fi vrut, ar fi putut face ușor o frumoasă carieră universitară. După ce nu l-am mai văzut decenii în șir pe prietenul meu, am uitat să râd. Dar am descoperit cât de mare poet este. Unul adevărat, care te saltă de pe scaun. El scrie acum așa cum trăia în tinerețe. I-am dedicat o cronică entuziastă și țin permanent poeziile sale pe birou, lângă calculator. Mă gândesc că odată și odată, până a nu muri, ne vom revedea. Plănuim de câțiva ani să ne reunim, într-o vară-primăvară, toți foștii căminiști din Grozăvești și 6 Martie și să reînviem spiritul generației noastre.
Poate odată, poate, poate, cum sună un vers al lui Stratan.
Deunăzi, un coleg mai în vârstă mi-a spus :
- În iarna asta o s-o duc în băi, mâncăruri și petreceri.
Am înțeles pe loc că atunci când făurești bijuterii care îi fac fericiți pe oameni, poți fi sigur că nu ai trăit degeaba pe fața pământului.
joi, 1 decembrie 2011
La ce mă mai aștept
* La ceremoniile legate de 1 Decembrie, Crin Antonescu va spune că Traian Băsescu a încercat să împiedice realizarea Marii Uniri, îmbiindu-l cu whisky pe regele Ferdinand, dar datorită vigilenței opoziției, întregirea țării a devenit realitate.
* Preafericitul Patriarh Daniel va da o dispoziție prin care stareții mănăstirilor vor avea dreptul să dețină cinci neveste tunse și legitime, după vorbele lui Urmuz. Măicuțele care dețin aceeași funcție vor fi recompensate cu un număr dublu de soți, aleși dintre călugării mai bolovănoși. În incinta mănăstirilor vor fi amenajate restaurante, săli de masaj, piscine, saune și mall-uri.Totodată asupra medicilor care au constatat că maica Sebastiana a născut două gemene, concepute în postul Paștelui, va fi aruncată anathema.
* Arbitrii români de fotbal vor juca efectiv în echipele ai căror patroni au fost generoși cu ei. Vor înscrie goluri, vor da pase și îi vor faulta dur pe amărâții care n-au avut ce să le ofere.
* Va apărea o nouă lege la Sănătate. Pacienții fără venituri își vor plăti serviciile medicale cu propriile organe. De pildă, intri în spital, ți se repară stomacul, dar ești nevoit să cedezi jumătate din ficat. Vei rămâne fără ochi, mâini și picioare, dar vei beneficia de o funcționare ireproșabilă a prostatei !
* Fiindcă din salariu nu-și pot cumpăra nici două cărți, iar țara nu are bani decât pentru hoți, profesorii vor renunța la leafă și vor pleca la cerșit, luând la colindat casele foștilor elevi.
Prieteni, nu ratați ocazia și așteptați-i după ușă, cu bâtele pregătite !
* Preafericitul Patriarh Daniel va da o dispoziție prin care stareții mănăstirilor vor avea dreptul să dețină cinci neveste tunse și legitime, după vorbele lui Urmuz. Măicuțele care dețin aceeași funcție vor fi recompensate cu un număr dublu de soți, aleși dintre călugării mai bolovănoși. În incinta mănăstirilor vor fi amenajate restaurante, săli de masaj, piscine, saune și mall-uri.Totodată asupra medicilor care au constatat că maica Sebastiana a născut două gemene, concepute în postul Paștelui, va fi aruncată anathema.
* Arbitrii români de fotbal vor juca efectiv în echipele ai căror patroni au fost generoși cu ei. Vor înscrie goluri, vor da pase și îi vor faulta dur pe amărâții care n-au avut ce să le ofere.
* Va apărea o nouă lege la Sănătate. Pacienții fără venituri își vor plăti serviciile medicale cu propriile organe. De pildă, intri în spital, ți se repară stomacul, dar ești nevoit să cedezi jumătate din ficat. Vei rămâne fără ochi, mâini și picioare, dar vei beneficia de o funcționare ireproșabilă a prostatei !
* Fiindcă din salariu nu-și pot cumpăra nici două cărți, iar țara nu are bani decât pentru hoți, profesorii vor renunța la leafă și vor pleca la cerșit, luând la colindat casele foștilor elevi.
Prieteni, nu ratați ocazia și așteptați-i după ușă, cu bâtele pregătite !
Abonați-vă la:
Postări (Atom)