O idee care l-a preocupat constant pe Marin Preda a fost "tema povestitorului". Ce înseamnă, în definitiv, acest lucru în concepţia autorului "Moromeţilor" ? Obsesia porneşte de la neliniştea creatorului că textul scris de el nu poartă amprenta personalităţii scriitorului, "semnul" său distinctiv. Este teama că opera se înstrăinează de cel care i-a dat viaţă. Scriitorul trăieşte sentimentul că, într-o carte sau alta, nu a vorbit despre sine şi scrierea respectivă nu-l reprezintă. Odată ieşită în lume, opera nu-şi mai recunoaşte stăpânul. Probabil că Preda înţelegea prin "tema povestitorului" asimilarea ideilor, fantasmelor şi neliniştilor sale în pagina scrisă, intruziunea biograficului sublimat artistic în ficţiune. "Tema povestitorului" reprezintă, pentru prozator, viaţa la porţile artei. Iată ce le mărturiseşte scriitorul lui Ştefan Bănulescu şi Ilie Purcaru, într-un interviu inclus în volumul "Colocvii" : "Ceea ce m-a făcut însă să ţin mulţi ani neterminat acest roman ( "Moromeţii" - n.n.) a fost absenţa temei personale, intime, a povestitorului. Oare el nu juca, la rândul său, un rol în aceste fapte ?" Şi mai departe : "Această idee care de obicei lipseşte scriitorilor când termină o carte şi care mă face să cred în existenţa unei teme a povestitorului ce n-a fost exprimată, cred că provine din sentimentul de insatisfacţie - sau de uitare care nu s-a produs - cu privire la destinul tuturor eroilor din cartea mea : n-am spus, parcă, tot ceea ce aveam de spus..." Într-un alt interviu, acordat de această dată lui Petru Cârdu în 1976, la Mogoşoaia, dar apărut postum, pe 8 ianuarie 1981, în revista "Tribuna", Preda declară că"Tema povestitorului a apărut în preocupările mele după ce am scris Moromeţii. Da, mi-am zis, am scris despre tatăl meu. Dar despre mine însumi pot scrie ? Are vreo semnificaţie viaţa mea ? Şi astfel am scris Delirul".
În fond, cine urmăreşte evoluţia prozei lui Marin Preda nu poate să nu observe o căutare de sine tulburătoare. Arta scriitorului se înnoieşte cu fiecare proaspătă apariţie, viziunea devine mai originală, iar construcţia narativă mai elaborată. Înnoirea se produce la nuvelul perspectivei narative, al personajului, al stilului şi al structurii romaneşti. Naratorul din cărţile ulterioare "Risipitorilor" este un adevărat purtător de cuvânt al autorului, apărând în câteva ipostaze distincte. Este omniscient şi pasionat de istorie ("Delirul"), se confundă cu personajul ( "Intrusul", "Cel mai iubit dintre pământeni") sau împrumută perspectiva acestuia ( "Risipitorii", "Delirul"). Pasiunea pentru istorie a lui Preda oferă prilejul implicării naratorului în text ("Delirul"), istoria apărând sub un dublu aspect. Pe de o parte, este trăită de Paul Ştefan care se află în miezul evenimentelor. Pe de altă parte, evenimentele sunt comentate în mod direct de către narator. Mecanismele puterii, factorii de decizie, isteria care cuprinde mulţimi de oameni, crima organizată la scară planetară, atrocităţile, instinctul de distrugere al omului şi tenebrele din sufletul acestuia sunt tot atâtea teme de meditaţie pentru narator. Cel mai blând lucru care se poate spune este că aceste comentarii nu sunt benefice pentru valoarea artistică a romanului.
Preda este autorul mai multor personaje memorabile, care rivalizează, ca realizare literară, cu Moromete şi care sunt variante ale unui prototip. Acest personaj apare în cărţile scriitorului la diferite vârste, în împrejurări variate. De obicei, îşi petrece cpilăria în mediul ţărănesc. Este neajutorat, fragil şi nu pare să facă faţă vieţii dure de la ţară. Refuză violenţa şi caută tovărăşia cărţilor. Este inocent, stângaci, bleg, cuprins de o ciudată somnolenţă. Îl caracterizează o anumită nepăsare, dar face eforturi considerabile pentru a supravieţui în această lume ostilă. Mai târziu va părăsi satul, nedorind să rămână ţăran. La oraş va deveni un intelectual fără vocaţie politică, fiind însă mereu prezent acolo unde se întâmplă ceva. Dacă provine din mediul urban, este medic, meseriaş sau profesor. Este o fire reflexivă şi îi place să se confeseze. Trăieşte stări de criză şi uneori este mutilat fizic sau sufleteşte. Ca om, este sortit eşecului. Aesta pote fi erotic, familial, profesional, social sau politic. De cele mai multe ori, insuccesele se ţin lanţ. Este un pesonaj care "păţeşte" ceva şi problematizează. Natura lui este de esenţă morală şi intelectuală. Nu este un om de acţiune, un cuceritor, dar nu este definit nici de gratuitatea şi de dezinteresul lui Moromete. Participând parcă la un proces, el este chemat la bară să depună mărturie.
Spuneam că înnoirea permanentă a creaţiei lui Marin Preda se face simţită şi la nivelul stilului. Există un anumit stil în scrierile de tinereţe şi în "Întâlnirea din Pământuri". Maniera apare uşor modificată în "Moromeţii". Cu totul alt stil este utilizat în "Risipitorii", "Moromeţii II" şi "Intrusul". În sfârşit, un registru stilistic diferit operează în "Viaţa ca o pradă" şi "Cel mai iubit dintre pământeni". S-ar zice că "povestitorul", în termenii lui Preda, şi-a găsit nu numai "tema", ci şi "vocea" care îl reprezintă cel mai bine.
Structura epică a romanelor lui Preda suferă şi ea modificări în timp. Preocuparea pentru schimbare este vizibilă şi aici. Se întâmplă însă un lucru curios : gândindu-şi cu atenţie arhitectura cărţilor, scriitorul cade uneori victimă unui schematism naiv, cum se petrece, de exemplu, în "Marele singuratic".
ÎN CURÂND, ARTICOLELE "AUTORI, SCRIITORI, CITITORI" ŞI "ŞEDINŢOMANIA".
duminică, 21 septembrie 2008
joi, 18 septembrie 2008
Poemul cu o mie de feţe
Nu despre mulţi poeţi români contemporani se poate spune că au, ca şi principii, un blazon propriu, un decor şi o tematică uşor de recunoscut după doar câteva versuri, o amprentă unică, inconfundabilă, pusă ca un sigiliu pe fiecare text elaborat. Poetul, eseistul şi comentatorul fenomenelor socio-politice Bogdan Ghiu are cu prisosinţă aşa ceva, lucru admirabil azi, când fenomenul literar, după un regres al criticii de întâmpinare, prin dispariţia sau retragerea unor nume grele, precum Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Eugen Simion şi Lucian Raicu, a tins sa devină, o bună bucată de vreme, o masă nediferenţiată decât prin semnăturile autorilor. Cult, erudit, rafinat, concis, eliptic, mereu cu priză la idei revelatoare şi la paradox, Ghiu face figura insolită a unui Borges autohton. El este un poet profund autentic, cu viziuni filtrate prin textele a sute de biblioteci cu rafturile ticsite cu tomuri impunătoare. Bogdan Ghiu are o conştiinţă critică atât de accentuată, încât nu greşesc dacă spun că el însuşi ar fi cel mai bun exeget al propriei opere, lucru care nu este deloc în defavoarea unui poet modern. Recitindu-i creaţia poetică( „Manualul autorului”, Cartea Românească, 2004) şi mi se impune ca o evidenţă faptul că Bogdan Ghiu şi-a găsit încă de la început timbrul, recuzita, stilul şi temele proprii, fiind mereu egal cu sine, fără să coboare valoric, fără să-şi trădeze modul de a scrie, amintind, prin consecvenţa sa stilistică (şi numai prin aceasta), de Bacovia.
Încă de la început, poetul îşi manifestă neîncrederea în posibilităţile de comunicare prin intermediul cuvintelor de care s-a abuzat prin folosinţă excesivă : „prea multe lucruri au fost văzute prin ele/ şi folosite./ Au venit să se aşeze pe foaia albă şi tare/şi să inducă lumea în eroare.”(„Prolog în carte”). Agresivitatea lumii are consecinţe asupra creaţiei : „Mă apăr de ceea ce/ mă înconjoară/ şi scriu un poem debil pe care îl părăsesc.”(„Poem”). În mod surprinzător, poezia nu ţine de tehnică, fiind o chestiune de inspiraţie : „Poezia în poem ca/ şi mine în această cameră/ afurisită şi ca/ şi sufletul în mine/probabil.”(„Poem”). Un fapt ignorat îndeobşte, când este vorba de textele lui Ghiu, este că poezia lui nu mizează în primul rând pe meşteşug şi construcţie. Intuiţia e suverană. Poet hiperlucid, de o inteligenţă sclipitoare, Ghiu este însă tras de mânecă de talentul său incontestabil :”Vine ceva şi se lipeşte strâns de mine -/ este comparaţia cu altceva,/ la fel de singură/ şi de rănită.”(„Poem”). Analogiile şi comparaţia sunt procedee de bază şi vizează fragilitatea eului în faţa lumii. Obiectele sunt puse în oglindă pentru a-şi contempla sinele schimbător, înfometat, devorator : ”Adaug unui obiect/ comparaţia cu sine/ pentru a-l lăsa pradă/ restului hămesit/ de poem.”(„Poem”). Poetul se vede ca pe un vagabond care ne aminteşte de Villon, Rimbaud, Poe şi Buddha, suferind de boala creaţiei :”cu picioarele eliminate în încercări de a şopti -/ amorţeşte, pe cele şapte cărări ale poemului/ se întoarce la tine punctul final, vagabondul/ (fantoma). Şi cum rana urcă pe trup/ mai bine ca soarele, alege-ţi/ singur locul de apogeu/ şi împrejmuieşte-l, descrie-l.” („Poem”). Poezia este, în fond, expresia suferinţei şi a eşecului :”Ce bine/ că poemele apar şi există/ în afara trupului./ Dar ele/ continuă să aibă/ forma organelor noastre./ Ce bine/ că ele nu dau naştere/ la oameni.”(„Poem”). Ghiu „scrie” cu obiecte pe care le poate ignora : „Scriu : Am uitat să citesc,/ ştiu doar să scriu./ Umplu spaţiul cu lucruri/faţă de care să pot fi orb.”(„Poem”). Textul este semnul, urma, rămăşiţa umană a unei existenţe : „Cu creionul pe albituri/ haşurând desenez murdăria/ pe care trebuie să o las cu trupul.”(„Poem”). Nu găsim aici nimic din aglomerările sufocante din textele altor autori. Sugestia, reducerea inventarului la lucrurile esenţiale par a fi deviza poetului.Nimicul, potenţialul, neputinţa de a scrie sunt temele supreme ale acestei poezii :”Aş vrea să urlu/ şi/ să port un titlu.”(„Poem”). Sau : „ Mă gândesc acum la un poem de dragoste/ aşa cum mă gândesc la tine./ Elegia de-a nu putea să mi-l reprezint,/ elegia de-a nu putea scrie măcar DESPRE el.”(„Poem”). N-au fost remarcate suficient ironia şi autoironia, de cea mai bună calitate, care adie prin poemele lui Ghiu : Vai,/ nu pot continua ( niciun pic )/ acest poem/ atât de minunat.”(„Poem”). Geometrii sigure, reconfortante, străbat textele :” Aici e un ocol al locului./ Imposibil să faci poemul perpendicular/ şi să poţi coborî.”(„Poem”). Explorarea străfundurilor lumii se face cu ajutorul unor elemente umile : „Mi-e milă de conserva pe care/ n-o vom deschide la nuntă,/ mi-e milă de noi -/ ce mici sîntem pe/ fundul(sic!) unui poem de/ milă.”(„Poem”). Cuvintele respiră prin gesturile fireşti ale iubitei : „Am văzut-o ducându-se./ Însemna ( câte gesturi plutesc/ în luciul/ mâinii drepte ?( că/ poemul se terminase/ cu bine.”(„Poem”). Toate textele lui Bogdan Ghiu reprezintă căutarea Marelui Poem, fiind ipostaze şi variante ale acestuia, care nu-l multumesc pe poet. „Manualul autorului” este un tratat şi o exegeză la o carte-poem visată, niciodată scrisă, niciodată terminată. Aceasta este cea mai frumoasă şi mai inteligentă utopie din literatura română, având şi cea mai înaltă miză artistică. Este o utopie programată de însuşi autorul ei să eşueze. Proiectată să eşueze, Utopia Marelui Poem triumfă în estetic. În condiţiile în care scrierea efectivă a Marelui Poem n-ar fi avut niciun haz şi nici n-a fost luată vreodată în calcul, renunţarea la scris se preface în poezie. În spiritul autorului, mare iubitor de paradoxuri, am putea spune că poezia sa este un eşec al eşecului. Eşec al nimicului, al golului, al tăcerii. Totul este însă asumat conştient. Există în texte o fugă de propria identitate şi o căutare a acesteia, într-un joc obsesiv de transfigurări. Poezia lui Bogdan Ghiu se priveşte tot timpul în oglindă, căutându-se, rătăcindu-se, agasată de propria imagine, şi regăsindu-se, în cele din urmă, mereu nouă, proteică, surprinzătoare, originală. Dacă modalitatea de a scrie rămâne aceeaşi, viziunile sunt mereu altele. Convertirea existenţei în estetic se face su aparenţele unor minore inventarieri şi ale unor false preocupări tehnice. Ghiu redescoperă mitul lui Manole, din perspectiva,iarăşi, unei autoironii puternice. Ana varsă lacrimi de crocodil :”O, lacrima e semnul/ că ai vrea să digeri/ pe acela care te înconjoară.”(„Poem”). Multiplicarea poemului se poate face la nesfârşit. O doctrină poetică poate genera ea însăşi o infinitate de poeme :”Acum, acum, să pot trăi -/ în locul meu să las/ un poem/ să scrie poeme.”(„Testament”). Poemul e împuţinat, redus la câteva semne grafice : „Punctul alb (care există deja)/ şi punctul negru/ (pe care îl pun eu.)”(„Două puncte”). Poeziile lui Bogdan Ghiu conţin sugestii culturale de o incomparabilă bogăţie. Ca un alt personaj al lui Marquez, poetul scrie, pe fiecare obiect, numele acestuia. E o modalitate de a nega realitatea netrebnică :”Eu scriu pe fiecare obiect, încet, ceea ce e./ Îl înjur.”(„Poem”). Pe alocuri, când se afirmă ca un poet al transcendenţei goale, Ghiu este un poet foarte expresiv : „Împăturită noaptea-n foaie./ O-nţep şi curge în odaie.” „Privirea cotită” (indicaţii de ieşire) este o replică modernă la poemul arghezian „Între două nopţi”.
Poemele lui Ghiu sunt construite, totuşi, cu migală de bijutier. Cercul, rotundul, golul, ca şi nimicul, remarcat mai înainte, adică temele obsesive ale literaturii noi, sunt prezente pe aproape fiecare pagină. „Poemul” este chiar discuţia despre scrierea poemului „NU, NU, altceva ; degradarea cu mijloace pozitive a / primelor cuvinte legate, copilăria şi adolescenţa poemului. / Discutaţi : v-am făcut locul gol. / Învăţaţi să ştiţi totul.”(„Cursivitate”) Scrierea poemului e precum săvârşirea unui act de bunăvoinţă faţă de un pensionar : „Scriu un poem (un fals poem),/ ajut cuvântul să treacă/ şi să încapă cu bine/ între început/ şi/ sfârşit.”(„Poem”). Cuvintele uzate, „sfârşite”, sunt recondiţionate prin construirea poemului, poezia fiind un mod de renaştere, de regenerare a cuvântului : „Vioiciune a cuvântului sfârşit/ care revine, revine/ bucuros în mijlocul poemelor mele.” („Poem”). În logica textelor, poemul îl inventează pe poet : „Cercul mai drept ca vânătoarea - / un singur vers a rămas să/ liniştească poemul/ şi/ să/ mă viseze.”(„Poem”). Semnele grafice sunt şi ele generatoare de poezie :”Undeva/ în poem (nu acesta)/ punctul/ digeră/ liniştea/ în tăcere./ (Aici, în paranteză [aceasta]/ e bine).”(„Poem”). Bogdan Ghiu este un excelent poet erotic. Anatomiile sunt delicioase, cuvintele şi semnele de punctuaţie se contopesc cu peisajul într-o magie indescriptibilă :”Numele tău îmbina copacii,/ imobiliza/ marginile împletite ale lacului,/ cuvintele noi spintecau ridurile otrăvitoare,/ punctul se desfăcea ca o piersică,/ i se vedea miezul ca o săgeată./ Totul se apropia./ Inima începuse să aibă periferii./ Zboruri obscure, cu aripi/ crescute în luminişul stomacului.”(„Poem cu o singură imagine copiată”). Poetul găseşte deseori punctul inefabil, care favorizează geneza poemului :”Poem pe marginea prăpastiei./ Dacă ai veni şi tu/ ar cădea./ Dar ce discursuri înălţătoare/ învaţă el/ şi ce/ recompensă secretă primeşte/ de la punctul acesta bine uns/ şi strălucitor/ ca după o/ naştere.”(„Poem”). Deşi nu lipsită de afectivitate, poezia lui Ghiu refuză sentimentalismul :”Ca un gunoier/ poemul pleacă înjurând.// N-aştept să se termine-n zare.”(„Două Fragmente”). Pendulând între realitate şi imaginar, „poemul” lui Ghiu se află într-o continuă osmoză cu elementele lumii. Poetul reuşeşte pagini excepţionale, de o frumuseţe stranie : „Nu se mai înţelege nimic,/ nu se mai înţelege/ nimic – aici/ e tata ascuns,/ femeia lui de peste mări şi ţări/ îi împleteşte tranşee.”(„La malul poemului”). Naşterea poemului este o înviere cvasidivină :” Să mai rămână de pus doar/ punctul,/ Dumnezeu-Însuşi,/ pata de sine !” („Poem”). Până la urmă, poemul se încheagă din orice, imprimând realităţii o anumită sintaxă, dar şi ameninţând-o cu haosul : „Poţi dumneata să îţi iei răspunderea/ să arunci/ o lume fericită/ în haosul acesta neterminat ?” („Poem”). În universul lui Ghiu nu e obligatoriu ca poemele să fie scrise, ele existând potenţial şi în afara acestuia :”ce lene.../ să nu poţi scrie acest poem/ şi el/ să existe.”(„Poem”). Apocalipsa fiinţei este descrisă admirabil :”Înainte de catastrofă/ cuvintele părăsesc primele fiinţa,/ apar din adâncuri/ purtând forma fisurilor/ din care s-au prăbuşit;/ vreo zece-cincisprezece/ se opresc, privesc înapoi şi ar vrea să te strige./ Acestea vor fi poemul.”(„Poemul”). Reînvierea şi extragerea esenţelor din lucruri sunt idei ce revin constant : „Se extrag zorile din lucruri./ Lumina evadează din lucruri./ Dimineaţa găsim lumina în afara lucrurilor./ Dimineaţa găsim lucrurile în lumina care s-a scurs din ele/ peste noapte.”(„Propoziţii matinale”).
Treptat îşi face loc în texte şi tema cea mai reprezentativă, aceea a tăcerii :” dar tăcerea nu ai cum s-o refuzi/ Ţi-o dau. Eşti prins. Stăpâneşte-o/ cu bine.” Şi încă : „A scrie înseamnă a nu vorbi, a tăcea./ A te constrânge singur/ să taci./ Scriu ca să tac.” („Când nu apari”). Tăietura versului este impecabilă şi prospeţimea notaţiei remarcabilă : „Cum stai în amintire şi o lumină/ numai a ta te luminează din/ când în când. Tu eşti pământul/ amintirilor mele, mama memoriei, bombardată cu seminţe de toate soiurile, din care alegi...” („Loc natal”). În ultimele volume el scrie un tip aparte de poezie care ar merita o discuţie separată. Textele sale , ca şi cele ale lui Henri Michaaux, dar în cu totul alt registru, par a fi trecute prin eprubetele, retortele şi alambicurile celei mai rafinate inteligenţe.
Bogdan Ghiu este un mare poet , un adevărat clasic al generaţiei 80, un autor care este singurul stăpân şi locuitor al unui teritoriu liric inconfundabil. El ne face să ne gândim, cu speranţă şi îndreptăţire, la un Nobel românesc.
Încă de la început, poetul îşi manifestă neîncrederea în posibilităţile de comunicare prin intermediul cuvintelor de care s-a abuzat prin folosinţă excesivă : „prea multe lucruri au fost văzute prin ele/ şi folosite./ Au venit să se aşeze pe foaia albă şi tare/şi să inducă lumea în eroare.”(„Prolog în carte”). Agresivitatea lumii are consecinţe asupra creaţiei : „Mă apăr de ceea ce/ mă înconjoară/ şi scriu un poem debil pe care îl părăsesc.”(„Poem”). În mod surprinzător, poezia nu ţine de tehnică, fiind o chestiune de inspiraţie : „Poezia în poem ca/ şi mine în această cameră/ afurisită şi ca/ şi sufletul în mine/probabil.”(„Poem”). Un fapt ignorat îndeobşte, când este vorba de textele lui Ghiu, este că poezia lui nu mizează în primul rând pe meşteşug şi construcţie. Intuiţia e suverană. Poet hiperlucid, de o inteligenţă sclipitoare, Ghiu este însă tras de mânecă de talentul său incontestabil :”Vine ceva şi se lipeşte strâns de mine -/ este comparaţia cu altceva,/ la fel de singură/ şi de rănită.”(„Poem”). Analogiile şi comparaţia sunt procedee de bază şi vizează fragilitatea eului în faţa lumii. Obiectele sunt puse în oglindă pentru a-şi contempla sinele schimbător, înfometat, devorator : ”Adaug unui obiect/ comparaţia cu sine/ pentru a-l lăsa pradă/ restului hămesit/ de poem.”(„Poem”). Poetul se vede ca pe un vagabond care ne aminteşte de Villon, Rimbaud, Poe şi Buddha, suferind de boala creaţiei :”cu picioarele eliminate în încercări de a şopti -/ amorţeşte, pe cele şapte cărări ale poemului/ se întoarce la tine punctul final, vagabondul/ (fantoma). Şi cum rana urcă pe trup/ mai bine ca soarele, alege-ţi/ singur locul de apogeu/ şi împrejmuieşte-l, descrie-l.” („Poem”). Poezia este, în fond, expresia suferinţei şi a eşecului :”Ce bine/ că poemele apar şi există/ în afara trupului./ Dar ele/ continuă să aibă/ forma organelor noastre./ Ce bine/ că ele nu dau naştere/ la oameni.”(„Poem”). Ghiu „scrie” cu obiecte pe care le poate ignora : „Scriu : Am uitat să citesc,/ ştiu doar să scriu./ Umplu spaţiul cu lucruri/faţă de care să pot fi orb.”(„Poem”). Textul este semnul, urma, rămăşiţa umană a unei existenţe : „Cu creionul pe albituri/ haşurând desenez murdăria/ pe care trebuie să o las cu trupul.”(„Poem”). Nu găsim aici nimic din aglomerările sufocante din textele altor autori. Sugestia, reducerea inventarului la lucrurile esenţiale par a fi deviza poetului.Nimicul, potenţialul, neputinţa de a scrie sunt temele supreme ale acestei poezii :”Aş vrea să urlu/ şi/ să port un titlu.”(„Poem”). Sau : „ Mă gândesc acum la un poem de dragoste/ aşa cum mă gândesc la tine./ Elegia de-a nu putea să mi-l reprezint,/ elegia de-a nu putea scrie măcar DESPRE el.”(„Poem”). N-au fost remarcate suficient ironia şi autoironia, de cea mai bună calitate, care adie prin poemele lui Ghiu : Vai,/ nu pot continua ( niciun pic )/ acest poem/ atât de minunat.”(„Poem”). Geometrii sigure, reconfortante, străbat textele :” Aici e un ocol al locului./ Imposibil să faci poemul perpendicular/ şi să poţi coborî.”(„Poem”). Explorarea străfundurilor lumii se face cu ajutorul unor elemente umile : „Mi-e milă de conserva pe care/ n-o vom deschide la nuntă,/ mi-e milă de noi -/ ce mici sîntem pe/ fundul(sic!) unui poem de/ milă.”(„Poem”). Cuvintele respiră prin gesturile fireşti ale iubitei : „Am văzut-o ducându-se./ Însemna ( câte gesturi plutesc/ în luciul/ mâinii drepte ?( că/ poemul se terminase/ cu bine.”(„Poem”). Toate textele lui Bogdan Ghiu reprezintă căutarea Marelui Poem, fiind ipostaze şi variante ale acestuia, care nu-l multumesc pe poet. „Manualul autorului” este un tratat şi o exegeză la o carte-poem visată, niciodată scrisă, niciodată terminată. Aceasta este cea mai frumoasă şi mai inteligentă utopie din literatura română, având şi cea mai înaltă miză artistică. Este o utopie programată de însuşi autorul ei să eşueze. Proiectată să eşueze, Utopia Marelui Poem triumfă în estetic. În condiţiile în care scrierea efectivă a Marelui Poem n-ar fi avut niciun haz şi nici n-a fost luată vreodată în calcul, renunţarea la scris se preface în poezie. În spiritul autorului, mare iubitor de paradoxuri, am putea spune că poezia sa este un eşec al eşecului. Eşec al nimicului, al golului, al tăcerii. Totul este însă asumat conştient. Există în texte o fugă de propria identitate şi o căutare a acesteia, într-un joc obsesiv de transfigurări. Poezia lui Bogdan Ghiu se priveşte tot timpul în oglindă, căutându-se, rătăcindu-se, agasată de propria imagine, şi regăsindu-se, în cele din urmă, mereu nouă, proteică, surprinzătoare, originală. Dacă modalitatea de a scrie rămâne aceeaşi, viziunile sunt mereu altele. Convertirea existenţei în estetic se face su aparenţele unor minore inventarieri şi ale unor false preocupări tehnice. Ghiu redescoperă mitul lui Manole, din perspectiva,iarăşi, unei autoironii puternice. Ana varsă lacrimi de crocodil :”O, lacrima e semnul/ că ai vrea să digeri/ pe acela care te înconjoară.”(„Poem”). Multiplicarea poemului se poate face la nesfârşit. O doctrină poetică poate genera ea însăşi o infinitate de poeme :”Acum, acum, să pot trăi -/ în locul meu să las/ un poem/ să scrie poeme.”(„Testament”). Poemul e împuţinat, redus la câteva semne grafice : „Punctul alb (care există deja)/ şi punctul negru/ (pe care îl pun eu.)”(„Două puncte”). Poeziile lui Bogdan Ghiu conţin sugestii culturale de o incomparabilă bogăţie. Ca un alt personaj al lui Marquez, poetul scrie, pe fiecare obiect, numele acestuia. E o modalitate de a nega realitatea netrebnică :”Eu scriu pe fiecare obiect, încet, ceea ce e./ Îl înjur.”(„Poem”). Pe alocuri, când se afirmă ca un poet al transcendenţei goale, Ghiu este un poet foarte expresiv : „Împăturită noaptea-n foaie./ O-nţep şi curge în odaie.” „Privirea cotită” (indicaţii de ieşire) este o replică modernă la poemul arghezian „Între două nopţi”.
Poemele lui Ghiu sunt construite, totuşi, cu migală de bijutier. Cercul, rotundul, golul, ca şi nimicul, remarcat mai înainte, adică temele obsesive ale literaturii noi, sunt prezente pe aproape fiecare pagină. „Poemul” este chiar discuţia despre scrierea poemului „NU, NU, altceva ; degradarea cu mijloace pozitive a / primelor cuvinte legate, copilăria şi adolescenţa poemului. / Discutaţi : v-am făcut locul gol. / Învăţaţi să ştiţi totul.”(„Cursivitate”) Scrierea poemului e precum săvârşirea unui act de bunăvoinţă faţă de un pensionar : „Scriu un poem (un fals poem),/ ajut cuvântul să treacă/ şi să încapă cu bine/ între început/ şi/ sfârşit.”(„Poem”). Cuvintele uzate, „sfârşite”, sunt recondiţionate prin construirea poemului, poezia fiind un mod de renaştere, de regenerare a cuvântului : „Vioiciune a cuvântului sfârşit/ care revine, revine/ bucuros în mijlocul poemelor mele.” („Poem”). În logica textelor, poemul îl inventează pe poet : „Cercul mai drept ca vânătoarea - / un singur vers a rămas să/ liniştească poemul/ şi/ să/ mă viseze.”(„Poem”). Semnele grafice sunt şi ele generatoare de poezie :”Undeva/ în poem (nu acesta)/ punctul/ digeră/ liniştea/ în tăcere./ (Aici, în paranteză [aceasta]/ e bine).”(„Poem”). Bogdan Ghiu este un excelent poet erotic. Anatomiile sunt delicioase, cuvintele şi semnele de punctuaţie se contopesc cu peisajul într-o magie indescriptibilă :”Numele tău îmbina copacii,/ imobiliza/ marginile împletite ale lacului,/ cuvintele noi spintecau ridurile otrăvitoare,/ punctul se desfăcea ca o piersică,/ i se vedea miezul ca o săgeată./ Totul se apropia./ Inima începuse să aibă periferii./ Zboruri obscure, cu aripi/ crescute în luminişul stomacului.”(„Poem cu o singură imagine copiată”). Poetul găseşte deseori punctul inefabil, care favorizează geneza poemului :”Poem pe marginea prăpastiei./ Dacă ai veni şi tu/ ar cădea./ Dar ce discursuri înălţătoare/ învaţă el/ şi ce/ recompensă secretă primeşte/ de la punctul acesta bine uns/ şi strălucitor/ ca după o/ naştere.”(„Poem”). Deşi nu lipsită de afectivitate, poezia lui Ghiu refuză sentimentalismul :”Ca un gunoier/ poemul pleacă înjurând.// N-aştept să se termine-n zare.”(„Două Fragmente”). Pendulând între realitate şi imaginar, „poemul” lui Ghiu se află într-o continuă osmoză cu elementele lumii. Poetul reuşeşte pagini excepţionale, de o frumuseţe stranie : „Nu se mai înţelege nimic,/ nu se mai înţelege/ nimic – aici/ e tata ascuns,/ femeia lui de peste mări şi ţări/ îi împleteşte tranşee.”(„La malul poemului”). Naşterea poemului este o înviere cvasidivină :” Să mai rămână de pus doar/ punctul,/ Dumnezeu-Însuşi,/ pata de sine !” („Poem”). Până la urmă, poemul se încheagă din orice, imprimând realităţii o anumită sintaxă, dar şi ameninţând-o cu haosul : „Poţi dumneata să îţi iei răspunderea/ să arunci/ o lume fericită/ în haosul acesta neterminat ?” („Poem”). În universul lui Ghiu nu e obligatoriu ca poemele să fie scrise, ele existând potenţial şi în afara acestuia :”ce lene.../ să nu poţi scrie acest poem/ şi el/ să existe.”(„Poem”). Apocalipsa fiinţei este descrisă admirabil :”Înainte de catastrofă/ cuvintele părăsesc primele fiinţa,/ apar din adâncuri/ purtând forma fisurilor/ din care s-au prăbuşit;/ vreo zece-cincisprezece/ se opresc, privesc înapoi şi ar vrea să te strige./ Acestea vor fi poemul.”(„Poemul”). Reînvierea şi extragerea esenţelor din lucruri sunt idei ce revin constant : „Se extrag zorile din lucruri./ Lumina evadează din lucruri./ Dimineaţa găsim lumina în afara lucrurilor./ Dimineaţa găsim lucrurile în lumina care s-a scurs din ele/ peste noapte.”(„Propoziţii matinale”).
Treptat îşi face loc în texte şi tema cea mai reprezentativă, aceea a tăcerii :” dar tăcerea nu ai cum s-o refuzi/ Ţi-o dau. Eşti prins. Stăpâneşte-o/ cu bine.” Şi încă : „A scrie înseamnă a nu vorbi, a tăcea./ A te constrânge singur/ să taci./ Scriu ca să tac.” („Când nu apari”). Tăietura versului este impecabilă şi prospeţimea notaţiei remarcabilă : „Cum stai în amintire şi o lumină/ numai a ta te luminează din/ când în când. Tu eşti pământul/ amintirilor mele, mama memoriei, bombardată cu seminţe de toate soiurile, din care alegi...” („Loc natal”). În ultimele volume el scrie un tip aparte de poezie care ar merita o discuţie separată. Textele sale , ca şi cele ale lui Henri Michaaux, dar în cu totul alt registru, par a fi trecute prin eprubetele, retortele şi alambicurile celei mai rafinate inteligenţe.
Bogdan Ghiu este un mare poet , un adevărat clasic al generaţiei 80, un autor care este singurul stăpân şi locuitor al unui teritoriu liric inconfundabil. El ne face să ne gândim, cu speranţă şi îndreptăţire, la un Nobel românesc.
miercuri, 17 septembrie 2008
Critica literară şi revigorarea romanului
Oricâtă antipatie ar avea scriitorii faţă de criticii literari ( se cunoaşte cazul unui romancier occidental celebru care şi luat ca model, pentru un personaj care moare, pe un cunoscut critic literar), trebuie să recunoaştem că aceştia sunt o prezenţă necesară în peisajul oricărei literaturi din lume. Mai mult chiar, fenomenul literar degenerează dacă, la un moment dat, nu există critici de valoare care să se pronunţe în legătură cu cărţile apărute. Un exemplu relativ recent este încetarea activităţii celor mai importanţi critici literari aparţinând generaţiei '60. Aceasta a generat o confuzie de valori fără precedent, transformând, pentru câţiva ani, apariţiile editoriale într-o avalanşă derutantă. Criticul nu este numai un mediator între carte şi cititor, având un rol sanitar, de eliminare a nonvalorilor şi de filtrare a operelor cu adevărat valabile. Pentru mine, un critic literar este tot un scriitor, fiind un adevărat regizor al evoluţiei unei literaturi. Având un program şi o doctrină literară, o direcţie şi un canon, el scrie "romane" în care personajele sunt cărţile şi autorii. Criticul ar fi un scriitor de gradul al doilea. Realitatea este că liniile de forţă ale unei literaturi urnează gusturile şi principiile valorice ale celor mai importanţi critici ai epocii respective. Titu Maiorescu şi E. Lovinescu sunt exemple elocvente în acest sens. Scriitorii rămaşi în istoria unei literaturi nu sunt cei care au plăcut publicului larg, ci aceia care au fost apreciaţi de critici. Nu Cezar Petrescu, ci Camil Petrescu. Nu Mihail Drumeş, ci G. Călinescu. Nu Ion Grecea, ci Anton Holban, Ştefan Bănulescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi M. Blecher. Dacă e adevărat că, în general, mai citim şi ce ne cade în mână, recitim astăzi numai ceea ce au selectat marii critici din trecut. Istoria unei literaturi este un muzeu viu alcătuit după ideile marilor critici. Acestea fiind zise, rămâne un mister de ce romanul românesc a cunoscut o perioadă de surprinzătoare anemiere în deceniul opt al secolului trecut. Mai mulţi critici de valoare se manifestau în perioada respctivă, dar optzeciştii nu au excelat în a scrie romane de valoare. Să fie de vină urmărirea exclusivă a rafinării scriiturii ? Nu sunt sigur. În orice caz, dacă poezia a evoluat frumos, fără hiatusuri ( graţie activităţii critice a poeţilor înşişi care s-au comentat între ei, dar şi a unor critici de mare pătrundere, dintre care cel mai proeminent este Al. Cistelecan), romanul a intrat într-o zonă obscură, din care a ieşit abia după ce noi critici de mare calibru, cum ar fi Daniel Cristea-Enache şi Paul Cernat, au început să publice constant articole şi studii foarte convingătoare, impunând nume ca Florina Ilis, Petru Cimpoeşu, Dan Stanca, Radu Aldulescu, Ioan Groşan, Mircea Cărtărescu ( ca romancier !), Bogdan Suceavă, Dan Lungu, Dumitru Ungureanu, Filip Florian, Florin Lăzărescu şi alţii câţiva. Nu trebuie să-l uităm pe "clasicul" Ştefan Agopian, autor demn şi el, ca şi alţi scriitori români de azi, de o recunoaştere internaţională şi afirmat, ca mare scriitor, chiar în secetosul deceniu al optulea. Până să fie luat în serios de Daniel Cristea-Enache, Aldulescu era doar un scriitor cu o piaţă literară bună. Cert e că în momentul de faţă avem de-a face cu o înflorire uimitoare a romanului românesc. Câţi dintre ei vor rămâne definitiv pe tabla de joc a valorilor perene ? Numai criticii literari de azi au un răspuns la această întrebare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)