Valentin Emil Muşat face parte, alături de Ion Stratan, din foarte restrânsa familie a poeţilor poststănescieni, revelatorii, ludici şi intertextualişti. Originalitatea acestei poezii trebuie căutată nu numai în ceremonialul ironic, tonifiant şi elegiac, ci şi în referinţele cărturăreşti insolite. O probează cel de-al doilea volum, publicat în 2004, la Editura Viitorul Românesc, „În căutarea titlului pierdut”. Poezia de azi se naşte totdeauna tot din poezie : „toţi am ieşit dintr-o manta/ ni se vor lipi etichete/ în feluri de feluri/ şi vom fi uitaţi într-un sertar/ undeva”(„ce se vede dinlăuntru”). Tonul vehement aduce uneori cu cel din ultimele volume ale lui Mircea Dinescu, dar la Muşat totul este fluent şi înţesat de semnificaţii culturale : „nimeni nu mai trece pe sub arcul/ de triumf al cuvintelor/ şi turnul de control se fardează/ în oglinda retrovizoare/ cine spre ziua de mâine a poeziei/ îşi ridică ochii/ spre steaua singurătăţii în metru antic”(„starea de fapt”). Rafinamentul lirismului comportă inflexiuni orale, moromeţiene : „ce să-ţi mai dau/ în schimbul unei secunde/ răsfrântă-n viclenele unde/ - jupuitule, ţugurlane,/ eu sunt un salcâm..../ dar nimeni nu trece pe drum „(„repetabila fonciire”). În o „reîntoarcere la clasici” se simte amărăciunea provocată de condiţia precară a poetului modern. Ludicul este uneori foarte aproape de Ion Stratan : „până când, până unde/ cu luntrea de fum voi ajunge/ nici între viaţă, nici între moarte/ ce de ce se desparte „(„despre însoţirea cu poemul”). Ironia potenţează inefabilul textelor : „nu mai mi-e dor, nu mai mi-e sete/ mie îmi stau ca nuca-n perete/nu mai mi-e frică, nu mai mi-e cânt/ parcă n-aş fi, parcă nu sunt” („uitasem să-ţi spun”). Nu găsim nimic din „realismul” poeziei „de notaţie”. Tăietura versului este impecabilă :”poezia nu-i decât un oraş adormit/ prin care te plimbi cu mâinile goale”(„avertisment”). O mică bijuterie este „poet fiind”. Autorul posedă o uimitoare inventivitate verbală care triumfă asupra ideii gata să scoată capul din fiecare stih :”peste oraş a mai căzut o stea/ şi-a mai murit un rug de mure/ când toate par a te uita/ cerşim foşnire de pădure” („poet fiind”). Natura intelectuală şi livrescă a poeziei este evidentă :”Va scrie : Epistolă către Voltaire/ râvnind un petec de cer./ La Drăgăşani, morminte./ Şi marşul unei oştiri de cuvinte./ La Tismana, răsăritul Lunei/ şi baba Comana ori Sorica/ (ne-au dibuit idealul şi frica!)” (periscop”). Textele respiră atmosfera bibliotecii infinite a lui Borges. Elementele reale se comportă după reguli lingvistice : „un salcâm ca o scriptură/ răsărit-a în trifoi/ cât mi-a mai rămas desparte/ în silabe tot mai moi” („întoarcerea în paradis”). Elegiile lui Valentin Emil Muşat degajă o aromă puternică, inconfundabilă, de tomuri clasice : „şi-n trei ne-am aşezat ca în burgheze stanţe/ în jurul nunţii necesare/ dar iată că femeile barbare/ nu ne ademeneau cu jocul de-a vacanţa” („cum am devenit apostol bologa”). Muşat realizează pasteluri din elemente lexicale. Notaţia este fină, inspirată, iar tonul este grav, profund : „ respiraţia mea e un poem/ privirea ta e un poem/ chiar paşii cuvintelor depărtându-se de noi/ ar putea fi un poem ca o rochie de gală...” („ interval”). Erotismul este de foarte bună calitate :”te-ai dezbrăcat de principii/ şi leneşă, pisicoasă în patul lui procust....” („ploi, votcă şi luciditate”). Frumuseţea pare a fi însăşi raţiunea poeziei şi a culturii : „(orice siberie trece) unde poţi reciti rimbaud/ aşteptându-l pe godot” („critica raţiunii practice”). Tema volumului o constituie cuvintele şi modul în car acestea se prefac în poezie : „eram un palimpsest/ lovind cu pumnii rostirii/ în gratiile moi ale privirii „ („botezătorul”). Totul „se termină într-o poveste” : „pentru asta s-ar putea declanşa un război/ planetar între prepoziţii şi substantive/ şi la esenţialele funcţii ar putea renunţa/ multe conjuncţii din stafful tău de sentimente/ precum un cal troian ce paşte superfluu/ a la recherche du temps perdu” („anatomia unui surâs”). Viaţa e privită „ca scris” („eroi au fost, eroi sunt încă”). În volum apar şi semnele unei înnoiri a mijloacelor poetice, către un registru mai viguros şi mai original :”curăţ porumb, declin substantive/ nu cresc ridichi uriaşe şi două cămile/ nu am petrecut prin urechile acului...” („în căutarea titlului pierdut”). Poezie a poeziei, joc intertextual şi bucurie a reinventării cuvintelor, „În căutarea titlului pierdut” este un volum fermecător, de poezie adevarată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu