Cehov și omul moral

Un dialog între două personaje din povestirea Un duel de Cehov :
- Cine a inventat legea morală, proprie fiecăruia dintre noi ?  Filosofii ? Sau a sădit-o Dumnezeu în om atunci când l-a creat ?
- Nu știu, însă această lege este atât de comună tuturor popoarelor și tuturor timpurilor, încât, după mine, ar trebui considerată ca fiind legată organic de om. N-a inventat-o nimeni : ea a fost, este și va fi. N-aș putea să-ți garantez că vom ajunge s-o vedem vreodată la microscop, însă legătura ei organică o dovedește însăși realitatea : afecțiunile serioase ale creierului și toate bolile așa-zise mintale se manifestă înainte de toate, dupăcâte știu, printr-o abatere de la legile morale.
- Bun ! De aici rezultă că, după cum stomacul nostru cere mâncare, așa și simțul moral ne cere să-i iubim pe semenii noștri. Nu-i așa ? Dar firea noastră, din motive egoiste, se împotrivește vocii conștiinței și rațiunii și de aceea se iscă așa de multe probleme care te zăpăcesc de cap !

           Să nu fii moral înseamnă, după Cehov, să nu fii în toate mințile !  Omul normal, armonios sau frământat de probleme, este profund moral. Egoismul  său îi creează însă probleme în această direcție.
Discutând în termeni mitologici și naivi, sunt de părere că omul a fost conceput ca o ființă amorală, așa cum sunt și animalele. În Eden, omul şi femeia au voie să mănânce din fructele tuturor pomilor din paradis, inclusiv din pomul vieţii, dar le este interzis să se atingă de pomul "cunoştinţei binelui şi răului", fiindcă, îi spune Dumnezeu lui Adam, "în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit." Ce să înțelegem de aici ? Că, în ziua în care va deveni moral, omul va dispărea ca specie ? Adam și Eva încalcă interdicția, iar argumentul Șarpelui cu care îi convinge pe cei doi să nu respecte porunca lui Dumnezeu, acela că nu vor muri, se dovedește corect. Numai că entitatea umană și-a schimbat destinul. Cunosc teoriile potrivit cărora pomul cunoștinței binelui și răului ar fi ADN-ul uman și că ființa umană și-a modificat codul genetic... Nu vreau să intru într-o polemică inutilă cu nimeni...
Am dezbătut problema cu un bătrân autodidact, un om de un caracter exemplar, dar care are puțină carte. Mai exact, a mers șase ani la școală... În exprimarea opiniilor, el nu a folosit cele mai potrivite cuvinte, așa că, în mai multe cazuri, a trebuit să reformulez, utilizând vorbele mele. Mi-a spus, în esență, următoarele :
Morala s-a cizelat prin tabuuri și interdicții în mii de ani de civilizație, pentru a feri omul și societatea de autodistrugere. Preceptele morale se transmit în familie și la școală. De către cine ? se  întreabă autodidactul.... S-ar părea că, în acest de început de mileniu, deși este religios,  omul pare ( sau a devenit ) o ființă imorală, în multe privințe inferioară celorlalte viețuitoare.
Animalele ucid să se hrănească.
Oamenii ( și anumite specii de șobolani ) omoară din plăcere.
Animalele se împrechează pentru a-și perpetua specia, într-o anumită perioadă de rut.
Oamenii se împerechează, din plăcere, în fiecare zi a anului. Cum să ai încredere într-o specie care ar face amor toată ziua ? Ce fel de morală ar putea promova ea ? Un bărbat care dorește o femeie (sau mai multe ! ), zi și noapte, nu mai este în totalitate responsabil de actele sale, chiar dacă salvează cumva aparențele. La fel se întâmplă și cu sexul așa-zis slab. În realitate, e cel puternic... Lăsăm la o parte perversiunile....
Cu excepția hârciogilor și șobolanilor, animalele nu strâng provizii. Iau din natură exact cât le trebuie pentru a-și asigura masa.
Oamenii adună bani și bunuri fără niciun fel de limite.
Instinctul de posesie, setea de sânge, de putere și de sex sunt, în cazul omului, copleșitoare.
Unde să mai încapă și morala ?

P.S. S-ar părea că în marea proză rusă, personajul imoral este un caz de anormalitate. Un posibil titlu de eseu : Un caz de patologie literară : personajele prozatorilor ruși și imoralitatea...

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Am fost primit în Uniunea Scriitorilor din România. Gândindu-mă la unii dintre noii mei colegi, mă simt mândru și onorat.
Țin să mulțumesc, în mod special, celor care m-au ajutat și care sunt, fără excepție, scriitori importanți ai literaturii române de azi. Nu știu în ce ordine să-i iau, ca să nu supăr pe niciunul. Cred că e corect să folosesc un criteriu cronologic. Așadar mulțumesc următorilor creatori cărora le voi rămâne mereu îndatorat :
Ion Stratan, care nu mai este printre noi și care m-a încurajat în toți anii ( mulți, foarte mulți ) în care nu am scris nimic ;
Tudor Cristea, care mi-a întins o mână în cel mai greu moment al vieții mele și mi-a rezervat un capitol în ultima sa carte ;
Stan V. Cristea, care vegheaza, frățește, asupra destinului meu literar ;
Constantin Țoiu, care m-a comparat, primul, cu Urmuz și a scris vreo trei articole în acest sens, în România Literară ;
Alexandru Cistelecan, care a publicat prima recenzie scrisă cu profesionalism,  dspre Biblioteca lui Noe  și mi-a dedicat un capitol în volumul Al doilea top ;
George Geacăr, autorul primei cronici despre romanul meu de debut ;
Ana Dobre, care a scris cu competență și înțelegere despre tot ce am publicat ;
Valeria Manta Tăicuțu, care a scris, de asemenea,  cu competență și înțelegere despre toate cărțile mele ;
Mădălina Ghiu, care mi-a publicat cea mai importantă carte ;
Radu Aldulescu, care m-a comparat cu Kafka, în Luceafărul, și a dat, prin prestigiul semnăturii sale, o nouă dimensiune acțiunii mele literare ;
Horia Gârbea, care, pe lângă faptul că a scris inteligent despre mine, m-a sprijinit în mod hotărâtor  și a avut cea mai importantă contribuție în  procesul validării mele ca membru al USR ;
Călin-Andrei Mihăilescu, care m-a susținut necondiționat ;
Coman Lupu, care mă onorează cu prietenia lui de aproape 30 de ani ;
Kocsis Francisko, care m-a sprijinit moral tot timpul, deși nu ne-am văzut niciodată ;
Daniel Pișcu, care mi-a sărit în ajutor la cel dintâi semn pe care i l-am dat ;
Gabriela Gheorghișor, Ada Chifor, Liviu Comșia, Dumitru Augustin Doman și Ștefan Vlăduțescu, care au scris cu entuziasm despre mine.
E bine să nu ne uităm niciodată datoriile.
De ce am ajuns aici atât de târziu ? Aș putea să spun : mai bine mai târziu decât niciodată ! Dar sunt dator cu niște explicații. Le voi da pe scurt.
În copilărie visam să ajung scriitor : ca Marquez, ca Ștefan Bănulescu. Nu știu de ce, dar nu-mi plăcea Marin Preda... Am debutat, la 18 ani, în Luceafărul. În același an am obținut Marele Premiu la Festivalul Național de Poezie Dimitrie Bolintineanu. În anii studenției, pe vremea când mă împrietenisem cu Ion Stratan, am scris și am publicat poeme și eseuri. După un an, am început să fiu urmărit de Securitate și am avut un accident straniu, în urma căruia am stat vreo trei luni prin Spitalul Studențesc. S-a ales praful de toate proiectele mele.
Vreo 22 de ani n-am scris nimic.
Am revenit abia în 2003, cu Biblioteca lui Noe.
De aceea, ca scriitor, mă simt cu peste 20 de ani mai tânăr decât sunt în realitate.
Sunt în măsură să depun mărturie că, dacă nimeni nu-i întinde mâna ( așa cum au făcut cu mine Tudor Cristea, Horia Gârbea, Radu Aldulescu și Mădălina Ghiu ), un autor este își ratează țintele, oricât de mare ar fi valoarea lui. Cunosc numeroși poeți și prozatori, rămași anonimi, mai talentați decât foarte mulți condeieri consacrați.
Nu pot prevedea ce-mi va rezerva viitorul, dar am luat câteva decizii importante :
1. Voi rescrie, în întregime, Ghețarul și îl voi reduce la 250-300 de pagini ( poate și mai puține ), din 407, câte are . Voi face operația respectivă după ce voi finisa romanul pe care l-am terminat în această vară.
2. Voi scoate unele capitole din Maimuțe în haremul nopții și voi reintitula cartea  Maimuțele nopții, așa cum intenționasem inițial.
Amin.

Intelectualii și gospodarul

Armata e o perioadă ciudată. Simți că nu mai ai identitate și că, dincolo de regulamente și ordine, poți săvârși orice porcărie. Oamenii care consideră că și-au făcut educația în armată sunt periculoși și toxici pentru semenii lor, din orice punct de vedere am privi lucrurile. Dar nu despre asta voiam să discut.
În armată ești veșnic obosit și flămând. De aceea îl priveam cu invidie pe plutonierul-adjutant, un oarecarecare Pană, care avea cheile de la magazia cu efecte militare, dar răspundea și de alimente. Era un bărbat între două vârste, îmbătrânit înainte de vreme, acru și grobian ca toți subofițerii de acolo. Se purta urât cu noi, care ne socoteam crema armatei române. Eram teriști, intelectualii unității militare : actori, regizori, filosofi, filologi și istorici. În bătaie de joc îi ziceam plutonierului, evident în spate,  „generalul Panenka” :
- Șase, vine generalul Panenka !
- Uite-l și pe boul ăla de general Panenka.
- Vine Panenka, 'tu-l în tablele de pe umăr !
Îmi plăcea îndeosebi cum rostea porecla asta Ștefan Cârje, ajuns cândva prezentator de știri la TVR, unde lucrează, din câte am înțeles,  și în prezent :  apăsat, cu gura plină de bucuria rostirii.
Se pare că „generalul” cam mirosise că ne batem joc de el. Noi, românii, nu suntem ca sicilienii, să repectăm legea tăcerii. Noi suntem delatori prin vocație. Din patru inși, trei sunt turnători. Turnăm unde ne vine la socoteală : la șefi, mai mari sau mai mici, la superiorii pe linie de partid, la poliție, la primărie, în sfârșit unde simțim că le putem face un rău cât mai mare prietenilor noștri.
Așa că „generalul Panenka” vine într-o zi hotărât, ne adună în dormitor, ordonă „ Pe loc repaus !” și ne spune :
- Băi, pufarezilor ! Am văzut că voi vă dați oameni superiori, învățați și vă cam uitați de sus la soldații obișnuiți, de la trupă.  Ce zic eu, mă cam luați și pe mine peste picior și mă batjocoriți când nu sunt de față... De, voi sunteți studenți, oameni cu carte și de familii bune... Poate că ați primit și o educație superioară... Cu toate că nu se vede. Vă văd venind din oraș beți morți... Insecta aia din rândul al doilea - și a arătat către un filosof gras și roșu - venea de-a bușilea, bă, fraților, din oraș, dacă s-a mai pomenit așa ceva !  Iar la masă vă comportați ca niște porci, vă bateți cu castroanele pline cu alimente și mânjiți intenționat mesele și scaunele, în timp ce trupeții, analfabeții ăia, cum îi socotiți voi, se comportă foarte civilizat și mănâncă în liniște și ordonați. În sfârșit... Dar fiindcă voi știți atât de multe lucruri, permiteți-mi să vă întreb și eu ceva. Îmi permiteți ?
- Vă permitem, tovarășe plutonier, a spus actorul Anghel, cu o voce groasă și cu un respect exagerat. Cum să nu vă permitem !
- Atunci, dacă îmi permiteți, spuneți-mi și mie cum se numesc dispozitivele alea cu care se închid ferestrele.
Și ne-a arătat niște mânere metalice.
Am stat și ne-am uitat muți la ele.
- Vedeți ? Nu-i așa că nu știți ?
Apoi cu glasul înalt și puternic :
- Bă, boii dracu', bă, se numesc foraibere, bă ! Iar alelalte se numesc olivere și cremoane, bă ! Vă dați mari oameni, bă, și nu știți nici pe unde călcați, bă ! Duceți-vă dracu de proști și să nu vă mai văd că vă dați aere, că vă bag la carceră !
Și-a lut șapca de pe masă și a ieșit scârbit.
Toate ca toate, dar chestia cu oliverele și cremoanele ne-a lăsat cu gura căscată. Ne făcuse ! Câteva zile, uneori și noaptea, îi vedeam pe camarazi cum ridică degetul arătător al mâinii drepte și rostesc aproape în șoaptă, privind către cer, cu un aer misterios și inspirat :
- Olivere și cremoane...
Astăzi mi-am adus aminte de ignoranța noastră de atunci, fiindcă mi se blocaseră... oliverele și cremoanele de la ferestre...

Goe și fiii

După ce a terminat facultatea și a fost repartizat, ca profesor, la o școală din Întorsura Buzăului, poetul Alexandru Mușina a trecut într-o zi pe la cămin și ne-a relatat lucruri care țineau parcă de un realism dement, împănat cu burlesc și imagini grotești. Ne spunea, de pildă, că acolo femeile beau în cârciumă, cot la cot cu bărbații, până cad sub mese. Că mulți sunt atinși de sifilis și că au răni deschise pe față și în jurul gurii.  Că școlarii sunt oligofreni...
S-a întâmplat ca Mușina să aibă prima oră de curs la clasa a VIII-a. Mirosise el că școala semăna cu un batalion disciplinar și și-a făcut socoteala că, dacă se va da dur, îi va intimida de la început pe elevi și nu va mai avea probleme după aceea. ( Mușina e înalt, dar are o figură blândă, calină, de motan afectuos și puțin sictirit.)
- Șeful clasei în picioare, a ordonat poetul, încecând să-și îngroașe vocea,  după ce a intrat în sala de clasă și a aruncat, energic și autoritar, catalogul pe catedră..Vreau să notez absenții !
- Hă, hă, hă, hă, hă, au râs toți ca de o glumă bună.
- De ce râdeți, mă ? a întrebat descumpănit Mușina.
- Hă, hă, hă, hă... Păi, șeful clasei a rămas repetent !  a urlat un handicapat din prima bancă.
Iată că au trecut anii și elevii lui Mușină s-au făcut mari, și-au deschis afaceri sau sunt șomeri și muritori de foame. În schimb, urmașii dlui Goe, prostul eternizat de Caragiale, au devevenit senatori, deputați și miniștri. Nu vreau să comentez evenimentele politice : mă țin cât pot de departe de lupta animalică pentru ciolan care caracterizează toate taberele aflate într-un veșnic conflict. Spun doar că ar fi normal ca adversitatea dintre membrii diferitelor partide să meargă numai până la un punct. De acolo înainte să funcționeze un fair-play necesar. Așa ar fi civilizat. Ura nu are ce căuta în orice fel de confruntare. Cum rămâne cu iubirea și cu iertarea creștină ? Sunt ele doar praf în ochi ? Și, de asemenea., opinez că e bine ca politicienii să recunoască meritele reale ale opozanților lor. Altfel, totul se transformă într-o dispută între urangutani. Și cineva care se coboară până aici nu merită stima nimănui. Am înțeles că, din păcate, nu ne mai interesează cultura și valorile umane create în mii de ani de civilizație.. Nu ne interesează nimic. Dar nu mai avem pic de demnitate ? Revenind la Goe, e necesar să recunoaștem că am stat totdeauna prost la capitolul educației în familie. Cu oricine individ te poți înțelege, fie el cult sau analfabet, dar omul care nu are cei șapte ani de acasă e un rinocer veritabil, cu care nu poți avea niciun fel de dialog.   Pe vremuri, în localitatea în care trăiesc, era un preot foarte respectat, înțelept, cu o morală impecabilă și având multe vorbe de duh. De pildă, cineva se plângea că a fost bătut de fiul său și cerea sprijinul parohului. „Proști părinții, Ioane ! Proști părinții care l-au crescut și l-au educat !”, spunea scurt omul lui Dumnezeu, vrând să sugereze că chiar el, Ion, e vinovat pentru comportamentul copilului. Preotul avea, evident, dreptate. Vă aduceți aminte de familia lui Goe ? Cum se comportă mamițica, tanti Mița și mam'mare ?  Ca niște mahalagioaice nesimțite. ( „Mam'mare își face cruce, apoi își aprinde o țigară...” „Și mam'mare se hotărăște să stea în coridor, pe un geamantan străin...” )  După logica admirabilului popă, aproape toate persoanele publice care se crăcesc azi pe micile ecrane, „vedete” sau parlamentari, sunt copiii domnului Goe. Sau Goe în mai multe variante. Inculți, fără educație, grobieni și inumani, ei au pierdut contactul cu realitatea ( unul dintre ei, de zeci sau de sute de ori milionar în euro, spunea că ar putea trăi, el și familia lui, cu 1500 de lei pe lună ! ) și se închină unui singur zeu : propriul buzunar.
În timp ce francezii îl puneau pe Malraux în scaunul de ministru al culturii, noi cocoțăm acolo numai prostovani de doi bani. ( Las la o parte pe Pleșu și Caramitru care n-au rezistat prea mult și rămân la părerea mea că singurul om politic care a promovat adevăratele valori a fost Petre Roman. Dacă ne uităm cine au fost miniștrii cabinetului său, ne dăm repede seama de acest adevăr. ) Cine a ajuns, printre multe alte nulități, în funcția respectivă la noi ? Păi, un oarecare domn I. Altminteri, cu bani mulți, pus la patru ace și trăind după standarde la care prozatorul Radu Aldulescu nici n-ar putea visa. (  În treacăt fie spus, m-a consternat un articol al lui Cărtărescu în care cunoscutul autor își exprima fierbintea recunoștință, dacă nu era bătaie de joc ( și nu era ! ), că un om de importanța și anvergura lui Mircea Geoană i-a făcut nesperata onoare de a veni, pe o ploaie puternică, la o lansare de carte organizată de el, umilul autor al Levantului ! Câtă ipocrizie ! Ce caterincă !)  Ce este domnul I. ? Păi, e un om foarte valoros, e textier de muzică ușoară și, probabil, organizator de dansuri tribale, în junglă. Și ce face I. ? Apare pe posturile de televiziune și începe să debiteze enormități. ( Sunt parlamentari, cum e mediocritatea patentată numită G., care stau mai mult prin studiourile de televiziune, iar la serviciu, adică la Parlament, se duc de trei-patru ori pe an ! Mai bine de Crin Antonescu : el nu se duce deloc la slujbă. Ce, e prost ? El vrea să ajungă Președinte. Știe el ce știe. Au ajuns acolo alții mai reduși decât el...  Și nu mă refer la Băsescu...) Ce spune dl  I. ? Citează din Marin Preda, fără  să fi deschis un op scris de teleormănean.. În opera lui Preda, povestește eruditul versificator, există un personaj numit Cocoșilă care are o replică favorită : „Pe ce te bazezi ?”. Asta îi întreabă și el pe guvernanți : pe ce se bazează ei când iau nu știu ce măsuri, etc. Cine a răsfoit măcar cărțile lui Marin Preda știe că replica „Pe ce te bazezi ?” aparține lui Paul Ștefan ( „A lu' Parizianu”) din Delirul, nicidecum lui Cocoșilă, care era expert în înjurături și avea și el două vorbe pe care le folosea mai mereu : „Ești prost !” și „ Mănânci căcat !”. Probabil că atunci când le uitiliza, avea de-a face cu oameni de teapa maestrului I.
Pentru fiecare om e important altceva. Nu trebuie neapărat să ne pricepem la literatură. Dar dacă nu cunoaștem domeniul, e bine să nu ne băgam, fiindcă mirosim a proști.
Și mai puneți mâna și citiți și dumneavoastră câte ceva din sectorul în care activați, domnule I., deoarece un om poate să trăiască foarte bine chiar dacă nu deschide o carte, dar dacă are pretenția de a fi cineva sau de a mâna niște turme de inconștienți la vale, e absolut necesar să-și mai subțieze mintea cu niscaiva tratate.
Dacă nu, du-te, prietene, și sapă șanțuri ! Că asta nu cere carte și niciun fel de pricepere.

Sudul magic și Europa diabolică

Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineață arestat. ( Procesul)
Era seară târzie când K. sosi. ( Castelul)
De pe vasul care intra în portul New york cu motoarele încetinite, tânărul Karl Rossmann, în vârstă de șaisprezece ani, expediat în America de sărmanii lui părinți pentru că fusese sedus de o servitoare care îi făcuse un copil, privea cu încântare zeița Libertății, zărită încă din larg, dar care se ivea acum parcă dintr-o lumină solară, devenită brusc eruptivă. ( America)
Vasile Lovinescu a explicat, în Al patrulea hagialâc, de ce Mateiu folosea inițiala P. : Pașadia, Pantazi, Pirgu, Pena Corcodușa. La Kafka, lucrurile par, în această privință, mai simple. Mă pune însă pe gânduri decizia scriitorului de a i se arde, după moarte, toate manuscrisele, printre care erau și cele trei uluitoare romane. Poate că niciun alt scriitor n-a realizat, precum Kafka, acel continuum romanesc care transformă o carte într-o lume vie și inconfundabilă, cu legi proprii, oameni, străzi și peisaje, cu pământul pe care se sprijină toate acestea și cu cerul care oglindește inefabilul existenței lor. Și ne gândim la  nume grele : Gogol, Dostoievski, Thomas Mann, Steinbeck, Faulkner,  Knut Hamsun.
Când a început să scrie, Marquez a vrut să semene cu Kafka. N-a reușit. Păi, cum să semene cu Kafka, am spune noi, un creator ( chiar genial fiind ) care trăiește în umbra și parfumul pădurilor tropicale, cu abundență de fructe aromate, păsări colorate și femei ciocolatii, unde nu e frig niciodată, iar fantomele sunt blânde și întrețin relații cordiale cu cei aflați în viață ? Cum poate să scrie precum Kafka unul care nu a încercat niciodată frigul teribil, foamea crâncenă, singurătatea și demonii ascunși în cețurile Nordului ?  Și, mai ales, frica. Milioane de nuanțe ale fricii care nu există în Sudul literar. Venind dintr-o lume cu vrăjitori care sunt robiți simțurilor, Marquez nu putea inventa decât realismul magic. Carpentier, Juan Rulfo, Roa Bastos, Romulo Gallegos, Manuel Scorza, Miguel Angel Asturias și Mario Vargas Llosa ( nu-l menționez pe Cortazar, fiindcă el e un artist singular ) nu sunt sortiți să îmbrățișeze absurdul și să ne înspăimânte cu labirinturi, castele, metamorfoze stranii și diavoli cu chip de om. Aceștia au apărut în locurile unde sunt ierni geroase, pe străzile pe care au pășit  Gogol, Bulgakov, Dostoievski, Kafka, Canetti, Buzzati, Hoffmann, Goethe, Thomas Mann. Aici e lumea diabolicului, a absurdului și a fantasticului subtil și amăgitor.
Mai sus, în Nordul extrem, unde este numai iarnă,  și în cărțile lui Hamsun, Bojer, Waltari și Torgny Lindgren, lumina se limpezește, căpătând nuanța odihnitoare a mierii,  iar noi putem visa la femei frumoase și seri când stăm lângă foc, în cabane de lemn, așteptând renii care ne vor bate cu coarnele în ușă.
Nord-americanii nu sunt nici magici, nici fantastici.Cu ochiul lipit de realitate, scriind alert și atrăgător, ei se gândesc în primul rând la cititori. Vor să vândă cât mai multe cărți și de aceea, exceptându-i pe Faulkner și Thomas Wolfe, par de o simplitate dezarmantă.  Având un solid substrat psihologic și moderni precum Joyce ( Faulkner), posedând o scriitură impecabilă ( Hemingway ) ori punându-și problemele fundamentale ale existenței omului în lume ( Steinbeck), nord-americanii au pus la punct o piață de carte de invidiat. Trăind într-o societate ipocrită ( ca și a noastră ) care face mare caz de familie și de valori morale, cei mai îndrăzneți dintre ei ( Miller) au fost nevoiți să plece în Europa pentru a-și tipări opurile. Acest sistem bazat pe eficiență financiară va da în cele din urmă nenumărați fabricanți ( pe care i-a exportat și în Anglia ) ai unei noi specii literare, numite thriller, care nu mai are nicio legătură cu valoarea artistică sau cu literatura de calitate. Dar banii curg. Acum câțiva ani, John Grisham câștiga, în medie, 40 de milioane de dolari pentru fiecare carte, incluzând și drepturile de ecranizare.
Și ar mai fi și genul horror care, alături de cel menționat înainte, au pervertit definitiv gustul publicului necultivat. America de Nord a dat, într-un fel, semnalul dispariției marii literaturi.
Dar noi ? Cum suntem noi ? Călduți și realiști. Minuțioși, plictisitori și pedeștri. Primitivi și rurali, când nu suntem urbani și anemici. Literatura română a dat multe romane foarte bune, dar care dintre ele s-au bucurat de un real succes ? Ion și Moromeții, evident. Este exclus ca lui Moromete să-i crească  aripi în timp se se deplasează către poiana lui Iocan, iar lui Ion să i se transforme coasa în cine știe ce șarpe malefic, în vreme ce el se iubește cu Florica pe arături. Așa cum nu prea avem sfinți în ceruri, nu avem nici îngeri în romane. Aldulescu e o excepție, evident. Iar la Agârbiceanu și Cărtărescu găsim fantome, strigoi sau schelete hâde. Fiecare personaj pleacă de undeva, se duce altundeva, după repere fixe și stă de vorbă cu oameni care nu ne fac nicio surpriză. Știm ce poate să facă fiecare, dar ne uimesc ocările lor și ne delectăm cu înjurăturile ființelor de pe hârtie : oralitatea este, de la Slavici la Marin Preda, suverană, reprezentând principalul criteriu de apreciere. Ca să-și cultive fanteziile absurde, Ionesco a trebuit să se mute în Franța. ( După cum am arătat recent  în două cronici literare publicate în Oglinda Literară și Luceafărul, Radu Aldulescu și Horia Gârbea sunt prozatori rafinați, complicați și moderni, dar ei au fost receptați aproape exclusiv prin prisma realismului, care nu este, de fapt, decât o treaptă necesară în construcția cărților lor.) Ce dacă Mateiu Caragiale, Ștefan Bănulescu, M. Blecher, H. Bonciu, Paul Georgescu, George Bălăiță, C. Țoiu, M. H. Simionescu, Paul Georgescu , Radu Petrescu și H. Bonciu au scris cărți strălucite ?  Cei mai mari sunt, după criteriile românești și căcăcioase, Eugen Barbu și N. Breban, fiindcă realismul lor verde și gras e veridic și convingător pentru toată lumea. Dacă Franz Kafka ar fi apărut la noi, ar fi fost comentat cu un superior dezacord sau pur și simplu ignorat, iar cei mai indulgenți l-ar fi pus în spatele unei vitrine de sticlă, într-un Muzeu de Patologie Literară.
Însuși G. Călinescu accepta în silă formulele înnoitoare propuse de diverși autori români, socotind că balzacianismul va fi multă vreme axa estetică a romanului autohton. El însuși a încercat să fie balzacian, dar, din fericire, a reușit numai parțial... În unele medii, unde viața autorului se desfășoară sub ochii cititorilor, s-a ajuns la o lectură de tip jurnalistic. Cărțile sunt „citite” ca niște ziare pline de venin. Niciodată ca povești inofensive. I s-a întâmplat lui Sorin Stoica, au pățit-o Caragiale și Marin Preda. Personajele sunt inventariate și comparate cu membrii comunității : Ghilgameș e Mitică, iar Dante e Costică... Citim romanul lui X, ca să aflăm cine cu cine mai trăiește, cine s-a mai îmbătat, cine e împotriva puterii, etc. Mai mulți scriitori au avut de suferit de pe urma înclinației urâte și întunecate a oamenilor de a scotoci prin viețile altora. Setea de realitate ( de fapt, de mizerie umană ) a românului este de nestins !
 Să nu se îmțeleagă că nu-mi plac scriitorii realiști :  toți cei citați sunt pe gustul meu, dar nu sunt de acord cu impulsul nostru gospodăresc și lipsit de imaginație de a valorifica unilateral operele literare.  Fără a coborî în vreun fel meritele creației artistice ca mimesis, nu resping decât intoleranța la diversitatea de stiluri și de viziuni care trebuie să caracterizeze o literatură sănătoasă.

Vânătoare de noapte

Am fost o singură dată la vânătoare.
Dacă ar fi după mine, aș interzice vânătoarea, iar iubitorilor de pușcoace și bubuituri le-aș pune la dispoziție mii și mii de poligoane, unde să tragă până își vor sparge timpanele. Nu cunosc o îndeletnicire mai crudă și mai barbară decât aceea de a trage în niște ființe care se hrănesc, respiră, privesc lumea cu ochi vioi și se tem pentru viața lor.
Pentru a se amuza,  acești oameni ar putea organiza vânători de căciuli și pălării, precum Tartarin din Tarascon. Înarmat până în dinți și încărcat cu mâncare și băutură, acesta meregea în fiecare duminică până la marginea orașului, unde se adunau toți prietenii săi, care aduceau șunci afumate, slănină,  maldăre de cârnați, fleici , carabine și pistoale. Vânătorii își aruncau pe rând șepcile în sus și trăgeau cu sete în ele. Când nu mai rămânea niciun chipiu întreg, dădeau semnalul încetării masacrului și se puneau pe chefuit.
Îmi plac în schimb vânătorile nereușite. Unul dintre prietenii mei s-a dus într-o iarnă la vânătoare, cu un alt bărbat . Era miezul nopții, iar cei doi s-au urcat într-o Dacie și au pornit plini de voioșie. Ajunși pe câmp, au oprit motorul și și-au trecut de câteva ori, unul altuia, o sticlă pântecoasă, plină cu țuică de prune, îmbătrânită în butoi de dud. Te ungea pe suflet, mi-a zis mai târziu amicul meu. După ce au golit sticla, s-au pus să aștepte iepurii... S-au trezit abia dimineața, înțepeniți de frig. Și-au dezmorțit oasele, au pornit mașina și s-au întors liniștiți acasă.
Cum spuneam, am fost o singură dată la vânătoare. Iubeam de pe atunci animalele, dar încă nu înțelesesem că viețuitoarele de pe această planetă, fie ele păsări sau elefanți, nu au nicio apărare în fața setei nestinse de sânge a omului. Începusem să pregătesc, pe atunci, copilul uni mare om. ( N-am făcut niciodată socoteala câți profesori, învățători, ingineri, medici, judecători, avocați, asistenți medicali și gospodari destoinici au trecut prin mâna mea. Dar sunt foarte mulți...) „Tovarășul” era mare din toate punctele de vedere : funcție importantă, bani mulți, poziție solidă în Partidul Unic, avere considerabilă. În plus,  era un munte de om, măsurând peste doi metri. Ca să-mi facă o plăcere, marele om s-a gândit  să mă ducă la o vânătoare de noapte. După ce se întunecase bine,  m-am pomenit cu el la poartă. Era înarmat cu o pușcă scumpă și se deplasa cu un ARO nou, condus de șoferul său. Era toamna târziu, grâul abia încolțise, dar marele om nu ținea cont de asemenea mărunțișuri. L-a pus pe șofer să o ia direct peste semănăturile CAP-ului. Am ajuns în mijlocul câmpiei și, cu farurile aprinse, a început să caute iepuri. Apărea câte un vătui orbit de lumina puternică, se ridica pe picioarele dinapoi, rămânând nemișcat, marele om îl ochea, dar animalul, pradă unei inspirații salvatoare, o lua la fugă, iar aprigul vânător începea să înjure și lăsa pușca jos. Până la urmă, unul a rămas în două lăbuțe suficient timp pentru ca marele om să-l țintească și să-l doboare. Arma a bubuit și iepurele a început să se zbată în spasmele morții.
- Du-te și adu iepurele, i-a ordonat marele om șoferului.
Tânărul a sărit de la volan, a luat rozătorul mort și l-a aruncat în mașină.
- Mare iepure, a zis el. Mare și gras.
- Eh, un iepure ca oricare altul, a spus marele om, cu prefăcută modestie. I-l dăm profesorului.
Și pe urmă, poruncitor și ferm :
- Hai, ce mai stai ? Întoarce mașina, să mergem acasă, că s-a făcut târziu.
- Știți, a început să povestească pe drum șoferul, am avut și eu iepuri.
- Iepuri sălbatici ? a întrebat ironic marele om. Îți trăseseși crescătorie ?
- E, și dumneavoastră acum ! Cum să cresc iepuri sălbatici ? Aveam iepuri de casă. De toate rasele, de toate mărimile... Aveam cuști peste cuști și mâncam aproape în fiecare zi iepure la tavă sau fript. Se înmulțiseră și ajunsesem să număr peste o sută de bucăți.
- Te procopsisești, bă, băiete, a spus fals admirativ marele om.
- Să vedeți, a continuat șoferul. De la o vreme îmi dispăreau din puii proaspăt fătați. Aveam eu unele bănuieli, așa că am stat și am pândit la cuști. Și ce să vezi ?
- Îi mânca iepuroaica, și-a dat cu părerea marele om.
- Aș, nu ! a râs șoferul. Și-a făcut apariția cotoiul. Că nu vă spusei... Aveam un cotoi mare și gras. L-am și cântărit, avea vreo opt kile...
- Bă, tu cam tai piroane, a zis marele om.
- Nu, pe cuvânt, toată lumea se mira când venea pe la mine și vedea motanul ăsta... „Ce dracu îi dai, bă, să mănânce, de s-a făcut cât porcul ?” mă întreba câte unul... Și cum vă spuneam, și-a făcut apariția infractorul. „Gata ! m-am gândit eu. Ăsta îmi mănâncă puii de iepure!” Dar l-am lăsat să văd pe unde intră. Nenorocitul ochise o spărtură în plasa de sârmă și pe acolo s-a strecurat. Eram gata să mă reped la el, când l-am văzut că încalecă pe iepuroaică, o apucă iute cu dinții de ceafă și...dă-i...începe s-o cotoiască... ”Ce dracu iese, mă, din ăștia ?  m-am gândit eu. D-ăia cu coada lungă și cu urechile mari ?” Și mi s-a făcut așa, o scârbă de n-am mai vrut să știu de iepuri...
- Și ce-ai făcut cu ei ? a întrebat marele om.
- Am deschis poarta larg și i-am dat pe uliță pe toți. Până la unul... Au mâncat vecinii două săptămâni din ei. Ca să nu mai vorbesc de câinii din împrejurimi... Unii iepuri voiau să se întoarcă înapoi, dar i-am izgonit...
- Și motanul ? am întrebat eu. Ce s-a mai întâmplat cu el ?
- Motanul l-am omorât, fire-ar el al dracu ! I-am fărâmat capul cu o bâtă ! Să-l satur de dragoste și de iepuroaice !
- Mda, a comentat filosofic marele om. Oare așa pățesc toți cotoii care se spurcă la iepuroaice ?
N-am mai zis niciunul nimic, încercând să ne păstrăm măruntaiele întregi, în hurducăturile mașinii care trecea peste niște șleauri adânci.

O femeie coborând dintr-un autobuz

Viespi apatice sparg boabele de chihlimbar ale strugurilor.
Praf.
Secetă. Brotăceii verzi strigă înnebuniți de sete. Dimineața e toamnă, la prânz e vară.
Recitesc Hammett și îmi dau seama, cu dezamăgire, că el este părintele filmelor de acțiune care ne îndobitocesc de mulți ani încoace.
Pe strada mare au turnat două straturi de asfalt foarte groase . Ies cu bicicleta să văd dacă voi mai putea ieși, cu Peugeot-ul , de pe străduța îngustă pe care locuiesc. Asfaltul se înalță ca un zid la ieșirea din fundătura mea, depășind în înălțime spoilerul automobilului pe care îl conduc. Mă opresc să discut cu niște bătrâni. Trăncănim o vreme, ei sunt de părere că voi putea circula în continuare cu mașina mea cea lipită de carosabil, eu mă îndoiesc. Asfințitul ne bate drept în ochi și un autobuz oprește în stație. O femeie tânără și frumoasă ( genul acela care nu îmbătrânește niciodată sau o face foarte târziu și cu multă distincție )  coboară, se asigură pentru a traversa, mă salută și își continuă drumul. O cunosc, dar în liniștea aceea poleită de ultimele raze ale soarelui îmi apare ca o necunoscută misterioasă, mergând printr-un orășel la fel de enigmatic.
Și atunci mă încearcă părerea de rău că nu-i pot pune sub gleznele-i fine o altă stradă pe care să pășească, că nu-i pot  oferi un bilet pentru un alt destin, că nu pot picta aerul din jurul ei cu fluturi galbeni, mulți fluturi galbeni, ca în Veacul de singurătate al lui Márquez...

Ca într-o povestire de Saroyan

Văzând monștrii masculini și feminini ( îndopați cu steroizi și pastile) care se luptă pentru supremația mondială în tenis, mi-am amintit brusc de cehoaica Renata Tomanova.
Pe Tomanova am văzut-o prima și ultima dată  jucând într-n turneu organizat la Brașov, într-o transmisiune directă a Televiziunii Române. Avea un stil grațios de a lovi mingea și o eleganță pe care n-am mai văzut-o la nimeni. Și arăta dumnezeiește. Mai frumoasă decât toate actrițele pe care le văzusem vreodată. Dansa, pur și simplu, pe teren. Văd și acum genele ei.  E  de ajuns să spun că Sharapova și Wozniacki sunt boccii, oribile în comparație cu ea.  O priveam cu gura căscată, precum Ionică cel Prost al lui Creangă. Tomanova se confrunta cu Virginia Ruzici, căreia îi era net superioară, iar arbitrii, imparțiali ca toți românii, o furau ca în codru. Mingile lui Ruzici care ieșeau cu două palme afară erau considerate bune ! Renatei îi dăduseră lacrimile, iar mie îmi era rușine că sunt român. ( Mai târziu, la un concurs organizat la Praga, cehii s-au răzbunat și ne-au pârlit și ei bine la gimnastică. ) Până la urmă, Renata a renunțat să mai lupte, și-a luat rachetele și, în fluierele admirative și batjocoritoare ale mârlanilor, a părăsit arena. Nu am mai auzit nimic despre ea. Bănuiesc că a făcut o afacere bună, măritându-se cu un miliardar de dincolo de Cortina de Fier.
Peste patru-cinci ani aveam să-l cunosc pe Ion Stratan. Peste alți doi devenisem prieteni de nedespărțit. Pierdeam ceasuri în șir, flecărind prin căminele studențești din 6 Martie( actualul Kogălniceanu) și Grozăvești. Uneori discutam chiar tâmpenii.
- Bătrâne, l-am întrebat într-o noapte când peste București se cernea o ninsoare deasă, ai văzut-o vreodată pe Renata Tomanova ?
- Am văzut-o, bătrâne, a oftat Stratan. La meciul ăla cu Ruzici... Știi ce am făcut după aia, șocat fiind de felul în care s-au purtat ăia ce ea ? M-am dus, bătrâne, și m-am îmbătat cui, într-o cârciumă ordinară.
- Mda... un gest de solidaritate, am spus eu o inepție, știind că Stratan nu obișnuia să bea din cauza depresiei pe care o avea încă de pe atunci.
- Bătrâne, cârciuma era în Ploiești, dar vodca era rusească, așa cam ca într-o povestire de Saroyan.
M-am uitat pe fereastră, viscolul se întețise și i-am zis lui Nino :
- Bătrâne, mergem să bem ceva în amintirea Tomanovei ?
- Sigur, bătrâne.
- Bem o vodcă. Așa, ca într-o povestire de Saroyan.
Până la urmă, n-am mai băut nimic. Ne-am plimbat, cu capetele descoperite, prin viscolul nebun, din Grozăvești până în Cotroceni și înapoi. Ca într-o povestire de Saroyan. Sau poate una de Salinger.

Scriitorul și opera sa

În general, oamenii sunt judecați cu măsuri diferite. Există cetățeni care reușesc să ducă o viață liniștită, ferită de conflicte, de scandaluri și de iscoadele de meserie. În schimb, alții sunt urmăriți cu lupa de toți curioșii dornici să-și vâre nasul unde nu le fierbe oala ( ca de un cârd de câini în călduri ), taxați, judecați și priviți cu ostilitate, chiar dacă nu fac niciun rău nimănui, ba chiar au, în unele cazuri,  merite evidente. Nu li se tolerează însă faptul că se deosebesc net de semenii lor. Omul primitiv nu acceptă diferențele și își rezolvă problemele psihice prin relații conflictuale cu cei care i se par suspecți. În această mocirlă morală specific românească nu contează ce faci : totul se interpretează.
În cazul scriitorilor, lucrurile sunt și mai interesante. Am văzut cazuri în care opera e judecară prin prisma omului. Și invers. Un cunoscut poet optzecist îmi spunea, pe vremuri, că poeziile lui Mircea Dinescu nu au valoare, fiindcă autorul lor ar fi... impotent. Nu știa că un alt coleg de facultate îl considera pe el, pe nemilosul critic, ca fiind lipsit de orice talent și voia să-i spargă geamurile... Opera lui Eugen Barbu are de suferit din cauza omului, imposibil în relațiile cu confrații săi. La fel se întâmplă cu A. Păunescu, M. Beniuc și alții. ( C.V. Tudor nu intră în discuție, pentru că el nu are nicio operă, fiind doar un mâncător de fecale. Sau asta este, în România, singura „creație” recunoscută de toartă lumea ? ) Sunt și situații în care autorului i se iartă totul, pe motiv că are geniu. Un criminal a fost scos din pușcărie, pe vremuri, de Norman Mailer, pentru că deținutul avea talent literar...
Opinia mea este că viața autorului și opera lui ar trebui să fie cântărite separat, iar atenția noastră să se îndrepte exclusiv către cea de-a doua. Dar nu vreau să discut aici acest aspect. Mă gândeam la relația autor-operă, dintr-o anumită perspectivă : care dintre cele două elemente ale ecuației trebuie să  strălucească mai mult în ochii contemporanilor ? Experiența ne arată că singura care rămâne este cartea, iar autorii care și-au dominat cu autoritate creația au intrat, mai devreme sau mai târziu, într-un con de umbră, uneori nemeritat : Sadoveanu, Zaharia Stancu, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, Alexandru Vlahuță, Geo Bogza, Paul Georgescu. Când volumele scrise și-au eclipsat creatorul, acesta a avut parte de o posteritate luminoasă : Mircea Eliade ( cineva îl descria, în ultimii ani de viață, ca pe un bătrânel zaharisit, atins de cecitate ), Thomas Mann, Marin Preda ( interesant, totuși, ca personaj ), Blaga, Arghezi, Kafka, Cehov, Buzzati, Canetti, Musil, Gogol, Salinger, Pynchon, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu. S-ar părea că și jurnalele acestora din urmă sunt mai interesante decât ale celorlalți.
Sunt și cazuri în care autorul este la fel de fascinant ca propriile plăsmuiri : Tolstoi, Dostoievski, Bulgakov, Sartre, Baudelaire, Rimbaud, Cioran, Marquez, Mateiu Caragiale, G. Călinescu, Camil Petrescu, Nichita Stănescu, Ion Stratan.
Poate că și viața uni scriitor este tot o ficțiune care atrage un anumit gen de oameni, așa cum resturile alimentare devin ținta unor roiuri de muște. Pentru adevărații cititori, autorul ar trebui să fie, după părerea mea, discret și să stea în umbra cărților sale. Dacă încearcă să obțină un ascendent asupra realizărilor sale artistice, scrierile sale nu au decât de pierdut. Nu spunea un poet că toate  opurile literaturii universale ar trebui să fie considerate anonime ?  (Sunt sigur însă că s-ar găsi imediat niște șnapani care să le revendice...)

Cronica Anei Dobre

 Cronicile semnate ( în ordinea în care au apărut )  de Gabriela Gheorghișor (în Dilemateca), Radu Aldulescu ( în Luceafărul ) , Horia Gârbea  ( în Săptămâna Financiară și Luceafărul ) și Tudor Cristea( în Litere ) sunt arhicunoscute și de aceea nu le reiau deocamdată. Mi se pare, de altminteri, că această suită de postări tinde să se transforme într-un spectacol al lipsei de modestie... Țin însă să subliniez faptul că, exceptându-i pe Radu Aldulescu și Horia Gârbea,  nu-i cunosc personal pe comentatorii cărții mele. Literatura face posibil și acest miracol : anulează orice fel de distanță și îți face prieteni din oameni pe care nu i-ai văzut niciodată...

Ana Dobre

ŞERBAN TOMŞA ÎNTRE UTOPIA LUMII PERFECTE ŞI DISTOPIA UNEI LUMI DE GHEAŢĂ


Mai mult decât celelalte două romane – Biblioteca lui Noe şi Maimuţe în haremul nopţii – noul roman al lui Şerban Tomşa are o puternică latură pamfletară. Scriitorul este un observator atent, obiectiv şi imparţial, subiectiv prin selecţia întâmplărilor şi a tipologiilor. Viziunea este parabolică prin dorinţa de a surprinde esenţele şi de a vedea sub haina întâmplării generalul, pesimistă prin absenţa speranţei într-o lume dacă nu perfectă, cel puţin acceptabilă. E un defetism care ţine de subiectivitatea moralistlui. Apatia personajului, un alter ego, căci scrie el însuşi un roman, este aparentă. Cum ar spune Foster, este un narator dramatizat, incapabil să se abstragă din creaţie. Ceva din atmosfera stranie a muntelui vrăjit al lui Thomas Mann, ceva din atmosfera halucinantă a Deşertului Tătarilor lui Dino Buzzati, ceva din realismul magic al lui Gabriel Garcia Marquez, altceva din utopia unei lumi perfecte visate de un Voltaire sau Swift ţin romanul lui Şerban Tomşa la tensiunea marilor aşteptări. Alunecarea în fantastic şi magi se face uşor în translări line sau amare ca-n povestea despre ratare a ţigăncii din amintirile colonelului Buia, un fel de colonel Buendia: „…fiecare om se naşte sub un clopot de aur şi(…) orice dorinţă a lui devine o sarcină de îndeplinit pentru zeii care îl veghează. Visurile i se îndeplinesc toate şi dacă atunci când va face primii paşi în lume va alege viaţa, va rămâne de-a pururi sub clopotul de aur. Clopotul acesta este al oamenilor fericiţi şi împăcaţi. Divinitatea îi iubeşte şi nu le permite să iasă dintr-un spaţiu ocrotitor. Dacă însă oamenii vor prea mult de la viaţă, vor să fie conducători, să schimbe lumea sau arta, atunci zeii se retrag şi apar alţi zei, iar clopotul devine de argint. Acesta are o rezonanţă şi mai mare, poţi vorbi cu noii zei, poţi conduce mulţimile, ajungi un profet sau un geniu, dar te poţi şi rata. Este un clopot pentru marile figuri ale lumii, dar şi pentru rataţi…Poţi părăsi limitele stabilite de zei, dar dacă te rătăceşti şi devii un răzvrătit, te părăsesc şi noii zei, iar clopotul devine de gheaţă, invizibil…Cei mai mulţi ies şi din zodia clopotului de gheaţă şi se pierd în lume, iar zeul nenorocului îi urmăreşte şi-n gaură de şarpe…Clopotul de argint îi mai ocroteşte foarte puţin doar pe cei care au găsit drumul înapoi şi s-au cuminţit…”.
Există şi metaromanul. Tom scrie „cel mai mare roman al tuturor timpurilor”, iar detaliile care-l alcătuiesc – fulguranta asiatică, reuniunile din Christiana, pendulările în afect, rătăcirile în memorie – constituie substanţa epicului în care fiecare amintire este un jeton într-un puzzle.
Tom Kastelka şi Indio sunt ipostaze coincidentia oppositorum ale naratorului. Tom este un fel de purtător de cuvânt prin care se pun în dialog ideile teoretice. În Tom Kastelka, al cărui nume aminteşte de personajul K. din Procesul lui Kafka, intuim, însă, şi oglinda de argint a autorului însuşi, experienţa personală transfigurată având valenţele unui însemn general al lumii haotice în care trăim. Există, de altfel, o plăcere extraordinară de a pune în discuţie idei diverse precum relaţia dintre viaţă şi literatură ca relaţie dintre relativ şi absolut, contingent şi transcendent, şi prin această predilecţie spre reflecţie, romanul capătă o notă intelectualistă.
Latura eseistică este reprezentată şi susţinută prin personajul Tom Kastelka prin care naratorul face incizii în social, urmărind un profil de naţiune: „Românii sunt frustraţi, resentimentari, deloc dispuşi să recunoască meritele altora, deloc înclinaţi să-şi vadă de treaba lor. Mai exact, treaba lor e să vadă ceea ce fac ceilalţi. Ce fac ăia, ei ar face de o mie de ori mai repede şi mai bine”(p. 301). Nerecunoştinţa şi dispreţul valorilor sunt stigmatul naţiei: „Am cunoscut un director de şcoală, continuă Tom, care se lăuda că ar putea scrie poezii mai bune decât Nichita. Ce, idioţeniile alea sunt poezii? Iar ce a scris Marin Preda e vacs. Spunea că ar scrie un roman de-al lui Breban în două zile…”(301).
Alte reflecţii, care întreţin atmosfera de intelectualitate şi completează latura eseistică, privesc literatura şi arta, rolul lor în viaţa omului, relaţia dintre estetic şi etic având ceva din aerul ezoteric al Jocului cu mărgelele de sticlă al lui H. Hesse: „Înţelepţii Fundaţiei m-au împuternicit să vă spun că literatura şi arta, în general, nu se fac de dragul de a le face sau pentru a ne omorî timpul, după ce am dezertat din faţa problemelor pe care viaţa ni le pune în faţă. Valoarea pusă într-o operă artistică se reîntoarce însă, reverberând frumuseţe şi cultivând armonia între fiinţele trăitoare pe pământ, într-o terapie a fericirii…”(352). Tonul polemic există şi aici prelungit într-o serie de titluri imaginare ca şi în gruparea de cărţi terapeutice, interzise, cărţi care au schimbat lumea, „cărţi-asasin”, cărţi care „au otrăvit generaţii de intelectuali şi au distrus vieţi omeneşti după ce semidocţi criminali au încercat să le transpună în sisteme sociale şi politice”(354). Latura prea accentuat pamfletară dăunează uneori epicului. În acelaşi timp, însă, conferă valoare morală creaţiei şi valorizează astfel viaţa.
Naraţiunea urmăreşte meandrele, serpentinele memoriei agresate a lui Tom Kastelka pe care fluxul memoriei îl poartă într-un timp subiectiv, timpul propriei neîmpliniri. Sensul acestei întoarceri în trecut nu este nostalgia, ci boala de existenţă, îmbolnăvirea de real.
Tehnica înlănţuirii – poveştile, dialogurile se succed ca zalele într-un lanţ, dar nu linear, ci cu multe arabescuri, arborescent, cu răsfirări temporale într-un trecut real sau utopic, într-un prezent atins de distopie. Confuzia temporală este dată de rătăcirea într-un spaţiu fără repere şi de inadecvarea la real. Drumul în Dacia veche împreună cu Colonelul, drumul de la sat la oraş, este o călătorie într-o istorie dar şi în labirintul lui sufletesc pentru a anula un trecut obsedant reinventându-l. Flashurile trecutului îi definesc prezentul. Eşuarea în ideal îl transformă într-un inadaptat, inadecvarea la real, într-un ratat
Nucleele epice se centrează în jurul scrisorii de la Samurai. Scriitorul are un meşteşug desăvârşit de a folosi motive consacrate şi de a le da o semnificaţie proprie. E aici puţin din motivul străinului, dar şi o aluzie la scrisoarea pentru care face închisoare Victor Petrini. În această lume, Tom este mai mult un inadaptat, mai puţin un ratat, un fel de Cănuţă sau Niculăiţă Minciună: „Despre Tom Kastelka se spunea că a eşuat chir şi în propria-i ratare(…) Poate că numeroasele sale complexe se reuniseră, complotaseră şi făcuseră din el un bolnav care se uită după apusuri de soare şi dă în gropi”(p.36).
Timpul îşi pune amprenta asupra lui Tom. „Prizonier într-un glob de sticlă”, „ca un vulcan stins”, atins de sentimentul unei singurătăţi cosmice, el se investighează exigent încercând să înţeleagă sensul urcuşului său prin lume şi timp, sensul eşecului său existenţial. Hipersensibilitatea ar fi o consecinţă, printr-o prejudecată, a rădăcinilor sale ruso-moldoveneşti, ca şi predispoziţia spre introspecţie, spre melancolie: „La hotel, Tom se privi în oglindă(…) De la mama mi se trage, gândi el. Rusoaică din Basarabia, ce să-i faci…”(354). Samuraiul îl diagnostichează corect: „Teama de eşec te împiedică să spargi colivia aia de sticlă, în care eşti prizonier, şi să ieşi în lume. În altă ordine de idei, tu nu ai rădăcini decât în cărţile pe care le citeşti. Oricât te-ai strădui – şi îţi dai într-adevăr toată silinţa -, nu vei prinde nicăieri rădăcini adevărate…Vreau să spun reale…Tu nu trăieşti nici într-o urbe, nici într-un sat…Rătăceşti deopotrivă printr-un cătun cu mari bulevarde iluminate feeric şi printr-un mare oraş care are câmpii şi păduri interioare…”(382).
Spaţiul este imaginar. În oraşul Pharos, nume cu rezonanţă elină, la sfârşitul secolului al XX-lea, dominat de postmodernism, când întreaga civilizaţie şi cultură sunt reinterpretate din perspectiva prezentului dezeroizat, râsul dezlănţuit de personajele romanului „zguduie planeta”. O scrisoare misterioasă primită de la un prieten din adolescenţă, Samuraiul, îl scoate pe Tom din realitatea lui şi-l mută în Christiana, spaţiu la limita dintre real şi ireal. În Christiana, Tom este determinat să-şi reconstituie prin întoarceri succesive în timp, întreaga existenţă şi să reînsufleţească o lume pe care o credea pierdută. Timpul se dilată şi se contractă în funcţie de trăirile interioare. Tom Kastelka, un fel de Dionis postmodernist, de multe ori, are impresia că trăieşte într-o singură dimensiune – prezent, trecut şi viitor. O filozofie a existenţei situată între normal şi anormal se conturează din explorările sale: „Am senzaţia de multe ori că trăiesc o scenă deopotrivă în prezent, trecut şi viitor(…)…ideea, devenită certitudine, că toate evenimentele vieţii noastre se petrec simultan, dar noi nu suntem capabili să le trăim în acest fel”, iar ideile kantiene capătă consistenţa materiei. Ştergerea contururilor transferă realitatea în ficţiune. Ca-ntr-o poveste eliadescă, un personaj feminin remarcă la un moment dat: „Trăim într-o ficţiune”. Nu şi într-o iluzie, căci realitatea despre care referă naratorul este o deziluzie, condamnând la alienare:
„- Trăim într-o ficţiune, spune ea. De aceea povestea noastră nici nu va dura.
- Va dura veşnic, spune el.
- Dar nu în realitate. N-aş da o frunză de platan pe toată veşnicia, spune ea”(p.307).
Copilăria traumatizantă ar motiva, freudist, hipersensibilitatea şi depresiile lui Tom. Alienarea sa este motivul central al romanului, şi explică despletirea firelor epice, trăirea simultană în registre temporale diferite, evadarea în vis. Este, această alienare, modul său propriu de inadecvare la real, de accedere în ficţiune. E o maladie asumată, un fel de însemn de nobleţe care face din el un inadaptat şi-l fixează conştient în real: „Eram încă slăbit după depresia prin care trecusem în ultimul an de liceu. Cred sincer că am avut depresie toată viaţa şi asta nu mă va părăsi niciodată. E singura iubită fidelă din întreaga mea existenţă. Treceam năuc prin lume, fără să văd nimic şi pe nimeni(…)Depresia mă apăsa, mă călărea efectiv ca o tâmpită isterică şi sâcâitoare, care s-a apucat de echitaţie”(p.307).
Dar atunci când Tom găseşte în celălalt un rezonator deplin al trăirilor sale, dialogul are accente poetice. E o reverie, e o aspiraţie a naratorului auctor:
„- Ţi-a trecut vreodată prin cap că Michelangelo nu a terminat niciodată Capela Sixtină? spune ea. Că nimic nu e terminat pe lumea asta, din moment ce şi creaţia divină încă nu s-a desăvârşit?
- Şi noi? Noi suntem? întreabă el.
- Noi suntem stăpânii nopţii, spune ea.
- Ai unei nopţi fără sfârşit, zice Tom.
- Suntem frumoşi şi nemuritori.
- Suntem.
El îi simte trupul neaşteptat de viguros învăluindu-l.
- A mai căzut o stea, remarcă ea.
- A mai murit un demon.
 Pune-ţi o dorinţă în gând.
- Ştii ce sunt constelaţiile? întreabă el.
- Ce?
- Amprenta lui Dumnezeu pe sticla fumurie a morţii.
- Eu cred, zice Emi, că e aburul respiraţiei tale pe porţile de diamant ale Universului”.(pp. 309-310).
Hotelul la care poposesc şi în care se adună personajele fără nume, ipostaze ale umanităţii practice sau defectuos conformate – doctorul, profesorul, călugărul, sportivul, orbul, foşti securişti etc. – este un fel de han boccaccian sau sadovenian în cea mai bună manieră postmodernistă. Personajele se retrag din faţa unei molime, cea comunistă, dar nu-şi omoară timpul ascultând poveşti. Ei sunt convinşi că au fost invitaţi nu pentru a depăşi ratarea, ci pentru a înţelege măreţia eşecului, Leonardo Da Vinci fiind modelul arhetipal. Moştenirea lui este ideea că „merită să încerci orice”. Finalizarea unui proiect nu e atât de importantă, important este impulsul, inspiraţia care duce la idee, la revelaţie. Modelul Da Vinci se complică cu cel hamletian. Scriitorul contaminează acest motiv, al zidului părăsit, cu acela al lumii ca teatru, păstrând ideea regizorului misterios şi universal care experimentează. Lecţia spectacolului este soluţia pentru cumplitul sentiment al ratării, al neîmplinirii pe care îl resimt dramatic: „…toţi cei prezenţi în acest hotel sau aţi fost oameni de talent, cu mari posibilităţi, dar dintr-un motiv sau altul, v-aţi poticnit, v-aţi împotmolit, n-aţi putut trece peste anumite obstacole, aţi rămas în pană, nişte rataţi, nişte mediocri(…), nişte neîmpliniţi, ca şi mine, ratatul dumneavoastră de serviciu, care a visat că poate schimba destinul altora…”(p.92).
Personajele se întâlnesc într-un spaţiu bizar ale cărui hotare nu-l recunosc, care-şi pierde materialitatea devenind spaţiul de coşmar al unui oraş-fantomă în care rolurile – gazdă, musafir – devin confuze. În spectacolul montat de un regizor misterios şi cu înclinaţii perverse, timpul însuşi este reinventat. Personaje celebre precum Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Radu de la Afumaţi, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale îşi joacă destinul la nesfârşit în piesa neterminată care-şi camuflează permanent sensurile. Ei reprezintă valori mitizate şi desemantizate într-o lume care mimează normalul.
Invazia de indivizi de toate naţiile – arabi, coreeni, români etc., evidenţiază după procedeul experimentat de Eugen Ionescu în Rinocerii, modul în care anormalul şi absurdul iau locul normalului, logicului, coerentului. Numele cu sonorităţi stranii(Ovidiu Roiu, Geronimo, Samuraiul, Omar, Maeri, Amet Solofon, Indio, Cassos, Tom Kastelka, Catalan Filosofu, Gonzales Iepuroiu, poetul Găman Cocoşescu ş.a.) contribuie la configurarea spaţiului imaginar şi la atmosfera mitologizantă prin sugestia iniţiatică susţinută şi de mottourile alese ca inscripţii aşezate deasupra unui templu. Poreclele ataşate acestor nume cu rezonanţe străine au un efect demitizant, coborând în profan, sugerând că probele de iniţiere au un epic dublu.
Distopia prinde contur în imaginea Şcolii Învingătorilor a colonelului Buia. Deoarece societatea viitorului nu va mai avea nimic uman, valorile tradiţionale – generozitate etc., sunt anulate. Oamenii sunt „sănătoşi, tari” şi nu cunosc mila. Morala nu există, iar principiul de bază: „Cea mai importantă regulă este că nu trebuie să ţii cont de nicio regulă”. Decalogul este întors:
„Să nu-ţi fie milă de nimeni şi de nimic.
Să nu-ţi ajuţi aproapele.
Să-ţi urăşti aproapele, căci şi el te urăşte.
Să-ţi distrugi aproapele, fiindcă şi el vrea să te distrugă.
Să-ţi deposedezi aproapele de toate bunurile, ca să ţi-l poţi face sclav.
Să iei femeia aproapelui ca să-i distrugi moralul.
Să minţi, să înşeli şi să furi.
Să nu suporţi contrazicerea dacă vine din partea altcuiva decât a lui Dumnezeu.
Să ştii că iubirea şi prietenia nu există”. Iar filosofia râsului este ultimul cinism.
Senzaţia de lume anormală e dată şi de excesul de sex. Personajele au, parcă, o singură preocupare – fie se gândesc, fie îşi evocă scene reale sau imaginare, fie îşi imaginează scene de sex. Absenţa moralei şi a preocupării de morală creează distopia prin imaginea animalităţii umane şi absenţa metafizicii. Este imaginea unei lumi groteşti, terifiante, un coşmar în care singura soluţie nu este evadarea sau indiferenţa, ci asumarea anormalităţii – iresponsabilitatea, animalitatea.
În materie de sex, imaginaţia autorului pare inepuizabilă. Lipsite de metafizica iubirii, cele mai multe par desprinse din scenele groteşti ale lui Goya – Somnul raţiunii zămisleşte monştri. În absenţa poeziei, iubirea aceasta excesiv carnală îşi pierde orice nobleţe şi frumuseţe. Devine simplă împreunare. Fără frumuseţea frustă a animalelor, dar cu stigmatul unei lumi alienate reduse la instinct.
Romanul se constituie ca o călătorie iniţiatică pe care Tom Kastelka o face în interiorul său, în viaţa, în destinul său. Ultima secvenţă impune lectura romanului ca un roman iniţiatic. Rătăcirile, pendulările între vis şi realitate, receptarea simultană a timpului se definesc în motivul întoarcerii acasă. Sensul evoluţiei circulare se defineşte şi prin metafora gheţarului, reper important în geografia mitică, semnificativă pentru distopia imaginată care răsfrânge coordonatele reale ale României postbelice. Muntele de gheaţă este metafora care-şi diversifică sensurile în funcţie de modul de raportare a personajelor.
Este mai întâi legenda muntelui, plasată în mediu asiatic, legată de Genghis-Han, al cărui imperiu visat nu trebuia să aibă margini. E o legendă despre mărire, putere şi trufie. Dar şi despre oamenii din jurul conducătorului. Cei trei generali care explorează locul pentru Stăpânul lor sunt pedepsiţi pentru lipsa de măsură; din moartea lor, Hanul a înţeles semnul divin, „şi-a întors oştile din drum şi nu a văzut niciodată gheţarul”. Semnificaţia care se desprinde de aici este pericolul. Gheţarul este un fel de sabie a lui Damocles.
Mitul invadează realitatea. Personajele văd în apropierea oraşului Christiana, imaginea ameninţătoare a gheţarului, „umflat de o mânie interioară”, „cât orizontul”, profilat pe cer şi împrăştiind „o lumină difuză”. Altă semnificaţie accentuează misterul - este un bun material, o resursă naturală exploatată de asiatici: „Mai mulţi chinezi, spune el, s-au apucat să exploateze gheaţa de la poalele muntelui. Au deschis câteva gheţării în oraş şi fac vânzare bună”(p. 357).
Cu cât oamenii se raportează mai mult la muntele de gheaţă, cu atât muntele se antropomorfizează. Prezenţa lui ameninţătoare e o consecinţă a mâniei interioare acumulate. Oamenii se tem de această vecinătate. Este resimţit ca o prezenţă terifiantă şi angoasantă: „Vezi gheţarul acela? Mai devreme sau mai târziu va erupe sau se va topi din vreo cauză oarecare”(394).
Tot mai mult, muntele devine o prezenţă concretă, spre care cei însetaţi de putere acced. Proprietatea muntelui e incertă, cum incertă este însăşi Christiana, spaţiu la limita realului: „Pusese mâna şi pe muntele de gheaţă, de la chinezoaica aceea stranie, dar pare-se că tot chinezii i-au dat ultima lovitură, furându-i actele, pentru ca ei să exploateze nestingheriţi infinitele resurse ale gheţarului. De câtă gheaţă au cărat în oraş a scăzut temperatura cu câteva grade…”(p. 370).
Gheţarul face parte din peisaj. E un reper pentru Tom, un fel de reflectare în exterior a haoticei lui lumi interioare. Uneori, îl vede „învăluit în ceţuri”, într-o confuzie semi-permanentă, alteori „muntele de gheaţă strălucea ca un diamant”, devenit „transparent” şi sclipind „orbitor”. Hipertrofierea gheţarului se menţine în limitele unei viziuni originare: „Gheţarul se mărise şi mai mult, prin pereţii transparenţi se întrezăreau umbre înspăimântătoare şi Tom se gândi că aşa cum se vede, supradimensionat şi povârnit deasupra oraşului, părea un bibelou cosmic, făcut de un Demiurg-copil care are chef să se joace cu el. Un vuiet adânc, ca un tunet îndepărtat, se făcea auzit din când în când”(p. 398), creaţia unui Demiurg-copil care „are chef să se joace”.
Pentru Tom, muntele alb este „un decor potrivit pentru paradis”. Dar lumea lui Tom este ficţiunea. Pentru cei înrădăcinaţi în real, muntele este o ameninţare continuă: „Da, să cadă peste noi grămada aia de gheaţă şi zăpadă…Muntele s-a apropiat prea mult…”(p. 398).
Punându-şi cartea la umbra atâtor idei generoase, Şerban Tomşa gândeşte toată desfăşurarea romanului în cheie simbolică. De aici impresia de parabolă şi de roman experimental. El reînvesteşte cu valenţe noi romanul de călătorie, fiind un Voltaire şi un Swift al vremurilor de azi trecut prin experienţa marelui roman al secolului al XX-lea.
ANA DOBRE – 4-16 octombrie 2009
                                                     Meandre, nr. 1-2, decembrie, 2010

„Un roman care șterge hotarele dintre real și magic, dintre real și absurd”

              Dumitru Augustin Doman
              
              Un roman care șterge hotarele dintre real și magic, dintre real și absurd

Primind de la Șerban Tomșa romanul Ghețarul ( Cartea Românească, 2009 ), cu o dedicație măgulitor-batjocoritoare [...], am fost tentat să-l exilez (romanul, desigur ) într-un dulap din redacție, în „sarcofagul” unde îndeobște trimit cărțile de necitit ale nenumăraților veleitari români contempăorani. Mi-am găsit însă răgaz să-l răsfoiesc, am văzut între timp o cronică despre roman scrisă de Radu Aldulescu și mi-am zis că dacă un romancier mare ca Aldulescu scrie elogios despre un prozator, e groasă ! Când am văzut și o prezentare de Al. Cistelecan, critic parcimonios cu texte despre prozatori, m-am răzgândit brusc și am purces la o lectură atentă și îndelungată și bine am făcut. Altfel, nici nu știam ce pierdeam.
             Cadrul romanului este reprezentat de un oraș imaginar, insolit, în care s-au retras niște „ratați” ai României reale, reprezentanți ai mai multor categorii sociale, profesionale, psihologice, loc izolat, rupt de lume, în care cei de mai sus -ca-ntr-o nesfârșită ședință de terapie colectivă - povestesc, povestesc, povestesc, într-un amestec aiuritor de real și fantastic. Gazda lor este un anume Geronimo care s-ar fi dorit un fel de „Dumnezeu și stăpân” al lor, dar care de fapt e unul la mâna a doua, „Dumnezeul” adevărat rămânând necunoscut, Geronimo fiind angajat „prin corespondență și prin intermediari ” să-i primească și să-i întrețină, el știindu-le totuși trecutul : „ Niște mici dosare uitate de proprietar mi-au permis să vă studiez viețile... Evident, evident, a fost un abuz din partea mea, aveți motive întemeiate să protestați, vă rog să mă iertați pentru bădărănia mea, dar ia gândiți-vă la cine a inițiat și a finanțat cercetările...Cine i-a permis lui să întocmească acele dosare, cu ăla cum rămâne ?Aud ? Nu este el un criminal care și-a băgat nasul în viețile dumneavoastră ? Dosarele alea mi-au arătat că toți cei prezenți în acest hotel sunteți sau ați fost oameni de talent, cu mari posibilități, dar dintr-un motiv sau altul, v-ați poticnit, v-ați împotmolit, n-ați putut trece peste anumite obstacole, ați rămas în pană, niște ratați, niște mediocri, nu vă supărați, reformulez, niște neîmpliniți, ca și mine, ratatul dumneavoastră de serviciu care a visat că poate schimba destinul altora...”
           Odată fixat cadrul și stabiliți protagoniștii, romancierul se dezlănțuie. Șerban Tomșa are viziune, are imaginație, nimic nu-i e străin din realismul magic, din alunecarea în fantastic, din Mateiu Caragiale, din Fănuș Neagu și Ștefan Bănulescu, din Gabriel Garcia Marquez și Mircea Eliade, deși nu e copiator, nici epigon, nici măcar mimetic, poate doar livresc.
           Personajele din așezământ fac parte din diferite epoci istorice (Evul Mediu, România modernă, comunism, perioada de tranziție ) și poartă nume insolite sau celebre, dar având identități diferite de cele ale personajelor istorice : Socrate, care e un bucătar bețiv, Sacrificiucalului, Haisănebatem, Zerocincizeci, Puterea Locală, Napoleon, scriitorul Tom Kastelka ( în multe privințe, un alter ego al autorului ), Ștefan cel Mare, colonelul, doctorul...
                 Așadar, acțiunea se petrece în „orașul acela de munte, cu nume de femeie nordică, Christiana ”, iar personajele trăiesc „în iluzie”. Romanul - livres și senzațional, livresc și savuros - este o mare și gravă trăncăneală, din care trăncăneală se reface ca-ntr-o uriașă oglindă deformatoare istoria poporului român. Ca orice roman adevărat, Ghețarul este legitimat de personaje puternice, apăsat conturate : v. bătrânul cinic, dostoievskian, care a trăit o viață din șantaje ordinare, dar și personaje reale, nenumite, cum e - la pagina 261 - Marin Preda sau - la pagina 200 - Radu Aldulescu, ca și scriitorul Tom Kastelka, prototip al creatorului „ficționar” („mereu paralel cu lumea reală”), cel ce are „rădăcini doar în cărțile pe care le citește” și cel care rătăcește „deopotrivă printr-un cătun cu mari bulevarde iluminate feeric și printr-un mare oraș care are câmpii și păduri interioare...”)
                   Filosofia romanului este expusă într-n dialog dintre doi protagoniști : „ - Domnule, spuse colonelul, orice viață e dată pentru a fi irosită. Toată filosofia e să o irosim cât mai frumos... După mintea mea Leonardo da Vinci a fost cel mai mare om care a existat pe pământ. El, singurul, a înțeles esența vieții noastre de șobolani nevrotici care privesc cerul.. De aceea nu a reușit sau nu a vrut să termine nimic din tot ce a început...”
                „- Ha, ha, ha, râse Tom.După logică asta, noi l-am depășit deja pe Leonardo, din moment ce nici n-am început vreodată ceva... Eu cred însă că Leonardo ne-a lăsat ideea că merită să încerci orice. Că poți... Finalizarea nu mai are niciun rost... Poate fi dezamăgitoare sau chiar îngrozitoare, ca și moartea... Acum îmi vine în minte că poate am fost invitați aici nu ca să depășim ratarea care ne caracterizează, ci pentru a înțelege cu adevărat măreția eșecului... ”
               Șerban Tomșa știe să șteargă verosimil granițele dintre realitate și ficțiune, dintre istorie și contemporaneitate, dintre sănătate și psihoză, făcând-o totuși în povestiri adevărate. „Spune adevărul și nu te vqa crede nimeni ” - sentința lui Dostoievski - devine aici, la Tom Kastelka : „Adevărul pare cel mai puțin real.” Dar, să nu uit, Tom știe să ignore granița dintre logică și absurd, în Gheațarul găsind și o reală dimensiune a absurdului ; nu cumva Kastelka trimite la Kafka, la ...omul de la Castel ?
              Oricât m-am străduit, nu cred că am reușit să dau o imagine cât de cât fidelă a forței romanului lui Șerban Tomșa, singular în literatura română contemporană, , un Ghețar demn de a sparge Titanicul greoi al peisajului literar actual, ca să fac o metaforă. Sper să fi reușit măcar să incit la lectură câțiva cititori. Puterea de creație ieșită din comun a prozatorului rezultă și din faptul că a scris cartea în doar trei luni.

                                                Argeș, nr. 7, iulie, 2010

În căutarea insolitului existențial

Cristina Ștefan ( Ada Chifor )

În căutarea insolitului existențial

Am citit romanul Gheţarul- Ed. Cartea Românească-2009, al scriitorului Şerban Tomşa, într-un moment când căutam insolitul în literatura actuală. Intuisem configurarea aparte a romanului citind înainte de procurarea cărţii, recenziile criticilor Tudor Cristea şi Gabriela Gheorghişor.

Ştiam că voi lectura un bun stil al fantasticului românesc şi asta mi-a trezit dorinţa de a-l înţelege şi degusta detaliat. Din primele capitole, cu impresia unei narări în file de jurnal, povestea „m-a prins”, m-a captivat şi pentru asimilarea aparte, temporală şi spaţială, fiind contingentară cu personajul Tom Kastelka şi cu autorul, Şerban Tomşa, contemporană copilăriei, adolescenţei, întâmplărilor repetabile unei generaţii.
Copilăria lui Tom Kastelka, dincolo de ciudăţeniile sale, este copilăria celor născuţi la graniţa sistemelor, noi, cei care ne-am auzit bunicii înjurând CAP-ul în barbă şi părinţii învăţându-ne să ne facem cruce cu limba în cerul gurii când treceam pe lângă o biserică, să nu fim văzuţi...Nu am fost generaţie de sacrificiu, dar sigur una introspectivă şi vizionară. Tom Kastelka se analizează existenţial căutând insolitul vieţii într-o decurgere de-a gata, gratuită, impusă de norme. Şi o face savuros, cu umor burlesc, uneori cu conotaţii cazone, dar mai ales cu vivacitate, energic, pe toate segmentele vieţii: copilărie, tinereţe, maturitate şi moarte.
Planurile nu se succed cronologic şi plictisitor, dar poveştile fac salturi uimitoare, trăirile trec pe nesimţite de la real la fantastic într-o balansare permanentă a scrierii între mimesis şi phantasia.
Idilicul este prins în exotic, normalitatea în abstract, erotismul rafinat în mecanicism sexual, toate intrările şi ieşirile în şi din real sunt insesizabile.
„Tom se opri o clipă să respire. Acum nu mai ştia cine este, unde se află şi ce face. Vedea numai argintiul care îl învăluia blând, răsuflarea lui era lumină, el însuşi se estompase în ceaţa aceea strălucitoare”...
În acest puzzle cu piese împrăştiate cronologic şi spaţial, Tom este, de fapt, naratorul omniprezent al propriei vieţi puse cap la cap, reconstituită din amintiri în poveşti mărturisite.
Şi că povesteşte sub spectrul fantasticului nu este decât o metodă analitică chiar didactică de a romanţa caracterul unei generaţii prin prisma experienţelor interioare şi a introspectărilor. Şi Şerban Tomşa reuşeşte cu măiestrie această expunere. Odată cu apariţia personajului Geronimo şi cu primirea invitaţiei Samuraiului de a petrece o vacanţă pe tărâmul mirific al Christianei, oraş fabulos,(poate unul spiritual, oniric sau filozofic alcătuit), lectura devine contaminantă. Personajele se succed cu rapiditate voievozii, scriitorii, actorii, sirienii, artiştii fac din decurgerea epică o diversitate de universuri paralele prin care nu mai ai timp sau discernământ să analizezi. Pur şi simplu faci salturile lecturii pentru a te bucura de frazarea de excepţie sau a te distra copios, tehnica sugestiei fiind integratoare.
„Vlad Ţepeş şi Radu de la Afumaţi au înfiinţat o ceată de haiduci şi s-au apucat de hoţie.”
sau
„Au rămas vreo trei-patru care fac pe cronicarii şi rapsozii. Scriu cronici şi balade despre eroismul beţivanilor. Unul din ei cântă la fluier şi îi întârâtă. Să vezi ce sârbe şi învârtite fac de răsună văile oraşului."
Sau te poţi trezi în Vuietul muntelui (Kawabata):
„După ce făcu primii paşi lui Tom i se păru că muntele străluceşte mai intens ca niciodată. Un vuiet imperceptibil venea dinspre crestele înzăpezite.”
Critica elitistă a comparat romanul( ca cititor nu-i musai să o fac), l-a încadrat, l-a înrămat şi adjudecat: Magicianul lui J. Flowles, Procesul lui Kafka, ceva din Garcia Marquez. Nu-mi permit decât, modestă, să consider romanul de la el de acasă, un roman care şi-a găsit putinţa acumulării unui destin, cu toate întâmplările şi trăirile, înălţările şi ratările, iubirile şi desconsiderările unui om dar mai ales cu viziunea personajului asupra acestui destin. Unde dacă nu în Christiana se puteau derula cinematografic toate acestea la un loc: amintiri, învăţături, nostalgii, principii.
În gara Christiana aşteaptă o generaţie cu bagajele făcute pentru călătoria iniţiatică. Punct terminus? Acolo unde Crăciunul şi „luminile sale devin mai intense” şi unde Tom Kastelka va păşi ca şi noi „nespus de fericit”!
Mulţumesc, Şerban Tomşa.
22 iulie 2010
                                                                                                 Hermeneia

„Scene din viața lui Tom Kastelka”

Liviu Comșia

Scene din viața lui Tom Kastelka

      Imaginați-vă o țară în care evenimentele stau sub semnul absurdului, unde timpul se desfășoară de multe ori în sensul invers al acelor de ceasornic, în care voievozii trec granițele timpului și stau de vorbă cu urmașii ca oameni de rând, ieșind din mit și din istorie cu viciile lor cu tot, o țară fantastică în care omul nu prea înseamnă mare lucru, purtând nume ciudate (Indio, Catalan Filosoful, colonelul Amedeo Marshala, zis Bismark, Gonzales Iepuroiu ), o țară nemaiîntâlnită, unde sensibilitatea nu are decât șansa de a te conduce spre alienare, unde cultura este convertită și școala un gulag. Sub acesată cupolă de plumb, cu inserții realiste, precise, ușor de recunoscut, se desfășoară povestea unui scriitor ratat pe nume Tom Kastelka, inadaptatul, rătăcitul prin viață, fără prea multe șanse de a ajunge pe muntele dominat de ghețar, această puritate conservată, care amenință omenirea cu prăvălirea, dar care mereu este îndepărtată ca orice ideal. Această țară fabuloasă se numește România, țară „binecuvântată de Dumnezeu și terfelită de proști.”
       În puține cuvinte, aceasta este povestea din romanul lui Șerban Tomșa, Ghețarul ( Ed. Cartea Românească, București, 2009), profesor în Gratia Teleormanului, care a debutat, în 2003, cu romanul Biblioteca lui Noe, urmat de Maimuțe în haremul nopții, 2006. Cum vom vedea, este vorba despre un romancier atipic, care propune o proză ușor sofisticată în tehnica narativă, profund inedită în istoria literaturii contemporane, dificil de urmărit chiar și de critică.
     Șerban Tomșa face parte dintre scriitorii care se sprijină, în primul rând, pe construcția epică și mai puțin pe curgerea acesteia în cronologia și logica evenimentelor, care sunt obligate să se supună demonstrației tehnice. Într-n fel, da, scriitorul adoptă tehnica lui Boccaccio, romanul în discuție fiind format din povestiri, unele chiar neterminate, altele duse până la capăt, dar întotdeauna cu o artă scriitoricească care uimește. Avem de-a face cu efectele unui realism magic în compoziție cu secvențe realiste, altele onirice sau simbolice, funcționale toate doar în context.
     Ca în Decameronul, personajele pornesc spre un teritoriu imaginar numit Christiana, la invitația Samuraiului, ins misterios, cu apariții puține, unde se adună toți ratații, pentru că „ Nimeni nu poate ajuta pe nimeni, nimeni nu este prieten cu nimeni.” Aici fiecare încearcă, așa cum îi îndeamnă Catalan, „o urmă în acest univers” și „ să nu distrugă nimic.” Pivotul, ca să zic așa, al acestei experiențe unice, fantastice, este Tom, scriitorul în a cărui minte se desfășoară toate povestirile, după regula realismului magic sud-american, care, dimpreună, coagulează imaginea omenescului din țara fabuloasă în care viețuiesc.Tom însuși sintetizează existența omenească din acest loc : „Am vrut să-i ajut, să le fac pe plac, până când am observat la toți un insesizabil sadism, o plăcere bolnavă de a mă chinui, de a mă tortura, de a face o cârpă din mine.” Or, această mărturisire de un crud realism și tot atât de grav, este „feliat” de însușiri fantastice de felul celor pusev în pagină de Haruki Murakami, prin care voievozii ies din timpul istoric și conviețuiesc cu urmașii, doctorii zboară pe motociclete pe deasupra bolnavilor din saloane, scene care nu fac altceva decât să reevalueze tehnicile romanești cunoscute pentru a imprima lumii reconstruite sensurile profunde ale spiritului uman lăsat în liberă manifestare.
        Romanul Ghețarul al lui Șerban Tomșa este o carte rară, deocamdată unică în literatura contemporană. Nu spun că e desăvârșită, ci doar un mod de a scrie altfel, inedit, surprinzător, spectaculos, cu rezultate notabile în plan estetic. Pentru un cititor onest, însă, e greu de urmărit, fiindcă narațiunea ( pe alocuri mult prea încărcată de sensuri și trimiteri livrești ) nu respectă niciuna din legile știute, trece peste cronologii, deschide povestiri fără să le termine, invitându-ne pe noi s-o facem, sau le împinge pâna la ultimele lor consecințe. Dar, așa cum spuneam, arta prozatorului elimină orice asperitate, orice icnire la trecerea dintr-o povestire în alta sau de la replica lui Tom la cea a lui Ștefan cel Mare. Totul este atât de firesc, încât fantasticul pare că s-a cununat cu realismul atât de drag nouă.

                                         Caligraf, nr. 114, 2010

P.S. Voi lipsi, din nou, două-trei zile...
   

„Muntele de gheață”.

Voi posta, în perioada următoare,  ultimele cronici la Ghețarul meu.

Valeria Tăicuțu

Muntele de gheață

      În recentul său roman, Ghețarul, (Editura Cartea Românească, 2009 ), Șerban Tomșa construiește un personaj care seamănă, deopotrivă, cu Don Quijote și cu prințul Mîșkin, prin puterea de a transforma realitatea astfel încât, în spațiul imaginar creat, nimic să nu mai fie ceea ce pare a fi. Dincolo de spectacolul grotesc, tragicomic și plin de vervă al unei lumi pe dos, se întrevede drama intelectualului înfrânt în iluziile sale de a schimba cu adevărat lumea și de a o face, din infern, un loc respirabil. Întregul roman este un joc de-a viața și de-a moartea al unui copil întârziat în perceperea fabulos-cosmică a lumii, adult-copil care simte că trecutul, prezentul și viitorul se desfășoară în simultaneitate, iar delimitările spațiale practic nu există decât în mintea perversă și pragmatică a celor lipsiți de imaginație :„Am senzația de multe ori că trăiesc o scenă deopotrivă în prezent, trecut și viitor. Îmi revine mereu în minte ideea, devenită certitudine, că toate evenimentele vieții noastre se petrec simultan, dar noi nu suntem capabili să le trăim în acest fel.” (pag. 302 )
În jurul lui Tom Kastelka, perdantul prin definiţie, dus întotdeauna de nas de familie, de prieteni, colegi de serviciu şi de cunoştinţe întâmplătoare, se construieşte un spaţiu-timp capcană, în care personajul intră de bunăvoie, la invitaţia bizară a unui fost prieten din copilărie. Tom a ajuns deja la o vârstă la care nimic nu mai contează, în afară de biblioteca din conacul vechi, de sticlele de vodcă, de scris şi de citit. Retras, resemnat, astenic, torturat de o depresie intratabilă, personajul acceptă invitaţia şi pleacă în oraşul Christiana, un spaţiu straniu, străjuit într-o latură a sa de gheţar, iar in celelalte de un deşert. Tiparul după care este construit acest spaţiu vine tot din copilărie, de la jucăriile ei: borcanul in care au fost strânşi zeci de fluturi viu coloraţi, sfera cu clădiri liliputane, munţi şi vegetaţie peste care ninge „ca in ilustratele de Crăciun” atunci când scuturi jucăria, acvariul cu peşti în culori ireale, gata să se ascundă în butaforia cu stânci şi peşteri subacvatice. Tom şi ceilalţi invitaţi sunt oaspeţii acestui spaţiu, în care dialoghează îndelung, cu umor, cinism şi cu o rabelaisiană poftă de vorbă, pentru a descoperi dacă se află într-o eprubetă, într-un „decor amenajat special ca pentru reprezentarea unei piese de teatru” sau, pur şi simplu, „în visul unui individ bolnav de depresie” (pag. 240). Hotelul, de la ferestrele căruia se văd intotdeauna, ca o promisiune şi ca o ameninţare, gheţarul şi deşertul, seamănă cu un fel de turn Babel : o amestecătură de limbi şi dialecte europene, asiatice, africane, sud americane, o colcăială de indivizi desemnaţi prin profesie şi funcţie socială şi, mai rar, prin nume de rezonanţă livresc-exotică. Filosofii de ocazie beau vârtos alături de foşti turnători, de Cabinetul Unu, de Călugăr, de Orb sau de Boxer, Administratorul se crede Napoleon, pensionarii în rezervă se joacă de-a eroii neamului, toată această invălmăşeală fiind aparent subvenţionată, pe de o parte, de un misterios Mecena, iar, pe de altă parte, de un guvern ca toate guvernele din ziua de azi, adică infantil şi capabil să arunce miliarde de euro in proiecte derizorii: „Ce vorbiţi dumneavoastră, dar proiectele guvernului cum sunt? se supără profesorul. Au băgat două miliarde de euro in Strămoşii şi in Clasicii vii. Au adunat nişte aşa-zise dubluri ale unor scriitori şi personaje istorice. E o cultură vie, spune primul- ministru, prea vie, aş zice eu, atat de vie, că mănancă şi bea zilnic de zeci de milioane de lei şi dacă treci pe acolo, simţi şi forţa acestei culturi vii, prin pumnii şi capetele in gură pe care le capeţi, dacă îi contrazici pe voievozi sau pe oamenii de cultură. Ăştia clocotesc de viaţă, te alegi cu capul spart sau poţi rămane handicapat de atata cultură. Nu știu cât va ţine distracţia, probabil cât vor mai fi şi fonduri, însă am inţeles că fiecare pseudoscriitor are misiunea de a scrie o carte, o replică la una dintre necăjitele noastre capodopere: Moromeţii, Ion, Cartea de la Metopolis, Galeria cu viţă sălbatică, Tache de catifea, Cruciada copiilor, Îngerul de gips, Simion Liftnicul, Levantul, Căderea Bastiliei” (pag. 96). Toate personajele adunate în Christiana au cate ceva de relatat, de rezolvat, unele îşi demonstrează capacităţile organizatorice şi adaptabilitatea, altele ştiu să speculeze momentul şi să obţină profituri, dar toate, fără excepţie, beau şi mănancă pantagruelic, au umor, sunt cinice, dezmăţate şi n-au tabuuri. Aluziile frecvente la Shambala, acel ţinut energetic, vibratoriu, pur, ce pare ireal pentru oaspeţii din Christiana, işi găsesc explicaţia în finalul romanului, cand Tom rămâne singur şi „experimentul”, sau „piesa de teatru”, sau „visul bolnavului de depresie” se incheie cu reîntoarcerea la cuib / casa părintească. Pare plauzibilă ideea că personajul şi-a imaginat o Shambala pe dos, un ţinut al „luminiţelor” dotate nu cu inteligenţă maximă, ci cu şiretenia primară, cu viclenia profitorului contemporan, capabil să ducă şi în lumea de apoi năravurile din lumea aceasta. Shambala, locul acelor „minunate focare energetice care supraveghează şi conduc universul”, ca şi viaţa / cultura / credinţa, ca şi moartea şi învierea sunt tratate cu ironie, pentru că personajele nu mai au nimic sfant. Ele există pentru a proba forţa malefică a cuvântului, uluitoarea lui capacitate de manipulare şi iluzionare. Cuvântul Domnului nu mai are chemare în suflete, sentimentul religios pare ceva perimat, Dumnezeu însuşi, scarbit, s-a ascuns într-un colţ al universului, iar lumea pe care a creat-o este iremediabil condamnată din cauza lăcomiei, a urii, a minciunii etc. Personajele / focarele energetice / luminiţele, a căror menire era să înconjure pămantul cu aura divină atat de necesară şi să-l protejeze, se implică într-un spectacol al dezmăţului pămantean, se bălăcesc în promiscuitate şi transformă raiul promis în infern. Cuvântul nu mai face decât să ascundă şi să mintă, iar personajele, deloc mirate, se folosesc de el pentru a-şi re-crea lumea. Umorul relatărilor este condimentat de comicul de situaţie, a cărui sursă este amestecul de fantastic / burlesc / grotesc. Înmormantările regizate (unde morţii zboară, invie, beau şi se destrăbălează cu traseiste costumate în coana Moarte), atmosfera din spitale (acolo doctorii circulă cu motociclete prin saloane, fac sex în cabinetele de consultaţii, beau, înjură, îşi rănesc pacienţii sau îi despică şi-i eviscerează ca pe peşti), caâciuma ca centru vital al comunităţii, atmosfera halucinantă de vis şi de coşmar, povestirile începute şi rareori terminate, precum şi secvenţele de un comic absurd (bătălia dintre „clasicii vii” şi „eroii neamului”) fac din acest roman – a cărui miză declarată este viaţa, pur şi simplu – un joc în care important rămane începutul. Al. Cistelecan remarca, pe bună dreptate, dimensiunea barocă a romanului. Ca şi în „Maimuţe in haremul nopţii”, secvenţele epice care cresc unele din altele, bogăţia fabuloasă a detaliului, dezlănţuirea fanteziei şi a imaginaţiei, eliberarea de orice reguli etc. îndreptăţesc această încadrare. Şerban Tomşa este un prozator de prima mană, pe linia Ştefan Bănulescu -Ioan Groşan – Mircea Cărtărescu.

                                                             Oglinda Literară, nr. 98,  pag 5378
P.S. De câteva zile am net cu lingurița : câte zece minute în fiecare după-amiază... I-am sunat azi pe cei de la deranjamente și mi-au promis că vor trimite, curând, pe cineva...

Oamenii frumoși

Vreau să citesc numai despre oamenii frumoși pe dinăuntru. Vreau să-i văd numai pe ei, vreau să vorbesc numai cu ei, ca să mă scutur de toate mizeriile.
Am cunoscut o profesoară care nu-și vorbea niciodată colegii de rău, nici când aceștia erau de față, nici când erau absenți. Din păcate, a ieșit la pensie...
Am cunoscut o familie de dascăli care vedeau numai ce este frumos la semenii noștri. Vorbeau cu un ușor accent bucovinean.
- Cutare v-a vorbit de rău, îi zicea un tânăr profesorului.
- Nu cred, răspundea acesta. O fi glumit și nu ai înțeles tu.
- Am înțeles foarte bine. Spunea că sunteți un ratat și un bețivan. N-ați reușit să publicați nicio carte...
- Păi, are dreptate. Cam așa-i... Ratați suntem cu toții că n-om scris niciunul nimic. Iar băutura mi-o plăcut, de ce să zic nu ?
- Și trebuia să râdă de dumneavoastră ?
- Omul îi liber să spună ce vrea. Și nu l-am auzit cu urechile mele. D-aia nici nu prea cred ce-mi spui. Și tu, de fapt, ce urmărești ?
Un provocator îi zicea :
- Cutare e un prost... A făcut așa și pe dincolo. Și a zis...
- Ți se pare ție că-i așa, fiindcă nu-l cunoști bine. E un băiat foarte bun. Și-i treaba lui ce face și ce spune. Ce, noi trebuie să-i monitorizăm pe cei pe care îi cunoaștem ?
Despre un intelectual care murise, după opinia țațelor, din cauza băuturii :
- Cutare o fost un om de mare valoare. O murit de durere că i s-o stins nevasta acum câțiva ani. Se iubeau foarte mult. Eu cred că el o vrut să moară...
El și soția găseau cele mai nobile mobiluri tuturor prostiilor pe care le făceau amicii și chiar dușmanii lor. Căci, culmea, oamenii ăștia aveau și dușmani care vorbeau cu ură despre ei.
L-am întrebat odată :
- Chiar nu v-a supărat nimeni niciodată ?
- Ba da, mi-a răspuns el. M-or supărat foarte mulți.
- Și ?
- Și ce ?
- Cum ați rezolvat problema ?
- Păi, cum s-o rezolv ? M-am împăcat cu ei îndată ce i-am întâlnit pe stradă !

Și acești doi oameni s-au pensionat de multă vreme... O prietenă ( Luminița ), care a comentat acest modest text, a găsit cea mai potrivită încheiere : „Oamenii frumoși nu ies niciodată la pensie.”